Ziua în care vine Îngerul
În copilăria mea, Crăciunul era întotdeauna însoțit de zăpezi, uneori diafane, sclipind întretăiat sub lumina lunii, alteori, uriașe, grele, maiestuoase, precum munții care țineau într-un căuș valea satului. Era mare sărbătoare când vedeam căzând din nori pulberea albă, care acoperea lumea de bucurie, liniște și pace. Când ningea, știam că nu mai e mult până la ziua în care venea Îngerul, și asta mă făcea întotdeauna fericită tare. Pe-atunci, în anii aceia binecuvântați, în satul meu de lângă pădure, sărbătoarea Crăciunului era adusă pe aripi de Îngerul Domnului. El era cel care vestea bucuria nașterii Pruncului sfânt și tot el împodobea bradul, în casele cu copii, lăsând sub el darurile îndelung așteptate. Moș Crăciun exista doar ca un moș răutăcios și posac din poveștile unchiașului Petrea, fratele Bunii. La noi, Crăciunul era adus de un Înger, care exista "de-adevăratelea", pot să depun mărturie de asta, îl simțeam în fiecare an atât de aproape de mine, încât mă îmbătam de așteptarea lui și de bucuria acelei așteptări. Chiar dacă era atât de aproape, chiar dacă îi zăream uneori doar lumina sclipitoare, el rămânea totuși nevăzut, era mai degrabă ghicit, bănuit, închipuit și pândit, cu toate simțurile încordate. Ziua în care venea Îngerul cu darurile pentru brad era o sărbătoare a sărbătorilor, cea mai mare și mai plină de mister.
De dimineață, primul care sosea la noi era unchiașul Petrea, care ne aducea bradul din pădure, în fiecare an, în ziua de Ajun. Venea să-și ia "merindea", un păhăruț de rachiu cu chimin și-un vărzar cald, scos din cuptor. Câtă vreme își bea rachiul, țâțâind subțire din buze, Buna-i spunea cam cum să fie bradul, câte rânduri de crengi să aibă și cât de rotate și, bineînțeles, dacă s-ar putea, numai dacă s-ar putea, repeta Buna cu glas mieros și-i mai umplea păhăruțul moșului cu rachiu, numai dacă s-ar putea, numai dacă, adică, să ne aducă moșul un brad care are și "lumânări", brad care era atâta de minunat și de rar în pădure, încât era, el singur, o adevărată minunăție, avea "lumânări", adică niște crenguțe întărite, pe care erau prinși cucuruzi mici, ce miroseau puternic a rășină. Unchiașul Petrea ieșea din casă și-și lega peste cizme hârzoabele din crengi de alun. Ăsta era un adevărat spectacol, pe care nu-l ratam niciodată, căci moșul se descurca greu la legat, cu degetele lui noduroase, butucănoase, împleticite de rachiu. Ba-și scăpa mănușile grele de lână, ba toporișca ascuțită, ba-i ieșea pipa din jebul cusut pe din afară de nevastă-sa, și el mormăia în barbă toate măscările pământului. Dar era destul ca Buna să strige "Măi, Petre!", arătând cu capu' spre mine și, ca prin farmec, moșu-și nimerea șireturile groase de lână și treaba era gata. Din două mișcări, hârzoabele, împletite rotund, din crengi de alun, mai lătărețe, cam ca niște capace mari de oale, erau legate și nu-l lăsau pe moș să se scufunde în omătul mare dintre copaci. Căci dacă la noi, între case, omătul era cât gardurile, apoi în pădure, de multe ori, trecea de un stat de om.
După ce moșul pleca, Buna făcea mai întâi focul la cuptor, ca să coacă pâinea și colacii, chiflii, pupuții și cocuții pentru colindători, apoi venea în casă și-mi dădea lapte cald cu miere. Trebuia să-l beau tot, căci altfel "nu venea Îngerul". După aceea, ziua se scurgea domol, într-o așteptare prelungă. Nimic nu mai era demn de interes, până când nu apărea în capătul uliței unchiașul cu bradul în spate. Ceasuri în șir îl așteptam, stând pe sanie, în crucea uliței. De-acolo vedeam cărarea care ieșea din pădure. Câteodată, până să apară moșul, treceau pe după copaci umbre grăbite, poate de capre sălbatice, alteori, se-nvârtejeau de-acolo cețuri sure ce se spărgeau în roiuri de fulgi care ajungeau până la mine și mă acopereau, așa, stând în așteptare pe sanie.
