Costel Trompetistul a cântat în anii '50 pe la nunţi, prin sate prăfuite, în anii '60-'80, în cele mai luxoase saloane ale Bucureştiului, a imprimat discuri alături de cei mai celebri lăutari, iar în anii 2000, a urcat pe scene importante din Moscova, Paris, New York. Muzica lăutărească este chiar viaţa lui, aşa că el este cel mai în măsură să-mi spună dacă ea se află pe cale de dispariţie, dacă a ajuns la capătul liniei. Stă în faţa mea nemişcat.
Nu clipeşte, nu lasă să i se vadă nici o emoţie, când spune: "Aşa e, muzica lăutărească s-a termenat! Nu se mai cântă muzică aşa curat, frumos, cum se cânta odată, cum cântau fraţii Gore, Romica Puceanu... S-a trecut la altceva, prea multe variaţii, prea multe influenţe turceşti, sârbeşti, bulgăreşti. S-a ajuns la capăt."
La 76 de ani, problemele de sănătate nu-i mai permit să cânte, însă nea Costel a ridicat fruntea şi s-a apucat de scris. A vrut să lase ceva în urmă, dincolo de muzica de pe discuri, şi aşa a apărut în această primăvară "Anii de glorie ai muzicii lăutăreşti", cartea în care-şi povesteşte viaţa şi amintirile cu lăutari celebri sau cu lăutari despre care puţini au auzit şi pe care Costel Vasilescu îi salvează din negura uitării. Amintirile sale sunt o comoară pentru iubitorii acestei muzici pline de suflet şi de virtuozitate, care a adus multă bucurie de-a lungul anilor.
"Ca sa fiu sincer, m-am apucat să scriu mai mult de nervi. Pentru că fusesem invitat la un festival care se numea «de muzică lăutărească», la Piteşti, şi acolo s-au cântat romanţe, folclor, numai muzică lăutărească nu s-a cântat. Mi-am zis: «Stai, domnule, chiar aşa, chiar nu mai ştie nimeni ce-i aia muzică lăutărească? Mi-am amintit ce îmi spusese un profesor de muzică, un dirijor, că după Revoluţie, a apărut o generaţie care nu ştie nimic despre muzica lăutărească şi că eu sunt în măsură să scriu o carte despre asta, să scriu ce am trăit. Nu eram decis să o scriu, până nu am ajuns acasă, nervos, de la acel festival, şi am simţit că e momentul, pentru că nu se face nici un fel de dreptate acestei muzici inconfundabile."
"Folclorul se cântă motamó, muzica lăutărească, la liber"
- Am vrut să rămână ceva despre aceşti mari lăutari cu care am cântat, pe care i-am cunoscut şi despre care nu se mai ştie aproape nimic. Pentru că mulţi dintre ei nu au prins anii în care se făceau imprimări la radio, la televiziune, sau discuri. Bineînţeles că muzica lăutărească a fost nedreptăţită. Înainte de '90, oficial, nici nu era voie să fie cântată la restaurante, saloane, din cauza comisiilor. Trebuia să treci pe hârtie ce cânţi şi, dacă scriai "muzică lăutărească", nu-ţi dădea voie. Da' noi cântam folclor, ziua şi seara, iar când venea mai multă lume, o dădeam pe lăutărească, le plăcea la toţi. După '90, am avut un mare concert la Opera din Viena, cu trupa strânsă de Johnny Răducanu, cu care am cântat mult în străinătate în anii ăia. A fost un mare succes. Placido Domingo ne-a felicitat călduros, iar în ţară, presa a scris că am făcut România de râs, pentru că am cântat muzică de mahala. "New York Times" a scris o cronică frumoasă despre concertul nostru în America, iar în ţară nu ne băga nimeni în seamă.
- Să lămurim lucrurile: care este marea diferenţă între folclor şi muzică lăutărească?
