Poveşti din Ţara Crăciunului

OTILIA ŢEPOSU

Ziua în care vine Îngerul

În copilăria mea, Crăciunul era întotdeauna însoţit de zăpezi, uneori diafane, sclipind întretăiat sub lu­mina lunii, alteori, uriaşe, grele, maiestuoase, precum munţii care ţineau într-un căuş valea satului. Era mare sărbătoare când vedeam căzând din nori pul­be­rea albă, care acoperea lumea de bucu­rie, linişte şi pace. Când nin­gea, ştiam că nu mai e mult până la ziua în care venea Îngerul, şi asta mă făcea întotdeauna fericită tare. Pe-atunci, în anii aceia binecu­vân­taţi, în satul meu de lângă pădure, sărbătoarea Crăciunului era adusă pe aripi de Îngerul Domnului. El era cel care vestea bucuria naş­te­rii Pruncului sfânt şi tot el împodobea bradul, în casele cu copii, lăsând sub el darurile în­delung aştep­tate. Moş Crăciun exista doar ca un moş răutăcios şi posac din poveştile unchiaşului Petrea, fratele Bunii. La noi, Crăciunul era adus de un Înger, care exista "de-adevăratelea", pot să depun mărturie de asta, îl simţeam în fiecare an atât de aproape de mine, încât mă îmbătam de aşteptarea lui şi de bucu­ria acelei aşteptări. Chiar dacă era atât de aproa­pe, chiar dacă îi zăream uneori doar lumina sclipitoare, el rămânea totuşi nevăzut, era mai degrabă ghicit, bănuit, în­chipuit şi pândit, cu toate simţurile încor­date. Ziua în care venea Îngerul cu darurile pentru brad era o săr­bătoare a sărbătorilor, cea mai mare şi mai plină de mister.
De dimineaţă, primul care sosea la noi era un­chia­şul Petrea, care ne aducea bradul din pădure, în fie­ca­re an, în ziua de Ajun. Venea să-şi ia "merindea", un păhăruţ de rachiu cu chimin şi-un vărzar cald, scos din cuptor. Câtă vreme îşi bea rachiul, ţâţâind subţire din buze, Buna-i spunea cam cum să fie bradul, câte rânduri de crengi să aibă şi cât de rotate şi, bine­în­ţeles, dacă s-ar putea, numai dacă s-ar putea, repeta Bu­na cu glas mieros şi-i mai umplea păhăruţul mo­şului cu rachiu, numai dacă s-ar putea, numai dacă, adi­că, să ne aducă moşul un brad care are şi "lu­mânări", brad care era atâta de minunat şi de rar în pă­­dure, încât era, el singur, o adevărată minunăţie, avea "lumânări", adică nişte crenguţe întărite, pe care erau prinşi cucuruzi mici, ce miroseau puternic a răşină. Unchiaşul Petrea ieşea din casă şi-şi lega peste cizme hârzoabele din crengi de alun. Ăsta era un adevărat spectacol, pe care nu-l ratam niciodată, căci moşul se descurca greu la legat, cu degetele lui noduroase, butucănoase, împleticite de rachiu. Ba-şi scăpa mănuşile grele de lână, ba toporişca ascuţită, ba-i ieşea pipa din jebul cusut pe din afară de ne­vas­tă-sa, şi el mormăia în barbă toate măscările pămân­tului. Dar era destul ca Buna să strige "Măi, Petre!", arătând cu capu' spre mine şi, ca prin farmec, moşu-şi nimerea şireturile groase de lână şi treaba era gata. Din două mişcări, hârzoabele, împletite rotund, din crengi de alun, mai lătăreţe, cam ca nişte ca­pace mari de oale, erau legate şi nu-l lăsau pe moş să se scufun­de în omătul mare dintre copaci. Căci dacă la noi, între case, omătul era cât gar­durile, apoi în pădure, de multe ori, trecea de un stat de om.
