"Tradiția este un leac sufletesc"
- Suntem în ultima săptămână dinaintea Sfintelor Paști. Ce vești mai ajung la dvs. din satele noastre? Mai țin românii rânduielile vechi?
- În spiritualitatea noastră tradițională, sărbătoarea Paștelui are o semnificație mult mai amplă decât pe alte meridiane ale globului, deoarece datinile și obiceiurile practicate în majoritatea satelor și chiar prin târgurile și orașele României îmbină săvârșirea unor ritualuri arhaice, de sorginte precreștină, cu o pioasă implicare în ceremonialurile religioase creștine. În Săptămâna Mare, de pildă, se poate observa cum, nu doar la sat, ci și în mediul urban, românii revin la comportamente culturale de tip tradițional, specifice zonelor natale, căutându-și parcă rădăcinile. Revenirea la tradiție echivalează cu o fortificare, ea este un leac sufletesc, care îi ajută pe oameni să-și regăsească identitatea și adevăratul profil spiritual.
- Începând din Joia Mare, Joi Mari sau Joia Neagră, cum se numește această zi în calendarul popular, sunt practicate o mulțime de obiceiuri. În spiritualitatea tradițională, în această zi, încep Patimile Mântuitorului, și este momentul/pragul când lumea de aici și lumea de dincolo comunică între ele prin intermediul strămoșilor. Este ziua considerată ca apărătoare și binefăcătoare a morților. În această dimineață, se crede că morții își părăsesc mormintele pentru a se întoarce la casele de unde au plecat ca să petreacă sărbătoarea Învierii împreună cu neamurile. Sufletele lor se așează pe streșinile casei (Muntenia, Oltenia) sau după ușă, acolo unde gospodina trebuie să aștearnă o față de masă albă, din cânepă (Transilvania). În aceste locuri se vor odihni sufletele strămoșilor, de la Joi Mari și până la Rusalii, când iarăși se vor întoarce în "lumea lor cea albă".
Vinerea Mare sau Vinerea Seacă este timpul purificării sufletului și al trupului. Orice activitate domestică încetează. În această zi, românii țin post negru pentru a se elibera de păcate și a dobândi sănătate, merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească, iar după amiaza, trec pe sub Sfântul Epitaf, știind că astfel vor scăpa de toate relele, primind, odată cu Învierea Mântuitorului, renașterea trupească și sufletească. Seara, nimeni nu lipsește de la Prohod. Unele obiceiuri românești grupate în ziua de Vineri aduc în atenție apa, ca agent purificator și regenerator. În multe sate din Banat și Transilvania, există credința că, după ce te-ai spovedit în Vinerea Mare pentru a-ți purifica trupul de toate "relele, făcăturile, aruncăturile și urâciunile", este bine să te cufunzi în apa unui râu, înainte de răsăritul soarelui. Odată scăldați, oamenii nutresc convingerea că peste ani vor fi feriți de boli și vor deveni sprinteni, ușori, iuți, harnici, sănătoși și iubiți. Acest scăldat ritual, din creștet până-n tălpi, se mai putea face și în dimineața de Paști, când bate toaca la biserică. Atunci, fetele se scaldă, rostind diferite incantații, pentru a capta forța apei. Pentru un plus de siguranță în eficiența actului săvârșit, își fac și câte trei cruci, zicând: "Bună dimineața, Râu mare/ Domn mare - Să fii sănătoasă/ fată frumoasă/ De ce te-ai sculat/ Și ai mânecat/ Așa de dimineață/ Pe rouă, pe ceață?/ Că Mama m-a îndemnat/ Să mă curățească/ Să mă limpezească/ De făcături/ De aruncături/ De minciuni/ Și de urâciuni./ Să fiu mândră curată/ Cum Maica Domnului m-a lăsat!" Ca răsplată și leac pentru purificarea realizată, râul (apa) era răsplătit cu câteva boabe de grâu sau porumb.
