Trei minuni

Când cerurile se deschid

Minunea s-a întâmplat în fru­moa­sa pri­mă­vară a anului 1952. În urma unei ră­celi, am fă­cut com­plicaţii la plă­mâ­nul stâng şi am fost in­ter­nată în spital, cu diag­­nos­ti­cul de he­moptizie. Eram că­să­torită, aveam doar do­uăzeci de ani şi o fe­tiţă de doi ani. După investigaţii, mi s-a găsit la baza plă­mâ­nului stâng o cavi­tate mică şi li­chid de un lat de palmă. Eram atât de slă­­bită, încât nu pu­team merge decât însoţită. Gân­dul la copil, că va rămâne fără mamă, mă durea cum­plit. Eram deprimată.
Deşi internată de trei săp­tă­mâni, sta­rea mea nu se îm­bu­nă­tă­ţise cu ni­mic. Doctorii spu­neau că fac tot ce este po­si­bil, dar tre­buie să mă trimită în altă par­te. Eram dis­perată, îmi era tare dor de fe­tiţă. Aveam impresia că o aud plân­gând, aş fi alergat spre ea, dar nu mai pu­team. Veneau Sfin­tele Paşti. În noaptea de În­viere, colegele din salon s-au pre­gătit să meargă la o bi­serică aflată în apropierea spita­lului. Pentru ele era a­proa­pe, nu şi pentru mine. Am ră­mas sin­gură. În liniş­tea nopţii sfinte se auzeau clopotele cum băteau şi parcă pătrun­deau în toată fiinţa mea. M-am ridicat încet, am tras sertarul noptierei unde era o lu­mânare, am a­prins-o, am pus-o în paharul cu apă, m-am aşezat în ge­nunchi la marginea pa­tului şi, cu mâi­nile împreunate, am început să mă rog. Lacrimi fierbinţi îmi şiroiau pe obraji. "Doamne, Iisuse Hris­toase, fie-ţi milă de mine şi de su­fe­rinţa mea. Tu, care vin­deci sufletele şi trupurile oa­me­nilor, îndură-te de mine, să-mi pot creşte fe­tiţa, e atât de mică, să nu rămână fără mamă. Are atâta nevoie de dra­gostea mea. Doamne al pu­te­rilor, nu mă lăsa. În­toarce-Ţi pri­vi­rea către mine. Numai Tu mă poţi vindeca." M-am rugat mult. Nu sim­ţeam răceala ci­mentului sub genunchi. Apoi m-am culcat, şi parcă obo­­seala nop­­­ţilor nedormite se aduna în făptura mea. O toro­pea­lă plă­cută m-a cu­prins şi am ador­mit. M-am trezit di­mi­nea­ţă atât de udă, de parcă ci­neva tur­nase o gă­leată de apă pes­te mi­ne. Şi per­na era udă. Nu-mi dădeam seama cum a ieşit atâ­ta apă prin tran­spi­raţie din mine. Am rugat fe­meia de ser­viciu să-mi schim­be cear­cea­fu­rile. Pe nop­tieră era o cană cu lap­te, o felie de co­zo­nac şi un ou ro­şu. Erau Sfin­tele Paşti. Eu eram la spi­tal, iar acasă nu avea cine să fa­că ni­mic din ce se cu­vi­ne. Du­rerea ce-mi strângea ini­ma făcea să-mi curgă la­crimi ama­re. Fetele mi-au dat anafură de la Înviere. Plân­geam şi mă ru­gam. Era sin­gura mea speranţă. A in­trat doc­torul la vizită. Pă­rea miş­cat de fi­gura mea plânsă şi tris­tă. Mi-a spus să merg să mă mai vadă o dată la raze. M-am aşe­zat în faţa ecra­nului şi doc­torul a ex­clamat: "Nu se poate! Nu este ade­vărat!". Se ui­ta şi nu-i venea să creadă că li­chidul dis­pă­ruse. Nu se mai vedea nimic. Mi-a spus să ră­mân, să-şi mai cheme doi colegi la con­sult. Toţi trei m-au su­cit la aparat pe toate păr­­­ţi­le, dar nu mai ve­­deau nimic. Mă pri­veau miraţi. Mă în­trebau ce s-a în­tâmplat. Le-am spus că noap­tea am trans­­­pirat foarte tare şi că am rostit ru­gă­ciuni. "Este o ade­vărată minune", au spus. Da, era o mi­nu­ne, şi ea s-a în­tâmplat în noap­tea de În­viere, cu cre­din­ţa, nă­dejdea, lacrimile me­le fierbinţi care îndu­ple­ca­seră Ce­rul. Se spune că în noaptea de Înviere Raiul este des­chis. După-amiaza, fiind duminică şi Paşte, era zi de vizi­tă. Soţul meu mi-a pro­mis că îmi aduce să văd fetiţa. Copiii nu aveau vo­ie să in­tre în spital, aşa că am ieşit s-o aştept afară, era soare şi fru­­mos, iar ei veneau pe alee în­soţiţi de câ­teva ru­de. Am por­nit spre ei. Când m-a văzut, fe­tiţa a în­ceput să fugă cu mâi­nile în­tin­se spre mine. Am că­zut în ge­nunchi, s-a arun­cat în bra­ţele me­le, m-a cuprins cu mâ­nuţele, o strân­geam în braţe şi plân­geam amân­două, cu la­cri­mile unite, stin­geam parcă do­­rul imens ce se adu­nase atâ­ta timp. Cu greu îşi stă­pâneau şi cei­lalţi la­cri­mile. A adormit în bra­ţele mele, nu­mai aşa au putut s-o ia de lân­gă mine.
Am mai ră­mas două săp­tă­mâni în spital, cât m-au ţi­nut sub observaţie. Dum­nezeu m-a ajutat să mă întorc aca­să, să fiu soţie şi ma­­mă, să-mi cresc fetiţa cu dra­gos­te.
MARIA GORANDA - Bacău