- Aşa cum din muzica uşoară s-au împărţit pop-ul, rap-ul şi multe altele, aşa şi aici. Din muzica tradiţională românească s-au despărţit folclorul şi muzica lăutărească. E foarte adevărat că toţi marii lăutari au ştiut să cânte, da' bine de tot, şi folclor. Dar stilurile sunt cu totul diferite. Folclorul se cântă motamó, notă cu notă, faci repetiţie la ansamblu, cu un dirijor, şi cânţi mereu la fel, notă cu notă. Muzica lăutărească se cântă la liber, cu improvizaţii făcute la timpul lor, şi pormo, dacă eşti lăutar adevărat, revii la melodia care ai început-o.
- Ca la jazz...
- Da. De aia muzica asta e apreciată de unii cărora le place jazz-ul, pentru că ei compară stilurile. Am ascultat şi eu ceva jazz în tinereţe, da' nu m-am dedicat lui, pentru că l-am auzit odată cântat de un trompetist extraordinar, care avea să devină profesorul meu. Pe vremea aia, era singurul şi cel mai bun: Hopa Mitică. (chiar aşa îl chema! n.n.)
- Care-i secretul, cum se face că muzica lăutărească ajunge la suflet, atinge zone sensibile, mai mult decât alte muzici?
- Noi cântam din bătrâni, cântece vechi, dar, prin anii '60-'70, s-au făcut şi multe cântece noi, foarte bune. Cântam despre sufletul nostru. Unul dintre lăutarii mari, naşul meu, Gheorghe Lambru, a avut acasă, în familie, o mare nenorocire. În perioada aia, a făcut mai multe cântece frumoase, pentru sufletul lui, pe care le cânta la nunţi, la restaurante, cu aşa foc, că impresiona pe toată lumea, chiar dacă ăia nu ştiau despre ce era vorba. Un alt mare lăutar era Ion Nămol, care, lucru rar, avea şi o voce excepţională, şi era unu dintre cei mai buni pe instrumentul lui. Era aşa bun pe vioară, că ţiganii boldeni îl luau la nunţi pe el şi pe Fane Cioacă, alt mare viorist, şi-i punea să se ia la întrecere, până rupeau viorile. Nămol a fost primu' lăutar pe care l-am auzit, prin anii '60, care putea să improvizeze texte pă moment. Nu-i trebuia decât două-trei cuvinte, să ştie despre omul respectiv, şi le băga spontan în cântec, de zicea ăla: "domne, de unde mă ştie ăsta, de unde mă cunoaşte?". Rămâneau toţi de la nuntă tâmpiţi. Nămol era un om cumsecade, care avusese o supărare care-l dusese la singurul său viciu: băutura. Din când în când, se ducea la biserică şi, din momentul acela, şase luni de zile nu mai punea gura pe alcool. Da' era lege, nici nu se apropia. Şi se îmbrăca frumos, avea boală la pălării de fetru, şi puteai să vorbeşti orice cu el. Când o lua iarăşi cu băutura, mai întârzia câte două ore la nuntă. Noi începeam să cântăm şi vedeam cum se zvârcolesc naşu' şi cu ginerică: "Cum domne, tocmai capu' lăutarilor n-a venit? Las că vede el când o veni." Era naşu' supărat rău, când ajungea îi făcea semn cu degetul: "Nămoale, nu vezi nici un ban." El zicea "Da, bine." Şi cânta aşa de frumos, improviza texte, de acum îi cunoştea pe oameni, se uita la mese şi îi lua pe rând, aşa că dimineaţă îi pupau toţi mâinile şi naşu' primul lui îi dădea banii.
