Fii, Soare, de mărturie!
Răsărit de soare, într-un sat din Mehedinți. O bătrână și un băiețel coboară spre izvor, prin cețurile dimineții. Îi văd și acum: prin iarbă. Ea, înfășurată-n năframă neagră, având în mână o mătură nouă și-un prapor straniu, cu fructe și flori în vârf, și un colac rotund precum soarele. În aceeași mână mai strânge o pânză albă și-o ulcică nouă de lut, atârnându-i pe deget. Băiețelul vine după ea, roșcovan și cuminte, îmbrăcat într-o cămașă albă. Ține în mâini o covată de dovleac, ca o corabie, din care ies patru lumânări aprinse. Vin amândoi, cu soarele boltindu-se încet peste munți, în spatele lor, spre apa cea curată...
Mă nimerisem acolo, pe malul acelui pârâu, așteptând lângă mașina redacției un coleg ce plecase să facă niște fotografii. Mă întinsesem în iarbă, ușor adormit, dezmeticindu-mă brusc, la apariția celor doi. Bătrâna și copilul s-au lăsat pe marginea apei, lângă unda cea limpede. Îngenuncheați, față în față, tăcuți. Femeia a desfăcut apoi pânza albă, de in, netezindu-i atentă fiecare cută. Ca un pătrat de lumină arăta, pe iarba așa de verde! Băiatul a pus în mijlocul pânzei covata cu lumânări. Barca sufletului. Apoi, bătrâna și-a desfăcut desaga pe care o purtase pe umăr și a început să scoată din ea tot felul de lucruri. Nouă colaci, prescure, ciob de tămâie, lumânări... Pe toate le-au așezat acolo, pe pânză, una câte una. Mi-am dat seama că împlinesc un ritual, căci erau total absorbiți de lucrul lor, și fiecare gest părea știut de mult. Puritate. Ăsta a fost primul gând. Cât de sârguincios era flăcăuașul, împlinind ceremonios fiecare cuvânt al bătrânei, c-o teamă, parcă, de-a nu greși. Apoi femeia s-a ridicat, a luat mătura și a început să măture apa. Mătura așa, parcă pe deasupra valurilor, și-n timpul ăsta îngâna niște cuvinte, un suflu cântat și murmurat, pornind spre văi odată cu unduirea pârâului. Și brusc, din palma ei a început să iasă un fum prelung, pe care femeia-l purta pe deasupra undelor, dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi curățit și mai mult locul cu fărâma de tăciune aprins. Mi-am luat curaj și m-am apropiat de cei doi. Nu păreau stingheriți de prezența mea, ci erau cufundați mai departe în ritualul lor, ca-ntr-o transă. La un moment dat, băiețelul s-a ridicat în picioare și femeia l-a întors fix cu fața spre soare. Roșcovan și timid, cu ochii închiși înaintea razelor ce-l orbeau, zicea următoarele cuvinte: "Fii, Soare, de mărturie, izvoru' lui Vasile să fie!" Iar bătrâna, tot în picioare, în fața lui, răspundea: "Sunt și eu, și sfântul Soare!". Și iarăși: "Fii, Soare, de mărturie!..." Un cult al soarelui, mi-am zis, vechi probabil, judecând după rigoarea cu care era executat, ceva ce trebuia săvârșit obligatoriu după rânduieli statornicite de când lumea. Iar evenimentele ce-au urmat aveau să-mi rămână întipărite în amintire pentru multă vreme...
Barca sufletului
Îmi amintesc cum bătrâna a început să ia apă din pârâu, cu ulcica de lut, și să toarne pe pânza cea albă. O dată, de două ori, de patruzeci și patru de ori... De fiecare dată, după ce turna, zicea: "Să fie lu' Vasile... La sufletu' lu' Vasile..." Și tot așa. Iar flăcăiașul cresta pe-un răboj, c-un cuțitaș, fiecare cană turnată pe pânzătura de in, ca și cum femeia ar fi hrănit pânza cu apa cea limpede, tot mai multă... Și iar numărau atent, și iarăși turnau, grijulii la fiecare cană, la fiecare picur. (Astfel "se sloboade izvorul" pentru sufletul unui om, aveam să aflu mai târziu.) Iar după ce însemnase fiecare ulcică revărsată, copilul a rupt răbojul pe genunchi și l-a aruncat în apele râului. Bătrâna s-a-nchinat spre răsărit și a stropit cu apă-n văzduh, în cele trei zări, zicând iarăși niște cuvinte pe care n-am putut să le înțeleg. În cele din urmă, a luat în palme barca sufletului. A așezat-o ușor pe apă, cu luminile încă aprinse. Ceva mai jos, băiețelul a prins-o, dar s-a făcut că o scapă. Iar a prins-o, și iarăși a scăpat-o. Abia apoi i-a dat drumul, spre mijlocul albiei, c-un gest definitiv, ca de rămas bun. Urmăreau amândoi, concentrați, "cotovaica" aceea de dovleac, cum cobora încet, șovăielnic, la vale, dar și cu un fel de tristețe... Iar la sfârșit, departe, când a dat cotul apei și nu s-a mai zărit, în ochii bătrânei am văzut lacrimi.