Spre seară, unchiașul Petrea ieșea din pădure, călcând greu, cu hârzoabele trase peste opinci. Purta în spate rucsacul lui jerpelit, din stofă groasă, cafenie, și pe umăr bradul, înfoiat, cu crengi dese, care-i tot loveau cușma. Toți ieșeau din casă când moșul intra cu bradul în curte. Și în fiecare an, moșul Petrea înfigea bradul în omăt, în fața ușii, cu un gest larg, care cerea neapărat laude și încă un păhărel de rachiu, "drept mulțămire". Pus în omăt, ușor înclinat, bradul umplea parcă toată curtea care se strângea roată, micșorându-se cumva. Mă învârteam în jurul lui, adulmecând mirosul străin de cetină înghețată, de zăpezi bătrâne, de coclauri îndepărtate, care țineau de lumea neștiută a pădurii. Apoi tata îl lua în brațe, cu grijă, și-l ducea în camera mare și-l așeza în suportul de lemn, lângă fereastră, ca să poată să mai vadă, cât va sta în casa noastră, pădurea de unde a venit. Buna acoperea cu o pânză albă (un "tișlaifăr" mare, cu broderii) ușa care ducea către camera în care era bradul, și din acel moment, nu mai aveam voie să intru acolo. Urma să vină Îngerul, ca să prindă în crengile lui stele de sticlă, sori și luni de turtă dulce. Tata era singurul care avea voie să intre în camera aceea și să-l ajute pe Înger să împodobească bradul. De fapt, îmi spunea Buna, intra acolo doar ca să-l ajute pe Înger să pună instalația de beculețe colorate pe crengile bradului, căci Îngerul nu știa să lucreze cu șurubelnițe și cu cleștele. În schimb, Îngerul știa doar să împrăștie o lumină argintie pe care eu o pândeam cu nerăbdare pe la colțurile ușii, și care se vedea, din când în când, sclipind prin tișlaifărul Bunii, o lumină ce creștea tot mai mult și mai strălucitor, atât de mult, încât umplea toată casa, toată ulița și tot satul, și ajungea până în cer, la stelele ce se prăvăleau peste noi.
De lumina aceasta mi-e dor acum, când mă gândesc că mai sunt doar câteva zile până vine un alt Crăciun. De lumina aceasta, pe care încerc s-o regăsesc cu speranță, dar și cu teama că s-ar putea n-o mai văd sau să n-o mai aștept cu aceeași nerăbdare ca altădată, lumină veștedă cu mirosul de zăpezi bătrâne.
Matei Florian
Aburul de bucurie
Mare lucru nu era. Mama mă înfofolea bine, trebuia să-mi pun mănuși, dresuri, fular, fes, cizme, iar eu nu mai aveam răbdare. Nu pleci, dacă nu te-ai îmbrăcat. Oftam. Mi se părea un chin tot ritualul ăla, dar nu aveam încotro: fără dresurile alea nesuferite, n-aveam voie să ies din casă. Iar să ieși din casă, în Ajun de Crăciun, era tot ce putea fi mai frumos. O dată, pentru că străzile erau pustii, blocurile înghețate de frig, iar jos, afară, mă așteptau Radu, Pipiță, Cristi. Erau prietenii mei. Și ei aveau mănuși-dresuri-fular-fes-cizme. Eram toți la fel, eram împreună, eram mici, dar atunci, în Ajun, nu știu cum să spun, plutea un abur ușor prin cartierul nostru, și toți copiii mici se făceau, dintr-odată, mari. Eram mari, și asta îmi plăcea mult, și îmi plăcea și aburul ăla, chiar așa invizibil cum era. Nu era un abur de frig, nici de ceață, nici de sarmale, nici de nimic. Sau poate că era câte un pic din toate astea. În orice caz, era un abur vrăjit, care plutea doar atunci, în Ajun de Crăciun, se lipea de toți pomii obosiți, de asfalt, de alimentare, de sifonării, de ferestre, și toate foșneau de abur, și toate se umpleau de el, și toate se făceau mari, oricât de mici erau ele de fapt. Eu îi ziceam aburul de bucurie, Radu îi zicea Crăciunul, Pipiță îi zicea ceața aia, iar Cristi nu îi zicea nicicum, pentru că el mai mult tăcea. Dar toți, toți, îl luam cu