După ce moşul pleca, Buna făcea mai în­tâi focul la cuptor, ca să coacă pâinea şi co­lacii, chiflii, pupuţii şi cocuţii pentru colin­dători, apoi venea în casă şi-mi dădea lapte cald cu miere. Trebuia să-l beau tot, căci altfel "nu venea În­ge­rul". După aceea, ziua se scurgea domol, într-o aşteptare prelungă. Ni­mic nu mai era demn de interes, până când nu apărea în capătul uliţei unchiaşul cu bra­dul în spate. Ceasuri în şir îl aş­teptam, stând pe sanie, în crucea uliţei. De-acolo vedeam cărarea care ieşea din pădure. Câteodată, până să apară moşul, treceau pe după copaci umbre gră­bite, poate de capre sălbatice, alteori, se-nvâr­te­jeau de-acolo ceţuri sure ce se spărgeau în roiuri de fulgi care ajungeau până la mine şi mă acopereau, aşa, stând în aşteptare pe sanie.
Spre seară, unchiaşul Petrea ieşea din pădure, călcând greu, cu hârzoabele trase peste opinci. Purta în spate rucsacul lui jerpelit, din stofă groasă, cafenie, şi pe umăr bradul, înfoiat, cu crengi dese, care-i tot loveau cuşma. Toţi ieşeau din casă când moşul intra cu bradul în curte. Şi în fiecare an, moşul Petrea înfigea bradul în omăt, în faţa uşii, cu un gest larg, care cerea neapărat laude şi încă un păhărel de rachiu, "drept mulţămire". Pus în omăt, uşor înclinat, bradul umplea parcă toată curtea care se strângea roată, micşorându-se cumva. Mă învârteam în jurul lui, adulmecând mirosul străin de cetină îngheţată, de zăpezi bătrâne, de coclauri îndepărtate, care ţineau de lumea neştiută a pădurii. Apoi tata îl lua în braţe, cu grijă, şi-l ducea în camera mare şi-l aşeza în suportul de lemn, lângă fereastră, ca să poată să mai vadă, cât va sta în casa noastră, pădurea de unde a venit. Buna acoperea cu o pânză albă (un "tişlaifăr" mare, cu broderii) uşa care ducea către camera în care era bradul, şi din acel moment, nu mai aveam voie să intru acolo. Urma să vină Îngerul, ca să prindă în crengile lui stele de sticlă, sori şi luni de turtă dulce. Tata era singurul care avea voie să intre în camera aceea şi să-l ajute pe Înger să împodobească bradul. De fapt, îmi spunea Buna, intra acolo doar ca să-l ajute pe Înger să pună instalaţia de beculeţe colorate pe crengile bradului, căci Îngerul nu ştia să lucreze cu şurubelniţe şi cu cleştele. În schimb, Îngerul ştia doar să împrăştie o lumină argintie pe care eu o pândeam cu nerăbdare pe la colţurile uşii, şi care se ve­dea, din când în când, sclipind prin tişlaifărul Bunii, o lumină ce creştea tot mai mult şi mai strălucitor, atât de mult, încât umplea toată casa, toată uliţa şi tot satul, şi ajungea până în cer, la stelele ce se prăvăleau peste noi.
De lumina aceasta mi-e dor acum, când mă gân­desc că mai sunt doar câteva zile până vine un alt Cră­­ciun. De lumina aceasta, pe care încerc s-o re­găsesc cu speranţă, dar şi cu teama că s-ar putea n-o mai văd sau să n-o mai aştept cu aceeaşi nerăbdare ca altă­dată, lumină veştedă cu mirosul de zăpezi bă­trâ­ne.