Am încercat să intru în vorbă, să aflu mai multe despre însemnătatea acestui ritual. Atunci am auzit prima oară despre "barca sufletului". Am înțeles că-n acea zi se împliniseră șase săptămâni de la moartea bărbatului bătrânei, Vasile. Iar ea nu avea îndoială că în acele momente de la răsăritul soarelui - exact atunci! - sufletul celui mort s-a separat definitiv de trup. De aceea "au dezlegat izvorul", ca să-i dea sufletului pe lumea cealaltă apă ce curge veșnic. Femeia era vizibil tulburată de cele săvârșite, ca după o mare despărțire. Chiar dacă-și îngropase bărbatul în urmă cu patruzeci și patru de zile, acum părea a fi pentru ea un eveniment cel puțin la fel de important ca înmormântarea: despărțirea de suflet... N-am înțeles prea multe despre acest ritual. Bătrâna i-a dat copilului o pereche de încălțări noi și "bâtul" - praporul acela bizar, cu fructe, și căpețelul solar în vârf -, i-a dat și colăcelul, mătura, cana și tot ce avea. Și au pornit amândoi spre sat, spre Izverna, ea îngândurată, cu palmele goale, băiețelul împovărat de daruri, călcând agale, în urma ei.
A trecut multă vreme de-atunci, dar eu n-am uitat scena aceea bizară și pe oriunde-am umblat prin țară, am întrebat oamenii dacă nu știu ceva despre acest obicei. Nimeni nu-l mai practica de mult. Apoi l-am uitat și eu, în primăvara asta iernoasă, când am ajuns iarăși în ținutul Mehedinților. Acum, la început de martie. Eram în Baia de Aramă, vorbeam cu profesorul Cornel Boteanu, cunoscut cercetător de folclor al regiunii, despre "cântecul zorilor" și alte obiceiuri ancestrale de înmormântare... Și, la un moment dat, acesta mă întreabă: "Dar dumneavoastră ați auzit cumva de «slobozitul izvorului»?..." Nu mi-am dat seama, la început. "E ritualul cel mai vechi, dar și cel mai important din toată rânduiala înmormântării", a zis. "Cu siguranță, unul precreștin. La îngropare, lumea se desparte de trup, dar acum se desparte de suflet. Acest ritual este o adevărată comoară etnografică, din păcate, prea puțin studiat azi. Se face numai pe ape curate și curgătoare, în locuri «anumite», magice. Râul, ca mesager pentru cei din lumea de dincolo..." Brusc, mi-au năvălit în minte în clipa aceea toate amintirile, întocmai după descrierea profesorului. Bătrâna și băiețelul acela... Barca sufletului, trimisă pe apă spre tărâmurile nemuririi... Aflu că, deși foarte rar, există câteva sate prin munții ăștia ai Mehedinților în care locuitorii mai cred în acest obicei. Iar între ele, unul e cu adevărat magic: Ponoarele. Acolo îl ține toată suflarea, cu teamă aproape - tineri și bătrâni. Altminteri, cred ei, mortul se va preschimba în "moroi" și-o să-i bântuie... Mai mult, se zice că-n acel loc trece chiar Apa Sâmbetei, matca tuturor apelor ce înconjoară pământul. La început, am crezut că-i doar o metaforă, dar nu. La Ponoarele, izvoarele nu se varsă în pâraie, pâraiele nu se varsă în râuri... Ci toate se reped în adâncul muntelui, în Sorbul Pământului, direct spre tărâmul de dincolo...