Preţul greu al fericirii

Nimic nu este în­tâm­plător pe lu­me. În vara a­nului 2001, când pen­tru pri­ma dată am cules flori de coada-şo­ri­celului şi iarbă de coada-calului în can­tităţi mari, nici prin gând nu-mi trecea ce mă aş­teaptă şi câ­tă ne­voie o să am de plan­tele îngră­mă­dite în coş. Ne­nu­­mă­ra­te­le pro­ble­me ale vie­ţii, cărora nu le mai găseam re­zol­vare, m-au co­pleşit, mi-au slăbit re­zis­ten­ţa, şi can­ce­­rul mi-a bătut în­tr-o di­mi­neaţă la uşă. Groaza de ce avea să vină m-a înne­bunit. De ope­raţie n-am vrut să aud, că şi aşa nu avea cine umbla cu mi­ne pe la spi­ta­le, nici bani nu aveam şi nici nu voiam să mă mutilez în zadar. De­­pre­sivă şi prăbuşită moral, mă pre­găteam pentru moar­­te. Sin­gurul fir care mă mai ţinea legată de viaţă erau cele două fiice ale mele, co­pilele dragi, pră­bu­şite într-o sufe­rinţă nepo­trivită cu vârsta lor. Eu, singura lor bucu­rie şi singurul sprijin, le pă­ră­seam...
Şi atunci, L-am descoperit pe Dum­nezeu. În ru­gă­minţi fier­binţi, cu lacrimi şiroaie, îi ceream - şi îi cer şi acum! - să aibă grijă de copilele mele, de oa­menii bol­navi ca şi mine, să se îndure de su­­fe­rinţa mea. Apoi am des­co­perit tra­ta­men­tele nat­uriste şi am în­ceput să le aplic. Toţi mă credeau pier­dută, dar eu am înce­put să sper că îmi voi re­găsi sănătatea, că dacă voi lupta, voi în­vinge. Doam­­ne, câtă pu­tere are ru­­gă­ciunea ade­vă­rată şi cum con­tează un sprijin cât de mic din par­tea oa­me­nilor! În­tr-o bună zi, un prie­ten mi-a spus de-a drep­tul: "Ai pro­bleme, iar eu vreau să te ajut. Te rog fru­mos să mă laşi să te ajut. Lup­tă cu boala şi ai să în­vingi. E nevoie de tine pe lumea asta". Acest gest simplu şi atât de ome­nesc m-a impre­sio­nat şi m-a mobilizat. Postul şi ru­găciunea nu dau greş! Deşi la în­ceput ară­tam ca un schelet şi ni­meni nu cre­dea că o să-mi revin, mi-am re­găsit calmul ne­cesar ca să mai pot trăi - indiferent de evoluţia bolii. Altfel se vede viaţa din um­bra morţii! Toţi tre­buie să ne amin­­tim că sun­tem muritori (da­că am uitat cumva). Cu multă vo­inţă şi încredere, cu ajutorul Di­vi­ni­tăţii care pe toate le con­­tro­lează şi le poate, mă simt mult mai bine şi arăt ca un om nor­mal. Nu mai urăsc pe nimeni, nici moar­tea nu mă mai în­gro­zeşte. Înainte, mereu ziceam: "Ăsta-i chin cu­rat, nu-i via­ţă!". Acum ştiu să mă bucur de lu­cru­­rile mă­run­­te: un ră­sărit de soa­re, o floare, o vorbă bu­nă, şi Doam­ne!, ce frumoa­să-i viaţa! Cu toate gre­utăţile şi nea­jun­­surile ei - şi avem des­­tule -, ele nu reu­şesc să-mi în­tunece exis­tenţa. Mul­ţumesc, Doamne, că m-ai făcut să des­­copăr fe­ri­ci­rea, fie chiar şi cu preţul bolii. Am început să ajut şi eu pe cei mai săraci de­cât mine, că nimeni nu-i atât de să­rac încât să nu facă un bine cât de mic sau mă­car să ros­tească o vorbă bună. Oamenii nu înţeleg că toţi avem nevoie unii de alţii - să­raci şi bo­gaţi, ani­male şi plan­te, toţi şi toate au rolul lor bi­ne stabilit de Dum­nezeu. Da, Îl iu­besc pe Dum­ne­zeu, îmi iubesc copilele, pe toţi oa­me­nii şi tot ce mă încon­joară. Îmi iubesc viaţa, ca şi moartea, ştiu că le aparţin în mod egal. Simt o căl­du­ră plă­cută în corp, pentru că dra­­gostea mea nu este mis­tui­toa­re, ci atât de lină...
Şi povestea mea nu s-a sfâr­şit, poate abia a în­ceput...
DIDINA PLAIU - Alba-Iulia