Din punct de vedere teologic, Sâmbăta Mare este zi de reculegere. Aceasta închipuie odihna în mormânt a trupului lui Hristos. În gospodării femeile au multă treabă. Acum se fac fripturile și preparatele din miel. O vorbă veche din bătrâni spune că mielul Paștilor se pune întreg la cuptor pentru că, dacă îl tranșezi, ți se împrăștie neamul. În ultimii ani, în multe familii din Bucovina, Banat și Bistrița-Năsăud, se pregătește pentru Paște și un miel modelat din aluat sau din unt. Dar cel mai important moment al sărbătorii pascale este participarea familiei la slujba de Înviere. Pentru acest eveniment, fiecare român se pregătește cu meticulozitate rituală. Mai întâi se așează coșul pentru Biserică. Expresie simbolică a întâlnirii credinței creștine cu diverse practici precreștine, coșul pascal, pregătit în Bucovina, reprezintă poate cel mai complet și complex mod de raportare al localnicilor la tradiția Învierii Domnului. Și astăzi, bucovinenii pun în coș slănină și cârnați, caș de oaie, zahăr, hrean, dulciuri, peteca de la roșitul ouălor, friptură de miel, ouă roșii, cozonac, pască și o babă - un aluat modelat în formă de spirală, cu un ou roșu deasupra, care se dă de pomană imediat după sfințirea coșurilor. În mentalitatea tradițională, fiecare dintre aceste alimente are valoare simbolică, considerându-se că vor ajuta, peste an, la înmulțirea turmelor, la rodirea câmpurilor și la un plus de sănătate și spor în toate, pentru membrii familiei. După ce Pasca, împreună cu ouăle și cu celelalte alimente cu statut simbolic, au fost sfințite în noaptea de Înviere, capul familiei are datoria de a împărți babele la copii și de a aduce acasă coșul cu celelalte ofrande.
"În satele noastre există o foame reală de repere stabile"
- De ce credeți că e important să ne păstrăm tradiția, într-o lume în care ea nu pare să mai aibă importanță?
- După 1989, asistăm la un fenomen foarte interesant pe care mulți îl numesc "un redivivus" al tradițiilor lăsate în umbră până acum, din mai multe cauze. Odată cu retrocedarea pământurilor, cu întregirea proprietăților, oamenii din spațiul rural se întorc și către structurile de mentalitate ale înaintașilor, uneori cu o ciudată obediență față de valorile tradiției. Într-o lume preocupată prea mult de modele culturale străine, românii, mai ales cei de la sat, au nevoie de repere spirituale stabile. Și atunci apelează la tradiție. Din când în când, la marile sarbători religioase sau cu prilejul unor evenimente majore din viața personală, românii doresc, indiferent unde trăiesc, să-și exprime personalitatea, originalitatea și identitatea. Cel mai ușor le este să apeleze la tradiții. Atunci, fiecare își activează memoria personală sau apelează la memoria familiei, pentru a descoperi cum petreceau și ce le era specific de Paști, Crăciun, An Nou sau Bobotează. În sensul acesta, cercetările pe care le realizez ca etnolog în diverse zone geografice din țară mă pun în fața unor situații care, uneori, mă uimesc, ca specialist. Poate părea un soi de paseism, dar nu este așa. Analizând mai atent fenomenul întoarcerii la tradiție îți dai seama că există o "foame" reală de repere stabile, de recoagulare a unui sistem coerent de valori. Or, tradiția intră în acest nomenclator de stabilitate valorică, conferind omului contemporan șansa să despartă timpul cotidian de cel de sărbătoare. Și atunci, dacă în timpul obișnuit, ființa este bulversată de tot ceea ce se întâmplă în cotidian, de cavalcada activităților lucrative, de alterarea relațiilor interumane și confesionale, în timpul de sărbătoare, omul revine la practicarea tradițiilor, deoarece în plan emoțional, dar și social, acestea îl pot ajuta să restabilească coeziunea familială, punțile de comunicare interumană și astfel să își regăsească rădăcina identitară și bucuria existențială. În contextul unor asemenea evenimente - datini, obiceiuri -, copiii își reiau dialogul cu părinții și bunicii, pentru a afla cât mai multe lucruri despre "vremea acestora", iar bătrânii redevin utili în munca de refacere a identității culturale, cu ajutorul tradițiilor locale.
