Formula AS în Munţii Mehedinţi: Apă pentru lumea de dincolo

- Textul acesta se îngemănează cu "Mortul Soarelui", reportajul publicat în urmă cu două numere de revistă. Un nou episod legat de ritualul trecerii sufletului în lumea de dincolo, păstrat neatins în zona Munţilor Mehedinţi. Într-o lume cu memoria ştearsă de televizor şi internet, supravieţuirea unor tradiţii spirituale care coboară în urmă cu mii de ani e un miracol adevărat -

Fii, Soare, de mărturie!

Răsărit de soare, într-un sat din Mehedinţi. O bă­trână şi un băieţel coboară spre izvor, prin ceţurile dimineţii. Îi văd şi acum: prin iarbă. Ea, înfăşurată-n năframă neagră, având în mână o mătură nouă şi-un prapor straniu, cu fructe şi flori în vârf, şi un colac rotund precum soarele. În aceeaşi mână mai strânge o pânză albă şi-o ulcică nouă de lut, atârnându-i pe de­get. Băieţelul vine după ea, roşcovan şi cuminte, îmbrăcat într-o cămaşă albă. Ţine în mâini o covată de dovleac, ca o corabie, din care ies patru lumânări aprinse. Vin amândoi, cu soarele bol­tin­du-se încet peste munţi, în spatele lor, spre apa cea curată...
Mă nimerisem acolo, pe malul ace­lui pârâu, aşteptând lângă maşina re­dacţiei un coleg ce plecase să facă nişte fotografii. Mă întinsesem în iarbă, uşor adormit, dezmeticindu-mă brusc, la apa­riţia celor doi. Bătrâna şi copilul s-au lăsat pe marginea apei, lângă unda cea limpede. Îngenuncheaţi, faţă în faţă, tăcuţi. Femeia a desfăcut apoi pânza albă, de in, netezindu-i atentă fiecare cută. Ca un pătrat de lumină arăta, pe iarba aşa de verde! Băiatul a pus în mijlocul pânzei covata cu lumânări. Barca sufletului. Apoi, bătrâna şi-a desfăcut desaga pe care o purtase pe umăr şi a început să scoată din ea tot felul de lucruri. Nouă colaci, prescure, ciob de tămâie, lumâ­nări...Pe toate le-au aşezat aco­lo, pe pânză, una câte una. Mi-am dat seama că împlinesc un ritual, căci erau total absorbiţi de lucrul lor, şi fiecare gest părea ştiut de mult. Puritate. Ăs­ta a fost primul gând. Cât de sâr­guincios era flăcăuaşul, împli­nind ceremonios fiecare cuvânt al bătrânei, c-o teamă, parcă, de-a nu greşi. Apoi fe­meia s-a ridi­cat, a luat mătura şi a început să măture apa. Mătura aşa, parcă pe deasupra valurilor, şi-n tim­pul ăsta îngâna nişte cuvinte, un suflu cântat şi murmurat, por­nind spre văi odată cu unduirea pârâului. Şi brusc, din palma ei a început să iasă un fum prelung, pe care femeia-l purta pe dea­su­pra undelor, dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi curăţit şi mai mult locul cu fărâma de tăciune aprins. Mi-am luat curaj şi m-am apropiat de cei doi. Nu păreau stingheriţi de prezenţa mea, ci erau cu­fundaţi mai departe în ritualul lor, ca-ntr-o transă. La un moment dat, băieţelul s-a ridicat în picioare şi femeia l-a întors fix cu faţa spre soare. Roşcovan şi timid, cu ochii închişi înaintea razelor ce-l orbeau, zicea urmă­toarele cuvinte: "Fii, Soare, de mărturie, izvoru' lui Vasile să fie!" Iar bătrâna, tot în picioare, în faţa lui, răspundea: "Sunt şi eu, şi sfântul Soare!". Şi iarăşi: "Fii, Soare, de mărtu­rie!..." Un cult al soarelui, mi-am zis, vechi pro­babil, ju­decând după rigoarea cu care era executat, ceva ce trebuia săvâr­şit obligatoriu după rânduieli statornicite de când lumea. Iar evenimentele ce-au urmat aveau să-mi rămână întipărite în amintire pentru multă vreme...