Lumina biruitoare

Era în februarie 1993, când m-am pre­zentat la Fun­deni, într-un stadiu avansat de can­cer mamar. Cum m-a vă­­zut, doc­to­rul mi-a spus: "Mâine te ope­răm. Nici o zi de amâ­nare". M-am speriat şi am re­fu­zat, am plecat aca­să, cu pro­mi­siu­nea că mă în­torc foar­te curând. La şcoa­lă mă aş­teptau 45 de copii în clasa întâi, prin­tre ei fiind şi băia­tul meu. Mi-am con­tinuat ser­viciul, am ţinut chiar şi o lec­ţie deschisă la comisie, iar după în­che­ie­rea anului şco­­­lar am plecat aca­să, la pă­rinţi, unde ne pe­­treceam de obi­­­cei va­can­ţele. Operaţia o amâ­nam, nu con­­şti­en­tizam pe­­ri­co­lul care mă păş­tea. Du­re­rile se în­te­ţeau, tu­mo­ra creş­­­tea, gan­gli­onii mă ar­deau cum­plit. M-am pre­zen­tat la ope­raţie abia în luna oc­tom­brie. Mi-au fă­cut mas­­tectomie to­tală, iar re­zul­tatul exa­­me­nu­lui histo-pa­to­logic era ur­mă­to­rul: carci­nom... grad his­tologic 3. Peste trei săp­tă­mâni eram ex­ter­nată, cu tri­mitere pentru radio­te­ra­pie şi chi­mio­tera­pie. În no­iem­brie, m-am pre­zen­tat la On­co­lo­gie, în Bra­şov, pentru a în­ce­pe tra­ta­mentul. Am fă­cut pri­ma doză de ci­­tos­ta­tice fără să bă­­nu­iesc ce mă aş­tep­ta. Au urmat ore de chin groaz­nic. Cum am in­trat în casă a în­ceput răul, m-am lup­­tat între viaţă şi moar­te până a do­ua zi la ora 9. Nu se poate descrie în cu­vinte acea stare. La câ­teva zile, mi-a căzut tot pă­rul, ară­tam ca o stafie, puterile îmi scă­zu­seră, cei din jur îmi plân­geau de milă. După o lună de zile, tre­­buia să mă pre­zint la ur­mătoarea do­ză de ci­tos­ta­tice, dar le-am re­fu­zat, am refuzat şi radiote­ra­pia, era prea dur tra­ta­men­tul pen­tru trupul meu vlă­guit de boală. Ce a ur­mat nu este alt­ceva decât lu­crarea lui Dum­nezeu. Mi-a căzut în mâ­nă o carte: "Co­mo­­ri­le şti­in­­ţei pri­vind să­nă­tatea", iar pe pri­­ma pagină am citit un verset din Ioan: "Prea­iubitule, do­resc ca toa­te lu­cru­rile să-ţi meargă bi­ne şi să­nătatea ta să spo­reas­că cum spo­­reşte sufletul tău". O ci­team cu atâta sete, iar în min­tea mea s-a trezit dorinţa de a lup­ta cu răul din trup şi din suflet. Am înce­put să ţin post cu apă câte două zile, iar după Săr­bători am început re­gi­mul cu sucuri de le­gume, pe care mi le fă­ceam sin­­gură. Nu mi-a fost uşor, dar cu fie­care zi ce trecea eram con­vin­să că ră­ul va fi în­­vins. Am conti­nuat aşa până la 1 mar­tie, când am început cura cu apă dis­­ti­lată, după