Vechi obiceiuri de Paşti - ŢURU

- În ziua de Paşti, la Mediaş se păstrează o tradiţie cu o vechime necunoscută. "Ţuru" este numele unui joc al comunităţii româneşti, ce adună, an de an, sute de spectatori pe o stradă din oraş. Aceeaşi pe care jocul s-a născut, când se va fi născut... -

Era doar un puşti când a auzit prima dată de jocul acesta. Îl jucase cu ţânci de seama lui, în satul unde-şi petrecuse copilăria, dar aici, în oraş, părea ceva diferit. Pe străduţa scurtă, cât vreo cinci gospodării, ce coboară liniştit până-n malul apei, jocul copilăriei părea a prinde o aură so­lemnă. Şi, sigur, aşa şi trebuia să fie, o simţea cumva, din moment ce, iată, în chiar ziua de Paşti, după ce ieşeau de la biserică, toată suflarea Me­dia­şului venea aici, ca să-i vadă. Doar că acum, jocul şi strada şi chio­tele vesele nu mai aparţineau puştimii, ci oa­menilor mari. O mână de bărbaţi, oameni serioşi şi gos­podari, redeveneau, pentru câteva ore, copii. Loveau cu îndârjire mingea aceea colorată, cam cât un pumn de bărbat, cu nişte bâte mari şi grele, de care ei, cei mici, nu aveau voie să se atingă. Dinu nu putea încă pricepe de ce doar în ziua aceasta niciun ve­cin nu se supără dacă mingea ajun­gea să spargă un geam, o ţiglă de pe acoperiş sau să rupă vreo floare din gră­diniţa din faţa casei. Şi oa­me­nii... oamenii ăş­tia mulţi, îmbrăcaţi în straie de săr­bătoare, vin din tot oraşul doar ca să privească cum, sub atingerea grea a bâtei, mingea cea mică desenează invizibile traiectorii pe cer. Nici în­trebări nu prea avea cui pune. Şi el, şi Nicu, fratele său mai mare, erau fas­cinaţi de ceea ce se întâmplă. Şi, mai ales, îşi priveau cu admiraţie tatăl, pe Gheorghe Bănceu, cu câtă precizie mânuieşte bâta şi, uite, ce lovitură grozavă a reuşit! "Cuuuc!", strigă cu toţii şi, ca la un semn, pri­vesc spre cer, aştep­tând ca min­gea să cadă înapoi. Câteva secunde mai târ­ziu, jocul continuă, la fel de vesel. Doar Dinu pă­rea să se fi ma­turizat dintr-odată. Poate aşa s-a şi în­tâmplat. Poate a ştiut, încă de-atunci, că într-o zi, şi el va mâ­nui bâta fermecată cu tot atâta îndemânare ca şi tatăl său. A ştiut că, atât cât îi va sta în putere, nu va lăsa jocul acesta să piară. Şi-a promis lui însuşi şi n-a mai fost cale de-ntors.

"După garduri"