"Talentu' îl ai sau nu-l ai. Te naşti cu el"
În anii de glorie
- Te naşti cu el, îl ai sau nu-l ai, e un dar de la Dumnezeu. Tata-l meu nu era lăutar, el cânta la fanfară, ca şi bunicu', moldoveni. Aşa am început şi eu, până l-am auzit într-o noapte, la un salon, pe Hopa Mitică, şi numai la muzica asta m-am gândit după aia, mi-a intrat în suflet. A devenit profesorul meu şi am ţinut la el ca la părinţii mei. El cânta într-o perioadă în orchestra Circului de Stat şi, când m-am dus odată pe la el acasă, l-am găsit jucând table cu un trompetist din acea orchestră. Eu venisem să-mi arate nea Mitică o piesă, el mi-a arătat o dată şi, când am început eu, celălalt trompetist s-a speriat, a rămas cu gura căscată. Zice: "Bine, bre, nea Mitică, eu cânt de atâţia ani cu matale şi n-am reuşit să învăţ o piesă şi băiatu' ăsta intră pe uşă, ascultă o dată şi gata, a învăţat-o." "Păi, da, lui îi vine uşor, mâine o s-o cânte mai bine ca mine." Aveam 16 ani, şi mulţi spuneau că gata, sunt mai bun ca Hopa Mitică şi ca Gheorghiţă Trompetistu', cânt mai modern ca ei. Depinde cu ce auz te naşti şi unde eşti crescut. Ai auz perfect sau nu îl ai, din două una. Asta e valabil în orice fel de muzică. Hopa Mitică, de exemplu, nu provenea din familie de muzicanţi, fusese copil de trupă, acolo învăţase trompeta. Dar nu înseamnă că, dacă te-ai născut în familie de lăutari şi îţi doreşti, o să ieşi şi tu la fel. Ştiu copii ai unor mari lăutari, care cântă slab de tot. Eu am avut trei surori şi doi fraţi. Am vrut să-i fac şi pe ei lăutari, dar n-a ieşit nimic. I-am plătit unuia lecţii la clarinet pe şase luni, o dată n-a venit. Am zis că, dacă tot le-am plătit, şi e iarnă, nu prea sunt nunţi, stau pe acasă, mă duc eu în locul lui, şi uite aşa, ştiu bine să cânt şi la clarinet. Din şase copii, sunt singurul care a cântat. Şi să vă spun un lucru: nu am avut atâta succes în România, aşa cum am avut la Chişinău. Acolo unde-s fanfarele, trompetişti, suflători foarte buni. Şi ăia, cât sunt de buni, vor să cânte lăutărie pe trompetă, aşa ca mine, şi uite că nu pot. Nu ştiu de ce, poate că nu sunt născuţi în stilul ăsta.
"Nu faci doi bani, dacă sufli în trompetă cu buza moale"
O muzică fabuloasă, pe cale de dispariţie
- E o meserie grea de tot şi mulţi nu înţeleg acest lucru. Dacă nu munceşti pe rupte, nu faci nimic. Am cântat mult timp cu Mieluţă Iordache, cel mai bun acordeonist la vremea aia. Nu m-am dus odată la el să nu-l găsesc cu acordeonul la piept, studia de dimineaţa până seara. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost basistul Grigore Ciuciu, dintr-o mare familie de lăutari. Tatăl lui, Mitică, bătrânul, era mereu la ţambal. Da' mereu, nu m-am dus odată la ei acasă să nu-l văd meşterind ceva la ţambal. "Hai să-ţi arăt ce am mai descoperit", îmi zicea de fiecare dată. La trompetă, la fel, trebuie studiu zilnic. Nu poţi să mergi la nuntă, să pui trompeta la gură şi să începi să sufli, că nu faci doi bani la nunta aia, dacă mergi cu buza moale. Mă duceam mereu într-o cameră acasă, înainte să plec, şi făceam game, cel puţin o oră, să-mi fac ambajoru', altfel mergi la nuntă şi-ţi faci viaţa grea, te chinuieşti. Dacă ţi-ai făcut gamele, te simţi şi tu bine, e o plăcere să cânţi. De aia, nu am stat niciodată la bloc, aş fi avut probleme cu vecinii, toată viaţa am stat numai la curte, să pot să studiez.
- Marii cântăreţi americani de jazz cântau în săli de spectacole, la hoteluri de lux... Scena marilor lăutari români era de cele mai multe ori cea a nunţilor.