Barca sufletului

Îmi amintesc cum bătrâna a început să ia apă din pârâu, cu ulcica de lut, şi să toarne pe pânza cea albă. O dată, de două ori, de patruzeci şi patru de ori... De fiecare dată, după ce turna, zicea: "Să fie lu' Vasile... La sufletu' lu' Vasile..." Şi tot aşa. Iar flăcăiaşul cresta pe-un răboj, c-un cuţitaş, fiecare cană turnată pe pânzătura de in, ca şi cum femeia ar fi hrănit pânza cu apa cea limpede, tot mai multă... Şi iar numărau atent, şi iarăşi turnau, grijulii la fiecare cană, la fiecare picur. (Astfel "se sloboade izvorul" pentru sufletul unui om, aveam să aflu mai târziu.) Iar după ce însemnase fie­care ulcică revărsată, copilul a rupt răbojul pe ge­nunchi şi l-a aruncat în apele râului. Bătrâna s-a-nchi­nat spre răsărit şi a stropit cu apă-n văz­duh, în cele trei zări, zicând iarăşi nişte cuvinte pe care n-am putut să le înţeleg. În cele din ur­mă, a luat în palme barca su­fle­tului. A aşezat-o uşor pe apă, cu luminile încă aprinse. Ceva mai jos, băieţelul a prins-o, dar s-a făcut că o scapă. Iar a prins-o, şi iarăşi a scăpat-o. Abia apoi i-a dat drumul, spre mijlocul albiei, c-un gest defi­nitiv, ca de rămas bun. Urmăreau amândoi, concentraţi, "co­tovaica" aceea de dovleac, cum cobora încet, şovăiel­nic, la vale, dar şi cu un fel de tristeţe... Iar la sfârşit, departe, când a dat cotul apei şi nu s-a mai zărit, în ochii bătrânei am văzut lacrimi.
Am încercat să intru în vorbă, să aflu mai multe despre însemnătatea acestui ritual. Atunci am auzit prima oară despre "barca sufletului". Am înţeles că-n acea zi se împliniseră şase săptămâni de la moartea bărbatului bătrânei, Vasile. Iar ea nu avea îndoială că în acele momente de la răsăritul soarelui - exact atunci! - sufletul celui mort s-a separat definitiv de trup. De aceea "au dezle­gat izvorul", ca să-i dea sufle­tului pe lumea cealaltă apă ce curge veşnic. Femeia era vizibil tulburată de cele săvârşite, ca după o mare despărţire. Chiar dacă-şi îngropase bărbatul în urmă cu patruzeci şi patru de zile, acum părea a fi pentru ea un eve­niment cel puţin la fel de important ca înmor­mântarea: despărţirea de suflet... N-am înţeles prea multe despre acest ritual. Bătrâna i-a dat copilului o pereche de încălţări noi şi "bâtul" - praporul acela bizar, cu fructe, şi căpeţelul solar în vârf -, i-a dat şi colăcelul, mătura, cana şi tot ce avea. Şi au pornit amândoi spre sat, spre Izverna, ea îngândurată, cu palmele goale, băieţelul împovărat de daruri, călcând agale, în urma ei.
A trecut multă vreme de-atunci, dar eu n-am uitat scena aceea bizară şi pe oriunde-am umblat prin ţară, am întrebat oamenii dacă nu ştiu ceva despre acest obicei. Nimeni nu-l mai practica de mult. Apoi l-am uitat şi eu, în primăvara asta iernoasă, când am ajuns iarăşi în ţinutul Mehedinţilor. Acum, la început de mar­­­tie. Eram în Baia de Aramă, vorbeam cu profe­so­rul Cornel Boteanu, cunoscut cercetător de folclor al regiunii, despre "cântecul zorilor" şi alte obiceiuri an­cestrale de înmormântare... Şi, la un moment dat, aces­ta mă întreabă: "Dar dumneavoastră aţi auzit cum­va de «slobozitul izvorului»?..." Nu mi-am dat seama, la început. "E ritualul cel mai vechi, dar şi cel mai important din toată rânduiala înmormântării", a zis. "Cu siguranţă, unul precreştin. La îngropare, lumea se desparte de trup, dar acum se desparte de suflet. Acest ritual este o adevărată comoară etnogra­fică, din pă­cate, prea puţin studiat azi. Se face numai pe ape curate şi curgătoare, în locuri «anu­mite», ma­gice. Râul, ca mesager pentru cei din lumea de din­colo..." Brusc, mi-au năvălit în minte în clipa aceea toate amintirile, întocmai după descrierea profesoru­lui. Bătrâna şi băieţelul acela... Barca sufle­tului, trimi­să pe apă spre tărâ­murile nemuririi... Aflu că, deşi foarte rar, există câteva sate prin munţii ăştia ai Mehe­dinţilor în care locuitorii mai cred în acest obicei. Iar între ele, unul e cu adevărat magic: Ponoarele. Acolo îl ţine toată suflarea, cu teamă aproape - tineri şi bă­trâni. Altminteri, cred ei, mortul se va preschimba în "moroi" şi-o să-i bântuie... Mai mult, se zice că-n acel loc trece chiar Apa Sâmbetei, matca tuturor apelor ce înconjoară pământul. La început, am crezut că-i doar o metaforă, dar nu. La Ponoarele, izvoarele nu se var­să în pâraie, pâraiele nu se varsă în râuri... Ci toate se reped în adâncul muntelui, în Sorbul Pământului, direct spre tărâmul de dincolo...