Slobozitul izvorului
Și iată-mă acum, după doisprezece ani, împreună cu ultima femeie din Ponoarele care "a dezlegat izvorul" pentru sufletul bărbatului ei. Ne aflăm în miezul fabulosului sat, chiar în locul unde se ține, de când lumea, ritualul. Un "vad" anumit de pe Valea Morilor, dedesubtul Steiului Ponorii, spre care coboară toți oamenii cătunelor din jur - Gărdăneasa, Ludu, Brânzeni, Cracu Muntelui - atunci când au în familie un mort ce a împlinit șase săptămâni. Numai aici, sub legendarul perete de stâncă din care izbucnesc mulțimi de izvoare, se săvârșește "slobozitul".
Mariei Tudorescu i-a murit soțul de câteva luni. Are 77 de ani, ea e vestita "strigătoare a zorilor", cea mai veche și pricepută femeie din împrejurimi în ce privește lucrările misterioase ale morții. Încă îndoliată, suferința multelor decese din familie i-a înnobilat chipul cel alb, distins, învelit până deasupra bărbiei în maramă neagră. Ochii ei albaștri privesc visători fâșia de pârău, apa pe care s-au dus atâtea și atâtea mii de suflete, spre meleagurile eternității... E bătrână apa aceasta a Ponorii. De la facerea lumii, zice-se. Pe ea sunt înșirate opt mori seculare, mori-monument ce încă mai merg, întreg satul e parcă un muzeu viu, încremenit în vechi timpuri geologice, prin care bântuie mulțimi de legende.
Mariei i-au murit doi fii de tineri, un nepot înecat, iar acum și bărbatul, Ion - abia ce i-a petrecut sufletul pe apa asta. Cu ea a fost o fetiță, nu băiețel. Important e să fie copil curat, neprihănit. Un copil pregătit printr-o lungă inițiere, în timpul celor șase săptămâni de doliu. În fiecare dimineață, el trebuie "să care izvorul" sufletului, câte trei găleți de apă neîncepută la trei case diferite din sat, la răsăritul soarelui. O muncă destul de istovitoare, ce trebuie însă urmată cu sfințenie, zi de zi, fiindcă "dacă o dată n-ai dus o găleată, sufletu' se strâcă și degeaba le-ai dus pe toate ălelalte. Așa-i lejea: sufletu' mortului tânjește apa. Apă! Vrea să bea. În zâlele cât cari apa, n-ai voie să faci nimica. Să nu te-atingi de animale, să nu faci mâncare, să nu mături, ca să nu strici apa mortului. Când scoți apa, întârcolești fântâna cu flori și-aprinzi acolo o lumină. După ce-o scoți, o duci la trii căși (case) și-o dai ge pomană și zâci: «Să fie lu' cutare!... Ge sufletu' lu cutare!...» Și vecinii care-o primesc zâc: «Bogdaposte!»..." Copilul ales ia de mărturie Soarele. Să fie martor că a dus apele sufletului, în tot acest timp de șase săptămâni, înainte să le "sloboadă". "Da, e un cult solar", îmi întărește bănuiala profesorul, "rămas de la daci sau poate și mai bătrân, ce n-are nevoie de prezența vreunui preot, dar care contează și mai mult decât slujbele creștine pentru trecerea sufletului spre lumea de dincolo. Creștinismul l-a preschimbat în Izvorul Tămăduirii, acum, în prima săptămână după Paște, când toate femeile care-au avut mort în an vin aici, pe malul acesta, și fac împreună «slobozitul», alături de preot. Dacă le-ați vedea!... E o imagine impresionantă, tulburătoare, veche, parcă, de mii de ani".
Așadar, nu-s de ajuns multele pomeni, colive, tămâierile mormântului, prăznuirile cu preoți, e vorba de lucrări tainice, pe care bătrânii le-au moștenit, din vremuri imemoriale. Sunt emoționat să-i ascult acum pe cei doi, reamintindu-mi de lucruri văzute acum doisprezece ani, despre care ajunsesem să cred că sunt aproape un vis. Totul este încă la fel. Totul e, aici, încă viu!...