- Aşa e, însă nunţile alea, în sate, alea formează un muzicant adevărat. La prima mea nuntă, aveam vreo 12 ani, m-a trimis tata cu un coleg de-al lui, într-un sat de la poalele Munţilor Vrancei. Era o casă ici, una acolo, vreo 5 case în tot satul. Ei bine, nunţile alea au contat atunci când am cântat la New York sau la Paris. Toni Iordache cânta café concert în Japonia, avea contracte în străinătate şi mă suna: "Costele, vezi că pe data de cutare, la ora cutare, ajung în ţară, poţi să-mi aranjezi o nuntă?". Venea de la aeroport, lăsa bagajele acasă şi venea direct la nuntă, să cânte, cu cea mai mare plăcere şi poftă. Zicea că acolo se simte el bine, acolo îşi face studiu' pentru instrument. Vă spun sincer, când am început să cântăm, nu ne gândeam noi să ajungem în săli de concerte, la radio sau la TV, ci doar să cântăm la nunţi. Erau perioade când aveam zece zile la rând câte o nuntă. Azi la Ploieşti, mâine la Craiova şi tot aşa, da' nu simţeam oboseala, de drag ce ne era de cântat. Aveam agendă şi notam acolo tot, ce arvună am primit, cât mai aveam de luat, în ce dată aveam nunta, că altfel nu aveam cum să ne amintim. Venea unu': "Nea Costele, te vrem şi noi la nuntă". "Stai să vedem în agendă, dacă sunt liber". Mai întâi erau nunţi sâmbăta şi duminica, apoi au venit ţiganii bidinari, hăinarii, ăia care vindeau haine duminica în târg, şi atunci aveau bani, şi au pus nunţile lunea. Florarii au început şi ei să facă în timpu' săptămânii, că vindeau flori duminica, în zi de sărbătoare. Au rămas cu nunţile sâmbăta muncitorii, ăia care mergeau la serviciu.
"Ţiganii aveau nunţi mai bine organizate ca românii"
În tinereţe, înconjurat de prieteni
- Care era atmosfera la nunţi? Erau diferite nunţile ţiganilor de cele ale românilor?
- Da. Ţiganii aveau nunţile mai bine organizate, se pricepeau la asta. În plus, cunoşteau bine lăutarii şi îi luau numai pe cei mai buni, unu' câte unu'. Ei nu angajau un lăutar să vină ăla cu cine vrea să cânte, ci îi luau pe cei care-i plăceau, fiecare cu instrumentul lui. Florarii erau experţi în nunţi, înainte de '90, ei închiriau cele mai bune saloane din Bucureşti, la Athénée Palace, la Bulevard, iar după aia, când s-a deschis clădirea Parlamentului, ei au fost primii care au organizat nunţi acolo. Cred că am cântat 20-30 de nunţi la ei, acolo. Începeam mereu cu o piesă în mi bemol major, nu oricare, ci numai aia de deschidere, după care îşi făcea fiecare programul cum putea mai bine. Nu exista să se termine o nuntă fără să-ţi facă un lăutar programul, adică momentul solistic, că a doua oară nu mai îl lua nimeni. Când ajungeam la hore, cel mai frumos şi mai organizat jucau femeile, erau dansatoare extraordinare. După horă, stătea lumea şi asculta muzica, nu ca acum. Ştiau oamenii să asculte şi apreciau. Spre dimineaţă, se mai îmbăta câte unul, dar nu să facă probleme, să se ia de lăutari că ştiau că altă dată acesta nu mai vine. Şi îi voiau mereu pe cei mai buni, eram vreo 10-15 şi nu-şi permiteau să ne piardă.
Vechi prieteni
Nelipsit de la nunţi
- Dintre cei vechi, mai sunt foarte puţini băieţi care mai trăiesc şi mai cântă.
- Nu doar dintre aceştia, ci dintre toţi cei cu care aţi cântat, chiar dintre cei duşi, cu cine v-ar fi mai dor să cântaţi?