Matei Florian
Aburul de bucurie

Mare lucru nu era. Mama mă înfofolea bine, tre­buia să-mi pun mănuşi, dresuri, fular, fes, cizme, iar eu nu mai aveam răbdare. Nu pleci, dacă nu te-ai îm­brăcat. Oftam. Mi se părea un chin tot ritualul ăla, dar nu aveam încotro: fără dresurile alea nesuferite, n-aveam voie să ies din casă. Iar să ieşi din casă, în Ajun de Crăciun, era tot ce putea fi mai frumos. O da­tă, pentru că străzile erau pustii, blocurile îngheţate de frig, iar jos, afară, mă aşteptau Radu, Pipiţă, Cristi. Erau prietenii mei. Şi ei aveau mănuşi-dresuri-fular-fes-cizme. Eram toţi la fel, eram împreună, eram mici, dar atunci, în Ajun, nu ştiu cum să spun, plutea un abur uşor prin cartierul nostru, şi toţi copiii mici se făceau, dintr-odată, mari. Eram mari, şi asta îmi plăcea mult, şi îmi plăcea şi aburul ăla, chiar aşa invizibil cum era. Nu era un abur de frig, nici de ceaţă, nici de sarmale, nici de nimic. Sau poate că era câte un pic din toate astea. În orice caz, era un abur vrăjit, care plutea doar atunci, în Ajun de Cră­ciun, se lipea de toţi pomii obosiţi, de asfalt, de alimen­tare, de sifonării, de ferestre, şi toate foşneau de abur, şi toa­te se umpleau de el, şi toa­te se făceau mari, oricât de mici erau ele de fapt. Eu îi zi­ceam aburul de bucurie, Ra­du îi zicea Crăciunul, Pipiţă îi zicea ceaţa aia, iar Cristi nu îi zicea nicicum, pentru că el mai mult tăcea. Dar toţi, toţi, îl luam cu noi, îl res­pi­ram şi nu-i mai dă­deam drumul. Eram mari, aveam aburul în noi şi plecam să cântăm colinde. Asta era o treabă foarte im­portantă. Nu ştiu ce pă­rere aveţi voi despre blocuri, dar mie mi se par des­tul de urâte. Pentru că stau şi se strâm­bă la tine. Dar nu şi atunci. Atunci înviau, se făceau frumoase. De la abur, de la ceaţă, de la Crăciun, de la colinde, de la bucurie. Ca o cutie care se deschide şi din ea îţi zâmbesc spiriduşi. Spiriduşi care îţi dă­ruiesc bom­boane, mere şi ciocolată, deşi până atunci nu făceau decât să ţipe şi să te ameninţe că o să vezi tu. Şi, uite-i, doamna Buzescu, domnul San­du, fa­milia Flo­rea, Hâncu, Nagy. Oameni care îţi deschid uşile, iar din casa lor vine miros de curat, de brad şi de sar­male, vin ei şi spun bravo, mă, copii, ce fru­mos aţi cântat, bravo. Şi tu ştii, şi ştiu şi Radu, şi Pipiţă, şiCristi, că totul e de la abur, că odată ce uşile s-au des­chis, vraja a năvălit în casele lor, şi ei n-au mai putut fi răi, s-au îmblânzit de la colinde şi s-au făcut buni şi mari, sau poate că ei s-au făcut mici şi noi mari, nici nu mai contează, important e că, uite, cântăm cât ne ţine gura Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, cântă chiar şi Cristi, deşi el tace tot timpul, şi din glasurile noastre iese abur de frig, de ceaţă şi de bucurie, care bucurie şi aici să fie, de la tinereţe pân-la bătrâneţe, şi uşile se închid şi mergem mai departe, din scară în scară, din etaj în etaj, iar blocurile se umplu de copii, de uşi deschise şi de colinde, şi nimic nu mai poate fi urât, nu acum, nu astăzi. Sunt sigur că dacă ai fi privit de sus, din cer, ai fi văzut un cartier îmbrăcat în lumină şi un abur uşor, plin de copii care colindă. Şi atunci, pentru că nu se putea altfel, cine ne-ar fi privit de acolo, de sus, ar fi zâmbit, s-ar fi îndurat de noi şi ne-ar fi trimis nişte ninsoare, mică, şoptită, albă, chiar înainte să se însereze. Pentru că aşa se întâm­pla întotdeauna. Pentru