Lumea fără de dor
Pe această iarbă verde au stat ea și fetița în vârstă de nouă ani. Pe loc curat, întinzând la mal pânza cea albă. Căci doar pe pânză albă se odihnește sufletul mortului, înainte de a porni spre lumea fără dor. Ea a făcut "bâtul" de alun, înfășurat în fuior de lână, despicat la vârf în patru și a înfipt în crestătură un ban și mere ionatan, plus colacul soarelui atârnând deasupra. Aici au stat amândouă, îngenuncheate, iar Maria a "slobozit izvorul" bărbatului ei, cele patruzeci și patru de ulcele de apă pe pânza albă, cât cele patruzeci și patru de zile ale înălțării sufletului la ceruri. Tot ea i-a așezat pe valuri barca funerară, cu lumini aprinse și flori, trimițând-o, încet, spre pământurile de unde râul nu se mai întoarce niciodată. Două lumânări lipite și întoarse cu capetele-n sus, ca un sfeșnic cu patru brațe, ce nu trebuie să se stingă nicicum...
În mod straniu, asemenea unui izbuc, izvorul din fața mea se preschimbă imediat în ditamai râul, care străbate numai vreo 300 de metri, pentru ca apoi să fie înghițit într-un "sorb", în hăul pământului. Sunt peșteri peste tot pe sub sat, peșteri adânci și întortocheate, în care se ascund lacuri întinse, tenebroase, pe care nici scafandrii sau speologii, nici măcar Jacques Yves Cousteau, venit aici dinadins, n-au izbutit să le cerceteze vreodată până la capăt. Localnicii se tem de această lume subterană, mult mai vastă decât satul lor. Spre înserare, cei nouă sute de lilieci negri ascunși sub pământ plutesc peste casele lor, zbătând fulgerător din aripi, ca niște mesageri din ținuturi necunoscute.
Slobozitul izvorului se sfârșește aici, lângă apă și soare. După ce dispare din priviri, luată de valurile pârâului, nimeni nu se mai îngrijește de barca sufletului. Chiar dacă "cotovaica" aceea de dovleac se-mpotmolește la mal, chiar dacă e răsturnată de curenții apei, oamenii au convingerea că ea pleacă împreună cu sufletul, spre lumea de apoi. Le pasă doar dacă luminile din ea nu se sting, până ce o pierd din priviri. "Că dacă să stâng, înseamnă că izvorul n-o fost curat..." Sau n-a fost "cărat" cum trebuie, și-atunci e vai și-amar: răposatul poate să se-ntoarcă și să chinuie casa, în chip de "moroi". La Maria Tudorescu, lumânările nu s-au stins și nici covata nu s-a răsturnat. Acum, după atâtea morți, are cumva un sentiment de împăcare, de datorie împlinită. Și fiilor, și nepotului mult iubit, le-a dezlegat fiecăruia izvoarele și le-a pus pe ape bărci ale sufletelor. Și-acum și bărbatului. "I-am trimis lumini și flori la omu' mieu", zice. "Ge-acuma-nainte, moartea nu poa' să mă mai spăimânte..."
Apele Sâmbetei
Vor să îmi arate satul. Satul lor, în care toată lumea crede în lumea de dincolo. E de neiertat să ratezi așa ceva. Totul e unic, supranatural! Suntem acum tustrei pe Dealul Peșterii, locul cel mai înalt, de unde se vede larga așezare, până-n zările Pietrei Cloșanilor. Iar profesorul îmi spune că toată această măgură impunătoare pe care stăm e... goală pe dinăuntru! În anumite locuri, dacă bați cu carâmbul cizmei, răsună în adânc, ca un clopot. O întreagă peșteră, cu multe galerii, e sub picioarele noastre. Iar sub peștera aceasta a Ponoarelor, la încă zeci de metri mai în adânc, e o alta, cu adevărat imensă, ce se întinde pe tot dedesubtul satului. Maria n-a intrat de mult în grotele misterioase. Cumva, se teme. Sunt năluciri multe, "lucrări diavolești" acolo, în genunea pământului, crede lumea. Plus că nu știi niciodată când vin apele și te pierzi. La mijlocul peșterii Ponoarelor, e un sorb adânc, despre care oamenii credeau altădată că duce direct în mijlocul pământului. Dacă ai "scăpat" în el, cazi vreo opt metri prin pâlnia aceea de piatră, iar apoi încă vreo douăzeci de metri în gol, până-ntr-un lac întunecos și fără sfârșit. Bulba!, o peșteră colosală, cu trei nivele, unul peste altul... Poți merge kilometri întregi cu barca pe dedesubtul satului, fără să-i găsești ieșirea. Ea e matca tuturor apelor, din toate părțile. Întocmai Apei Sâmbetei din poveste. Apa pe care sătenii au trimis de veacuri, atâtea și atâtea corăbii ale sufletelor...