- În primu' rând, l-aş lua pe Toni Iordache. Nea Gheorghiţă Trompetistu' îi zisese lui tata: "Mă, Virgile, mi-l dai pe Costel să cânte cu mine la bâlciu' ăsta, pe Chitilia?" Mie îmi plăcea cum cântă nea Gheorghiţă şi aveam multe de învăţat de la el. Acolo cântam pe un podeţ între nişte lanţuri, şi nea Gheorghiţă îmi arată un bătrân care venea cu un copil, ce căra un ţambal în spate. Era mic şi slăbuţ, vreo 11 ani, da' nea Gheorghiţă zice: "Îl vezi pe acela micu? Cum începe, rupe ţambalu ăla." El îl ştia. L-a urcat bătrânu' pe o masă, cu ţambalu', şi când a pornit să cânte, s-a strâns tot târgu'. Era extraordinar! Am coborât şi eu să-l văd de aproape. După vreo 8-9 ani, l-am cunoscut pe Toni Iordache la o nuntă unde eram angajaţi amândoi. Eu îi ştiam înregistrările de la radio, el atunci m-a ascultat prima oară, i-a plăcut cum cânt şi am rămas prieteni cât a trăit. Lui îi plăcea jazz-ul, asculta. Avea un auz cum n-am mai auzit la nimeni altul. Ce cânta Mieluţă odată la acordeon, el făcea imediat piesa la ţambal. Mitică Ciuciu, ăl bătrân, mi-a zis odată: "Nu-l mai primesc pe piticu' ăla pe aici, că odată aude ceva la mine şi mi-o încornorează, o face şi mai bine ca mine". Toni avea un cult al prieteniei. Cum venea în ţară şi avea timp, mă suna, ne luam soţiile şi mergeam la munte, la Sinaia. Vorbeam mult despre muzică, ce a mai ieşit între timp, cine şi ce mai cântă. Eram nedespărţiţi, Toni, cu mine şi cu naşu' meu, Gheorghe Lambru, nu trecea zi să nu vorbim la telefon, sau să nu ieşim să mâncăm ceva, la restaurantul Berlin. Cu Lambru mai ieşeam în patru, dar nu cu soţiile, ci cu câte o fată, că nu aveai ce să faci, umblau femeile după noi, era cam obligatoriu. Lambru cânta cu vocea şi cu acordeonul şi avea mai mulţi bani ca noi. El era nelipsit de la florari, şi le dădea voie să mai treacă pe la el pe acasă, pe Dudeşti, când voiau să le cânte. Era unul, Pantalon, nevastă-sa vindea flori, iar el avea o matriţă d-asta, de făcut ochelari şi mărunţişuri. Veneau oameni din toată ţara la el şi nu mai ştia ce să facă cu banii. Când se mai îmbăta în oraş, Pantalon ăsta mergea acasă la Lambru. "Mă, Gheorghe, mă primeşti şi pe mine să-mi cânţi două cântece, şi pormo plec?". Gheorghe scotea acordeonul, îi cânta, şi ăsta când pleca, îi lăsa un teanc de bani, mai mult ca la o nuntă întreagă. Deci, i-aş lua pe Toni, pe Lambru, pe prietenul meu bun, Grigore Ciuciu, cu basul, şi pe Cornel Bosoi, la vioară. Era un băiat bun, acum are un băiat care cântă cu clarinetu'. El stătea pe Grant şi cânta la un restaurant de-i zicea Fraieru', unde veneau d-ăştia cu bani, interlopi, acolo l-am cunoscut. Eu îl copiam pe Hopa Mitică, el încerca să-l copieze pe Nămol, aşa ne-am împrietenit. Dar dintre toţi ăştia, nu mai e nici unul printre noi.
- Şi la acest concert imaginar, unde v-ar plăcea să cântaţi şi ce piese aţi alege?
- Într-o cramă mare, frumoasă, şi să ne asculte oameni care cunosc şi îndrăgesc muzica lăutărească. Am cânta "Stinge, Doamne, stelele", sau altele dintre cântecele lui Lambru. El avea multe. Dar am şti noi ce să cântăm, nu-mi fac gânduri cu asta.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