Numai străbătând la pas Ardealul poţi afla po­veşti dintre cele mai ciudate, întâmplări ce nu apar în manualele de istorie, dar care, devenite, în timp, tradiţii păstrate cu sfinţenie, înfăţişează o imagine reală a rezistenţei sufletului românesc. Ţuru este una dintre acestea. Un joc despre care nimeni nu ştie de unde vine, cine l-a adus la Mediaş şi de ce. Istoricii îl vor fi considerat lipsit de importanţă, ca să merite osteneala de a se coborî asupra lui.
Şi, totuşi... e bătrân jocul Ţuru. Are peste 160 de ani. Dar trăieşte încă. E viu şi vesel şi încă în putere, de mai poate aduna în juru-i puhoi de medieşeni, veniţi, unii dintre ei, din alte colţuri de lume. "Ru­de­le şi prietenii se întâlnesc, de obicei, la nunţi şi la în­mormântări, aşa, toţi laolaltă. Ei, bine, Ţuru îi adu­nă acasă, în ziua de Paşti, pe mulţi medieşeni îm­prăş­tiaţi prin lume. Sunt veseli, se bucură când se în­tâlnesc aici, la colţ de stradă, cu rude, cu prieteni, cu cunoscuţi, cu care, altfel, poate nu se întâlnesc ani la rând", povesteşte Dinu Bănceu. De mai bine de 25 de ani, el e cel care se ocupă de or­ga­nizarea jocului tradiţional Ţuru. Aşa cum îşi va fi promis în copilărie...
"Aveam vreo nouă ani când părinţii mei s-au stabilit la Mediaş, în cartierul Olga Bancic, Moşnei, cum se numeşte azi. E un cartier liniştit, cu căsuţe mici şi îngrijite. Ştiţi... pe vremuri, doar saşii aveau dreptul să locuiască în centru, între zidurile cetăţii. Românii stăteau la periferie. Zonei ăsteia i se spu­nea «După garduri», că fusese teren agricol al unui sas foarte bogat, Binder. Când el a murit, ro­mânii au solicitat ca terenul să fie parcelat, să-l poată cumpăra, să-şi ri­dice case. Aşa s-a şi întâmplat. Era un cartier de mun­citori, lucrau la fabricile din oraş, că erau multe pe-atunci. Şi toţi erau şi sunt ro­mâni! Cartierul Moş­nei a fost şi este un cartier pur românesc", spu­ne Dinu Bănceu. "Având ca punct central jocul Ţu­ru, s-a ajuns, de fapt, la un fel de serbare câm­penească, la care cu toţii se simt bine. Vin nu numai din Mediaş, vin de peste tot. Se întâlnesc, povestesc, e o atmosferă şi o veselie extraordinară. Se mai întâmplă ca mingea să spargă un geam, o ţiglă, să mai cadă în scocul vre­unei case, dar nimeni nu se supără. N-au fost ni­ciodată scandaluri sau incidente neplăcute şi vom avea grijă nici să nu fie!".

Fără de nume, fără de timp

În glasul interlocutorului meu se simte şi res­pon­sabilitatea, şi mândria de a fi cel care se ocupă de păs­trarea acestei tradiţii. Uşor nu e, dar ştie că ne­schimbată şi nepătată trebuie s-o predea, când va veni vremea, fiului său şi acesta, mai departe, fiului său. "Au existat câteva încercări de a schimba locul de desfăşurare a jocului, pe stadion sau pe alte suprafeţe de teren mai mari din oraş. Asta nu se va mai întâmpla! Oamenii sunt obişnuiţi să vină aici şi aşa trebuie să rămână! Tradiţia e tradiţie, trebuie respectată, chiar şi atunci când nu ni-s foarte clare originile ei". Aşa a primit sarcina de la cel ce s-a ocupat de organizare, înaintea lui. "Toader Porea se numea cel care mi-a pre­dat mie ştafeta. Şi au fost, pe lângă el, mulţi de la care am învăţat, în timp, ce trebuie să fac. Îmi amintesc de Gheorghe Langa, cel care făcea de fiecare dată nişte şotii de pomină, stârnind râsul celor din jur. Apoi au mai fost Gheorghe Bucur, Gligor, Babu, Ispas, Nicoară, Gheorghe Popa, Cristea, Vasile Hancu, Roman Dragomir, Petre Var­ga, cel al cărui fiu are acum un rol im­portant în echipă. I se spune «bicher», adi­că un fel de şmecheraş ce face gium­buşlucuri cu min­gea, înainte a o pune în joc. Eu am jucat mult timp în echipă până să dovedesc că merit onoarea asta! A jucat şi tata, apoi eu şi fratele meu şi toţi bărbaţii din familie, că suntem o mulţime de verişori, toată lumea ne ştie. Când am jucat pentru prima dată, eram în clasa a VI-a. A trecut de-atunci peste jumătate de veac. Şi sunt vreo 25 de ani de când organizarea jocului Ţuru îmi revine mie", spune Dinu Bănceu.
În urmă cu 15 ani, la Mediaş s-a înfiinţat Asociaţia Culturală "Mediaşul nostru". Încă de atunci s-a luat decizia ca aceasta să se implice, activ şi concret, în organizarea jocului Ţuru. Continuă să o facă, şi o face bine. Jocul pare să fi prins din nou culoare, ca odi­ni­oară. "Deşi jocul în sine e practicat doar de bărbaţi, momentul este unul al întregii comunităţi. N-am reuşit să aflăm nici cât de vechi este, cu exactitate, Ţu­ru, nici de unde-i pro­vine numele, nici de ce se desfăşoară tocmai în ziua de Paşti. Am aflat, în urmă cu câţiva ani, de la un ve­teran al jocului, Ioan An­dron, că, doar în caz de vre­me nefavorabilă, jocul se amână pentru Rusalii. Dar, asta nu s-a întâmplat încă!", spune jurnalistul Mir­cea Hodârnău, actualul preşedinte al asociaţiei amin­tite, el însuşi un pa­sionat căutător al simbo­lu­rilor, mai cu seamă ima­te­riale, ce definesc munici­piul de pe Târnava Mare.