că ăsta era cadoul nostru de la Cine Ne Privea de Sus. Pentru că întotdeauna nin­gea când ajungeam acasă după colinde, în noaptea în care venea Moşul. Pentru că nu se putea altfel, pen­tru că orice era vrăjit, chiar şi un urât de cartier cu blocuri. Mă tot zgâiam la ninsoarea aia care um­plea strada, iar crengile cu globuri erau năpădite de pitici şi începeau să foşnească, piticii săreau de la un glob altul, se agăţau de steaua din vârf şi o scu­turau bine, îi vedeam cu coada ochiului, deşi mă pre­făceam că mă uit la ninsoare, nu voiam să-i de­ranjez, nu voiam să ştie că-i observ, simţeam că sunt sperioşi, simţeam că nu-i pot privi în faţă, îi lăsam acolo să-şi facă de cap, pentru că piticii din bradul de Crăciun n-au făcut rău nimănui, niciodată, doar s-au bucurat şi ei de ninsoare, doar au foşnit printre globuri şi au săpat o potecă de abur vrăjit, ca să ştie Moşul pe unde să vină. Iar Moşul venea, pe el nu l-am văzut niciodată când apare. Am încercat, dar ador­meam întotdeauna, iar când mă trezeam, ca­do­urile erau deja acolo, sub brad, şi ne aşteptau să ne bucurăm de ele. Şi cât ne mai bucuram! N-aveţi idee! De fapt, sigur că aveţi, zic şi eu doar aşa, pentru că nu ştiu cum să scriu altfel bucuria aceea de atunci. Bucuria aceea de atunci era totul. Totul, aşa cum trebuia să fie. Iar noi eram toţi. Chiar toţi. A doua zi, la prânz, de Crăciun. Fraţii mei, mama, tata, bunicii, Uca. Nu plecase încă nimeni, ne strân­seserăm în jurul bradului de Crăciun. Suntem şi acum acolo, astăzi, când mulţi dintre ei nu mai pot ajunge. Au rămas, nu pleacă nicăieri. În Crăciunul nostru, dintre blocuri. În abu­rul acela vrăjit, în care nu moare nimeni, niciodată. Aburul de bucurie. Uca m-a luat în braţe, mă mân­gâie. Mircea, bunicul, îmi arată o creangă de brad, creanga se mişcă. Vezi, întreabă. Văd, îi răspund. Sunt ei, piticii. Sunt cu noi, laolaltă.
Ştiu. Mare lucru nu e. Dar e tot ce vreau să se întâmple şi acum.

Nora Iuga
Întunericul dintre lumi

Crăciunul care mi-a rămas cel mai bine întipărit în memorie a fost exact Crăciunul di­na­in­tea verii în care, în bucătăria de va­ră a bunicii mele, în sita de macaroane a Vicăi, servitoarea noastră, am găsit pi­tită masca lui Moş Crăciun. În iarna aceea a în­ceput totul cu o curăţenie ge­nerală. S-au spălat gea­murile, glasvan­du­rile, iar galeriile de alamă şi bra­ţele candelabrelor s-au frecat cu Sidol, până au de­venit de aur. Totul strălucea, bra­dul era până-n ta­van şi familia roia în ju­rul lui. Ştiu că era frumos, dar pe mi­ne nu mă impresiona de­loc cum e aranjată ca­sa, eu trăiam intens alt­ceva. De pildă, îmi plăcea la nebunie să o urmăresc pe bunica mea, care era foarte gra­să şi avea părul oxigenat, cum cu un fier încins în sobă, care semăna cu un cleşte, îşi făcea buclişoare, buclişoare, ondulate. Sau cum trecea apoi la măsuţa de toaletă din dormitor, unde stăteau înşirate sticluţele cu parfu­muri şi borcănaşele cu cre­me. Acolo, atunci când bu­nica pleca să o viziteze pe tan­ti Marie, sora ei, mă du­ceam şi eu să mă fardez cu toa­te far­durile ei şi apoi mă în­făşuram în cuvertura imen­să de pe pat, croşetată din aţă pescărească, zicând că sunt Francesca Bertini, o ma­re ac­triţă. De obicei, în aşteptarea nop­ţii, cântam colinde în toa­te limbile, mai ales în germa­nă, învăţate prin ţările pe unde mama călătorise ca balerină. Ma­ma avea o voce foarte frumoasă. Dar mult mai mult îmi