Slobozitul izvorului

Şi iată-mă acum, după doisprezece ani, împreună cu ultima femeie din Ponoarele care "a dezlegat izvorul" pentru sufletul bărbatului ei. Ne aflăm în miezul fabulosului sat, chiar în locul unde se ţine, de când lumea, ritualul. Un "vad" anumit de pe Valea Morilor, dedesubtul Steiului Ponorii, spre care coboară toţi oame­nii cătunelor din jur - Gărdăneasa, Ludu, Brânzeni, Cracu Muntelui - atunci când au în familie un mort ce a împlinit şase săptămâni. Numai aici, sub legendarul perete de stâncă din care izbuc­nesc mulţimi de izvoare, se să­vârşeşte "slobozitul".
Mariei Tudorescu i-a murit soţul de câteva luni. Are 77 de ani, ea e vestita "strigătoare a zorilor", cea mai veche şi pricepută femeie din împrejurimi în ce priveşte lucrările mis­te­rioase ale morţii. Încă îndoliată, suferinţa multelor decese din familie i-a înnobilat chipul cel alb, distins, învelit până deasupra bărbiei în mara­mă neagră. Ochii ei albaştri privesc visători fâşia de pârău, apa pe care s-au dus atâtea şi atâtea mii de suflete, spre meleagurile eternităţii... E bătrână apa aceasta a Ponorii. De la facerea lumii, zice-se. Pe ea sunt înşirate opt mori seculare, mori-monu­ment ce încă mai merg, întreg satul e parcă un muzeu viu, încremenit în vechi timpuri geologice, prin care bântuie mulţimi de legende.
Mariei i-au murit doi fii de tineri, un nepot înecat, iar acum şi bărbatul, Ion - abia ce i-a petre­cut sufletul pe apa asta. Cu ea a fost o fetiţă, nu băieţel. Important e să fie copil curat, nepri­hănit. Un copil pregătit printr-o lungă iniţiere, în timpul celor şase săptă­mâni de doliu. În fie­care diminea­ţă, el tre­buie "să care izvorul" sufletului, câte trei găleţi de apă neînce­pută la trei case dife­rite din sat, la răsăritul soarelui. O muncă destul de istovitoare, ce trebuie însă urmată cu sfinţenie, zi de zi, fiindcă "da­că o dată n-ai dus o găleată, sufletu' se strâcă şi de­gea­ba le-ai dus pe toate ălelalte. Aşa-i lejea: sufletu' mortu­lui tânjeşte apa.Apă! Vrea să bea. În zâlele cât cari apa, n-ai voie să faci nimica. Să nu te-atingi de animale, să nu faci mâncare, să nu mături, ca să nu strici apa mortului. Când scoţi apa, întâr­coleşti fântâna cu flori şi-aprinzi acolo o lu­mină. După ce-o scoţi, o duci la trii căşi (case) şi-o dai ge po­mană şi zâci: «Să fie lu' cutare!... Ge sufletu' lu cuta­re!...» Şi vecinii care-o primesc zâc: «Bog­daposte!»..." Copilul ales ia de mărturie Soarele. Să fie martor că a dus apele sufle­tului, în tot acest timp de şase săptămâni, înainte să le "sloboadă". "Da, e un cult solar", îmi întăreşte bă­nuiala profesorul, "rămas de la daci sau poate şi mai bătrân, ce n-are ne­voie de prezenţa vreunui preot, dar care contează şi mai mult de­cât slujbele creştine pentru trece­rea sufletului spre lumea de din­colo. Creştinismul l-a preschimbat în Izvorul Tămăduirii, acum, în prima săptămână după Paşte, când toate fe­meile care-au avut mort în an vin aici, pe malul acesta, şi fac îm­preună «slo­bozitul», alături de preot. Dacă le-aţi vedea!... E o imagine im­presionantă, tulburătoare, veche, par­că, de mii de ani".
Aşadar, nu-s de ajuns multele po­meni, colive, tămâierile mormân­tului, prăznuirile cu preoţi, e vorba de lucrări tainice, pe care bătrânii le-au moştenit, din vremuri imemo­ria­le. Sunt emoţio­nat să-i ascult acum pe cei doi, reamin­tin­du-mi de lucruri vă­zute acum doi­spre­zece ani, despre care ajunsesem să cred că sunt aproape un vis. Totul este încă la fel. Totul e, aici, încă viu!...