"Sărbătorile sunt răgaz pentru suflet"
- Prin specificul muncii pe care o faceți, sunteți legată activ de viața satului românesc, de tradiție. Naște legătura aceasta o trăire aparte a sărbătorii pe care o așteptăm?
- Timpul sărbătorilor înseamnă, de fapt, răgaz pentru suflet. Dacă nu ni-l vom acorda fiecare, prin propriul nostru efort de gândire și voință, nimeni, prin lege, fie a pământului sau administrativă, nu ne va putea obliga să o facem. Pot să spun că pentru mine, ca orășeancă (sunt născută pe asfaltul Bucureștiului, deși am avut popasurile copilăriei la țară, la bunici), această experiență m-a ajutat să fac o legătură între amintiri. Să mi-o aduc în minte pe bunica, cu o serie de cuvinte și gesturi pe care acum, punându-le într-o succesiune logică de acte ritualice, mi le pot asuma. Așa am învățat să fac pască, trăind în Bucovina momentele premergătoare Paștelui. Așa am învățat să o fac rotundă și am înțeles de ce trebuie rotundă, am învățat să fac pe ea crucea răstignirii, să o împletesc și să fie de jur-împrejur mărginită de acea funie a timpului. În ce privește cercetările mele pe teren, despre care mă întrebați, din ele am învățat că e bine ca la marile sărbători, să fac cu mâna mea câteva lucruri, care țin de simbolurile pascale. De exemplu, îmi fac singură aluaturile, nu le cumpăr de-a gata, știu să-mi înroșesc ouăle, nu le iau de la supermarket. Poate că există un drum inițiatic în ceea ce faci, pentru că atunci când pui ingredientele, frămânți aluatul și modelezi viitorul cozonac sau pasca, ai un tip de trăire. Aceste sortimente culinare devin ofrandă. Eu numesc treaba aceasta "hrană cu suflet", pentru că există un fel de sacrificiu al tău pentru ceilalți și există o bucurie a ta, dar și o răsplată pur morală, de apreciere a celorlalți față de ceea ce tu ai fost în stare să faci. Nu este vorba de o excelență a feminității, ci este o recunoaștere, dacă vreți, a smereniei acesteia. Am învățat toate acestea și, de asemenea, că nu am voie să lipsesc de la slujba de Înviere.
- Aveți o amintire aparte legată de Paște?
- O experiență puternică am trăit în Bucovina. Am petrecut sărbătoarea Paștilor la Voitinel, acolo unde trăiesc niște buni prieteni de-ai noștri. Am și acum în minte modul în care se pregătesc acolo oamenii pentru marea sărbătoare. Am rămas plăcut impresionată de modul în care își calculează fiecare gest și vorbă când pregătesc aluaturile rituale, cât de atenți și precauți sunt când așează fiecare aliment în coșul pascal, cât de meticuloase sunt femeile când pregătesc hainele fiecărui membru al familiei și cu câtă nerăbdare așteaptă capul familiei, bărbatul, să ia coșul pentru a merge la biserică. Îmi amintesc de felul cum ieșeau pe poarta caselor lor, copii, bătrâni, bărbați, femei, uneori familii întregi, și se îndreptau solemn spre biserică. Pentru mine, sărbătoarea Paștilor și mersul la acea Înviere au însemnat revelația depășirii cotidianului și certitudinea unui nou început, al triumfului luminii ce alungă întunericul, bezna amorfă a ignoranței și a fricii. La Voitinel și apoi la Sucevița, am retrăit acest sentiment al bucuriei, al regăsirii sufletești, alături de oameni pe care nu-i cunoșteam, dar îi simțeam la fel de bucuroși ca și mine, când au primit lumina din lumină. Mulți au aprins apoi lumânări și la mormintele răposaților, ca să știe și ei că Mântuitorul a înviat.