plăcea să merg cu colindul pe ulicioarele din jurul Şo­selei Giuleşti, pentru că bunica mă lăsa să plec singură. Această bucurie a solitu­dinii mi s-a întors acum, la bătrâneţe, când pot să mă bucur iar de clipele în care sunt doar cu mine. Mi-era frig, nu suportam iarna, iar de bătaia cu ză­padă aveam oroare. Dar zăpada albă şi stră­lu­ci­toare, ca o recuzită de teatru, mă fascina. Îmi plă­cea să umblu noaptea şi pentru că atunci se aprin­deau felinarele. Iar pe lampagiu, cu tija lui de fier, cu fitil incandescent, îl pândeam oricum în fiecare seară. Priveam flacăra abia aprinsă, cum pâl­pâia o vreme, şi mi se părea că e un canar gal­ben, care fâlfâie din aripi, captiv într-un glob de stic­lă. Pe străzi erau puţine maşini, de obicei, Forduri negre. În schimb, erau trăsuri, şi în nopţile de iarnă era nemaipomenit, fiindcă mai aveau şi clo­poţei şi le auzeai venind de departe.Muscalii, cărora le ziceam aşa fiindcă erau de obicei ruşi, aveau o îmbrăcăminte foarte ciudată, ca de preoţi, cu un fel de fustanelă neagră, de catifea, până la gleznă, strânsă cu un fel de brâu. Oh, dar de sărbători şi moda femeilor era teribilă! În serile de Crăciun, când se strângeau musafirii la noi în salon, hainele doamnelor se puneau pe patul din dormitor, cu tot cu vulpile şi nurcile pe care le purtau la gât. Miroseau a frig şi a zăpadă blănurile astea, aveau lăbuţe şi gheruţe, coadă şi ochi de măr­gele, iar sub bărbie un mic arc, care închidea şi des­chidea gura la comandă, cu care mă jucam până târ­ziu.
Dar mai presus de toate astea, Crăciunul în­sem­na pentru mine un mare mister. Înainte de ora 12, toată lumea din casă începea să se agite: „Vine! Vine! Vine!". Şi mie-mi venea să-mi înghit limba, pentru că simţeam atunci cum frica se amesteca per­fect cu bucuria, iar euforia cu marea spaimă a ne­cunoscutului. Cred că avem sădită în noi dintot­deauna conştiinţa unei alte lumi. Frica mea nu era că Moşul e rău, ci că vine de undeva, dintr-un loc pe care nu mi-l pot imagina, dintr-un nimic despre care nu aveam nicio idee. Am intuit de atunci că săr­bă­toarea Crăciunului e, de fapt, despre "dincolo". La asta a contribuit mult întu­nericul. La 12 noaptea, când toată casa era lumi­nată a giorno şi Moşu' suna la uşă, se stingeau, într-o clipă, toate luminile. Întu­nericul acela ac­cen­tua şi mai mult senzaţia de mister şi de frică. Rămâneau doar lumânările aprinse, care pâlpâiau şi lăsau umbre pe pereţi, şi-n tăcerea care se aş­ternea, venea Moşu'. Tăcerea, întunericul, jocu­rile de lumină creau o atmosferă pe care n-am mai gă­sit-o decât târziu, când m-au dus părinţii prima oară la teatru. Am avut şi atunci aceeaşi senzaţie că mă aflu la pragul dintre două lumi. Cum o am şi acum, în seara de Crăciun, pe care o petrec totdeauna sin­gu­ră, repetând acest ritual. Am întotdeauna în casă câ­teva crenguţe de brad, o coroniţă, fiindcă brad nu mai are sens să împodobesc. Aprind o lumânare mare, al­bă, în mijlocul crengilor, iau poza bărbatului meu, Nino, şi o aşez pe masă, împreună cu două pahare de vin, unul pentru mine şi încă unul pe care îmi ima­gi­nez că îl bea el. Apoi sting lumina şi am din nou, exact ca în copilărie, sentimentul acela de comu­ni­care cu un dincolo neştiut, doar bănuit. Cât mai e azi bucurie şi cât e frică în faţa necunoscutului - greu de spus. Uneori, când apăs întrerupătorul şi sting lu­mi­na, am presimţirea vagă că mi se stinge viaţa.