care m-am sim­ţit iarăşi rău.Chiar în acea zi, a apărut în viaţa mea o fiinţă care nu s-a speriat de starea în care eram ci, cu o voce blân­dă, a în­­ce­put să-mi vor­beas­că des­pre dra­gos­tea lui Dum­­nezeu, des­pre bu­nă­ta­tea Lui, des­pre puterea rugă­ciu­nii. Zilnic ve­nea şi mă în­cu­­raja, îmi ci­tea pa­saje din Biblie, un­­de se spu­nea clar să credem în pro­mi­siunile lui Dum­­ne­zeu şi vom fi ajutaţi. Uşor, uşor, pă­trun­deam în tai­nele Bi­bli­ei, mo­mente în care frica de moarte dis­părea. În două săp­tă­mâni am fost com­­plet resta­bilită, începeam o viaţă no­uă, mă năşteam a doua oară. Când ve­neau peste mine stări de îndoială, ci­team psalmii şi îndată mă în­tremam. Du­pă ce am mai pri­mit pu­tere, m-am dus la bi­serică. Era Pos­tul Paştelui şi se să­vârşea Maslul, cu 7 preoţi, la bi­se­rica din car­tier. Par­ti­ci­pând şi eu la această tai­­­nă, am avut o trăire deosebită, nu mă mai re­cu­noş­­team, am plâns în ho­hote cât a ţinut slujba, sim­ţeam o uşu­rare în suflet. Am în­ce­put să merg mai des la bi­serică - plân­geam mult. În aprilie, am plecat la părinţi, la ţară. Eram încă slă­bită, pi­cioarele îmi tre­­­murau. Am ieşit şi eu în gră­dină, un­de ma­ma săpa, şi am stat la soare. Mi s-a făcut rău. A tre­buit să stau la pat. Se fă­ceau pregă­ti­rile de Paşti, iar mie îmi era foarte greu să văd că cei din jur îşi văd de tre­burile lor, iar eu eram pe­dep­­sită. Nu pu­­­­team su­por­ta situaţia în care eram şi am avut o ie­şire, de i-am speriat pe toţi din casă. Am sărit din pat, m-am pus în ge­nunchi, a ve­nit şi bă­ia­tul lângă mi­­ne şi am în­­ce­put să strig şi să chem aju­to­rul lui Dum­ne­zeu. Stri­gam şi plân­­geam, plân­gea şi băiatul şi se ru­ga. Noap­tea, când am aţi­pit o clipă, am văzut o lumi­nă mare, din cer, care s-a întins până la pă­mânt. Am înţeles că acea lumină era răspun­sul la stri­gă­tele mele. Din acel mo­ment, am ştiut că sunt pe dru­mul cel bun.Ce nu este cu putinţă la oa­meni este cu pu­tinţă la Dum­ne­zeu. Am continuat cu ru­gă­ciu­nea şi cu re­gimul de cru­­di­tăţi şi du­pă şa­se luni de pen­­­sio­nare, m-am întors la şcoală. Mi­nu­nea se în­făp­tu­ise.
Închei măr­tu­risirea mea cu un în­demn lu­at tot din Bi­blie: "Le­pă­daţi de la voi toate fără­de­le­gi­le prin care aţi pă­că­tuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou! Pen­tru ce să muriţi?". (Iezechiel 18/31)
ILEANA DRUGĂ - Braşov

Reproduceri după lucrări de HORIA BERNEA