Lumea fără de dor

Pe această iarbă verde au stat ea şi fetiţa în vârstă de nouă ani. Pe loc cu­rat, întinzând la mal pânza cea albă. Căci doar pe pânză albă se odihneşte sufletul mortu­lui, înainte de a porni spre lumea fără dor. Ea a făcut "bâtul" de alun, înfăşurat în fuior de lână, despicat la vârf în patru şi a înfipt în crestătură un ban şi mere ionatan, plus colacul soarelui atârnând deasupra. Aici au stat amândouă, îngenuncheate, iar Maria a "slobo­zit izvorul" bărbatului ei, cele patruzeci şi patru de ulcele de apă pe pânza albă, cât cele patruzeci şi patru de zile ale înălţării sufletului la ceruri. Tot ea i-a aşezat pe valuri barca fune­rară, cu lumini aprinse şi flori, trimiţând-o, încet, spre pămân­turile de unde râul nu se mai întoarce nicio­dată. Două lumânări lipite şi întoarse cu cape­tele-n sus, ca un sfeşnic cu patru braţe, ce nu trebuie să se stingă nicicum...
În mod straniu, asemenea unui izbuc, izvorul din faţa mea se preschimbă imediat în ditamai râul, care străbate numai vreo 300 de metri, pentru ca apoi să fie înghiţit în­tr-un "sorb", în hăul pă­mântului. Sunt peş­teri peste tot pe sub sat, peşteri adânci şi întor­to­cheate, în care se as­cund lacuri întin­se, te­ne­broase, pe care nici scafandrii sau speo­lo­gii, nici măcar Jacques Yves Cous­teau, venit aici dina­dins, n-au iz­butit să le cerceteze vreodată până la capăt. Localnicii se tem de această lume sub­tera­nă, mult mai vastă decât satul lor. Spre înserare, cei nouă sute de lilieci negri ascunşi sub pământ plutesc peste casele lor, zbătând ful­gerător din aripi, ca nişte mesageri din ţinuturi necunos­cute.
Slobozitul izvorului se sfârşeşte aici, lângă apă şi soare. După ce dispare din priviri, luată de valurile pârâului, nimeni nu se mai îngrijeşte de barca sufle­tului. Chiar dacă "cotovaica" aceea de dovleac se-mpot­moleşte la mal, chiar dacă e răsturnată de curenţii apei, oamenii au convingerea că ea pleacă împreună cu sufletul, spre lumea de apoi. Le pasă doar dacă luminile din ea nu se sting, până ce o pierd din priviri. "Că dacă să stâng, înseamnă că izvorul n-o fost curat..." Sau n-a fost "cărat" cum trebuie, şi-atunci e vai şi-amar: răposatul poate să se-ntoar­că şi să chinuie casa, în chip de "moroi". La Maria Tudorescu, lumânările nu s-au stins şi nici covata nu s-a răsturnat. Acum, după atâtea morţi, are cum­va un sentiment de împăcare, de datorie împlinită. Şi fiilor, şi nepotului mult iubit, le-a dezlegat fie­căruia izvoarele şi le-a pus pe ape bărci ale sufle­telor. Şi-acum şi bărbatului. "I-am trimis lumini şi flori la omu' mieu", zice. "Ge-acuma-nainte, moar­tea nu poa' să mă mai spăi­mânte..."

Apele Sâmbetei

Vor să îmi arate satul. Satul lor, în care toată lumea crede în lumea de dincolo. E de neiertat să ratezi aşa ceva. Totul e unic, supranatural! Suntem acum tustrei pe Dealul Peşterii, locul cel mai înalt, de unde se vede larga aşezare, până-n zările Pietrei Cloşanilor. Iar pro­fesorul îmi spune că toată această măgură impună­toare pe care stăm e... goală pe dinăuntru! În anumite locuri, dacă baţi cu carâmbul cizmei, răsună în adânc, ca un clopot. O întreagă peş­teră, cu multe galerii, e sub picioarele noastre. Iar sub peştera aceasta a Ponoarelor, la încă zeci de metri mai în adânc, e o alta, cu adevărat imensă, ce se întinde pe tot dedesubtul satului. Maria n-a intrat de mult în gro­tele misterioase. Cumva, se teme. Sunt năluciri multe, "lucrări dia­vo­­leşti" acolo, în genunea pămân­tului, crede lumea. Plus că nu ştii niciodată când vin apele şi te pierzi. La mijlocul peşterii Ponoa­relor, e un sorb adânc, despre care oamenii credeau altădată că duce direct în mij­locul pământului. Da­că ai "scăpat" în el, cazi vreo opt metri prin pâlnia aceea de piatră, iar apoi încă vreo douăzeci de me­tri în gol, până-ntr-un lac întunecos şi fără sfârşit. Bulba!, o peşteră colosală, cu trei nivele, unul peste altul... Poţi merge kilometri întregi cu barca pe dedesubtul satului, fără să-i găseşti ieşirea. Ea e matca tuturor apelor, din toate părţile. În­tocmai Apei Sâmbetei din poves­te. Apa pe care sătenii au trimis de veacuri, atâtea şi atâtea corăbii ale sufletelor...