Dia Radu
Visez, diseară-i Crăciunul

Mă văd bine: sunt mică, am cinci ani, şi dorm în pătuţul din bucătărie al Bunii. Nu m-am trezit de tot, dar nu deschid încă ochii. Aşternuturile sunt calde, şi-n visele mele e tare bine. Îmi trec doar palma peste cearşaful boţit. Locul e gol, Buna e trează deja. Ştiu asta după mirosurile care au năvălit peste mine. Întâi şi-ntâi, mirosul de omăt, fiindcă Bunu a deschis uşa care dă spre drum şi a intrat cu un braţ mare de lemne. Clanţa a scârţâit şi-am auzit-o şi pe Buna spu­nând ceva, aproape am văzut-o în visul meu, certân­du-l pe Bunu că prea face zgomot. Apoi, simt mirosul de lemne. Mirosul umed al lemnăriei, în care îmi place să m-ascund vara, mirosul scoarţei de fag, care pârâie în sobă, când Bunu scurmă cu horogul în jar. Flăcările se-nfurie, lumina roşcată joacă pe pereţi şi-mi gâdilă pleoapele. Dacă aş deschide ochii, aş ve­dea pe fereastră cum cerul e încă albastru închis. La ora asta a dimineţii, doar dihorii şi bunicii umblă treji - dihorii pentru că fură găini, iar bunicii pentru că vine Crăciunul. La ora asta a dimineţii, copiii cuminţi dorm în bucătăria mică a Bunii, dorm şi doar visează cum Bunu face urmă prin omăt, cu lopata pătrată. Visează cum se opinteşte şi ridică în lături munţi mari din zăpada pufoasă. Cum de la treptele casei, până la poartă, se face un tunel luuung şi întune­cos, pe care aleargă fericită o pi­sică tărcată. Visează apoi cum Bunu merge obo­sit la colniţa cu lemne, unde-şi aşează cu grijă lo­pata. Cum ia sania mică şi-i unge tălpile cu sopon. Şi cum dintr-un colţ pitit prin­tre lemne, scoate o oieguţă de horincă, trage o gură şi-o ascunde la loc. Acum, Bunu s-a întremat îndeajuns, după toa­tă treaba cu făcutul cărării. Acum poate să urce scara de lemn, să co­boare din podul colniţei bra­dul, să desfacă funia care-i ţine crengile strâns, să-l prime­nească şi să-i ascută tul­pina. Dar eu nu văd asta, eu doar visez. Stau as­cunsă sub plapuma mea şi aud securea Bunului şi aşchiile care sar. Visez pădurile întunecate şi reci, de unde diseară o să coboare şi Moşu'.Visez şi aud cum pe masa din bucătărie cade în ploi făina, cum sucitoarea Bunii învârte cu repeziciune alua­tul, cum îl netezeşte, îl descântă şi-l loveşte de ma­să. Acum, până şi-n aşternutul meu miroase a toate bunătăţile lu­mii. A vanilie şi scorţişoară, a nucă pră­jită şi-a sta­fide cu rom, a mere coapte şi a plită în­cinsă. Dacă mă trezesc, ştiu sigur, Bu­na o să lase cozonacul deoparte, o să scoată tigaia din ler, să-mi facă o ra­to­tă. Nu vreau ratotă. Vreau să mă duc în cămaşa lungă, de noapte, să mă cocoţ pe-un scaun şi să ling laboşele unde au fost creme. Ăla mare, cu dâre amărui de ciocolată, ăla mai mic, unde-am auzit cum Buna a frecat untul cu zahăr şi nucă. Ăla mij­lociu şi lingurile toate, până nu mai rămâne ni­ciuna.
Mă văd bine, sunt mică, am cinci ani, şi-n jurul gu­rii am mustăţi de cremă cu ou. E frig, sunt zgri­bulită şi crema e foarte dulce. Buna îmi întinde ca­caua cu lapte. Cozonacul s-a copt şi-acum aşteaptă, acoperit c-un ştergar. Dimineaţa nu mai e aşa de albastră, o lumină albă s-a lăsat peste meri. Miroase a cetină şi a sălbăticiuni. Stau cu nasul lipit de geam, şi aburii respiraţiei desenează tărâmuri de gheaţă. În ele, bunica e Împărăteasa Oalelor, iar Bunul o plimbă într-o caleaşcă cu cai. Cacaua e fierbinte, picioarele mele sunt reci. Afară ninge, din cerul încremenit scapără uşor fulgi mici, de cristal. Mă văd bine, am cinci ani, diseară e Crăciunul. De undeva, din spatele casei, se aud clopoţei.