ADN românesc

Pare greu de înţeles pen­­tru cineva care nu e de-al locului cum anume un joc aparent oarecare, asemă­nă­tor cu oina, jucat de-a dreptul în mijlocul străzii, poate însufleţi un oraş în­treg. Dar ascultându-l pe Dinu Bănceu povestind, ne­lă­muririle par să capete sens. Ţuru nu e un simplu joc de cartier. E strigătul mut al unei naţii umilite, păstrat în arhivele sufletului şi transmis din generaţie în gene­raţie, neschimbat. ADN românesc, sfidând vremelnice stăpâniri străine.
Cartierul Moşnei, unde se desfăşoară totul, e locuit în exclusivitate de români. Strada ce ţine loc de "teren de joc" pentru Ţuru a fost, dintotdeauna, aceeaşi: stra­da Iazului. Şi ziua aleasă, ziua de Paşti. Nici o lovitură nu e dată mingii, nici panglica tricoloră tăiată, ca semn de deschidere a jocului, înainte ca preotul să încheie slujba de sărbătoare de la biserica din apropiere. Jocul începe abia după ce medieşenii, deopotrivă jucători şi spectatori, îşi vor fi spus unii altora "Hristos a în­viat!", la ieşirea din lăcaşul sfânt. În plus, nu s-a în­tâm­­plat absolut niciodată ca jocul acesta, naiv în profunzimea lui, să fie interzis. Niciodată! Semn că, oricât de trecătoare-ar fi cu toatele în viaţa asta, există rămâneri pe care nu le pot îngenunchea nici timpul, nici timpurile, fie cât de vitrege ar fi. Într-o operă de artă, până şi un punct aparent oarecare are rolul său întru desăvârşirea finală. Că e rugăciune sau joc, că râd sau plâng împreună, românii deţin, cu siguranţă, mis­terioase căi de a-şi păstra nealterată firea stră­ve­che. Iar sărbătorile fundamentale ale ortodoxiei sunt, prin ele însele, cele mai potrivite momente pentru a ară­­ta, mai cu seamă celor ce nu vor să vadă, cine sun­tem noi, cu adevărat.
O minge nu foarte mare, aruncată de colo-colo de ju­cători de ocazie, lovită cu bâta, atingând uneori ce­rul, frământată în mâini de gospodari, adună în juru-i suflarea românească a unui întreg oraş. O ţară mai mică, un suflet mai mare. România cea vie, România cea faină. România noastră. Adică noi.

Foto: Arhiva personală Dinu Bănceu şi Asociaţia Cul­turală "Mediaşul nostru"