noi, îl respiram și nu-i mai dădeam drumul. Eram mari, aveam aburul în noi și plecam să cântăm colinde. Asta era o treabă foarte importantă. Nu știu ce părere aveți voi despre blocuri, dar mie mi se par destul de urâte. Pentru că stau și se strâmbă la tine. Dar nu și atunci. Atunci înviau, se făceau frumoase. De la abur, de la ceață, de la Crăciun, de la colinde, de la bucurie. Ca o cutie care se deschide și din ea îți zâmbesc spiriduși. Spiriduși care îți dăruiesc bomboane, mere și ciocolată, deși până atunci nu făceau decât să țipe și să te amenințe că o să vezi tu. Și, uite-i, doamna Buzescu, domnul Sandu, familia Florea, Hâncu, Nagy. Oameni care îți deschid ușile, iar din casa lor vine miros de curat, de brad și de sarmale, vin ei și spun bravo, mă, copii, ce frumos ați cântat, bravo. Și tu știi, și știu și Radu, și Pipiță, și Cristi, că totul e de la abur, că odată ce ușile s-au deschis, vraja a năvălit în casele lor, și ei n-au mai putut fi răi, s-au îmblânzit de la colinde și s-au făcut buni și mari, sau poate că ei s-au făcut mici și noi mari, nici nu mai contează, important e că, uite, cântăm cât ne ține gura Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, cântă chiar și Cristi, deși el tace tot timpul, și din glasurile noastre iese abur de frig, de ceață și de bucurie, care bucurie și aici să fie, de la tinerețe pân-la bătrânețe, și ușile se închid și mergem mai departe, din scară în scară, din etaj în etaj, iar blocurile se umplu de copii, de uși deschise și de colinde, și nimic nu mai poate fi urât, nu acum, nu astăzi. Sunt sigur că dacă ai fi privit de sus, din cer, ai fi văzut un cartier îmbrăcat în lumină și un abur ușor, plin de copii care colindă. Și atunci, pentru că nu se putea altfel, cine ne-ar fi privit de acolo, de sus, ar fi zâmbit, s-ar fi îndurat de noi și ne-ar fi trimis niște ninsoare, mică, șoptită, albă, chiar înainte să se însereze. Pentru că așa se întâmpla întotdeauna. Pentru că ăsta era cadoul nostru de la Cine Ne Privea de Sus. Pentru că întotdeauna ningea când ajungeam acasă după colinde, în noaptea în care venea Moșul. Pentru că nu se putea altfel, pentru că orice era vrăjit, chiar și un urât de cartier cu blocuri. Mă tot zgâiam la ninsoarea aia care umplea strada, iar crengile cu globuri erau năpădite de pitici și începeau să foșnească, piticii săreau de la un glob altul, se agățau de steaua din vârf și o scuturau bine, îi vedeam cu coada ochiului, deși mă prefăceam că mă uit la ninsoare, nu voiam să-i deranjez, nu voiam să știe că-i observ, simțeam că sunt sperioși, simțeam că nu-i pot privi în față, îi lăsam acolo să-și facă de cap, pentru că piticii din bradul de Crăciun n-au făcut rău nimănui, niciodată, doar s-au bucurat și ei de ninsoare, doar au foșnit printre globuri și au săpat o potecă de abur vrăjit, ca să știe Moșul pe unde să vină. Iar Moșul venea, pe el nu l-am văzut niciodată când apare. Am încercat, dar adormeam întotdeauna, iar când mă trezeam, cadourile erau deja acolo, sub brad, și ne așteptau să ne bucurăm de ele. Și cât ne mai bucuram! N-aveți idee! De fapt, sigur că aveți, zic și eu doar așa, pentru că nu știu cum să scriu altfel bucuria aceea de atunci. Bucuria aceea de atunci era totul. Totul, așa cum trebuia să fie. Iar noi eram toți. Chiar toți. A doua zi, la prânz, de Crăciun. Frații mei, mama, tata, bunicii, Uca. Nu plecase încă nimeni, ne strânseserăm în jurul bradului de Crăciun. Suntem și acum acolo, astăzi, când mulți dintre ei nu mai pot ajunge. Au rămas, nu pleacă nicăieri. În Crăciunul nostru, dintre blocuri. În aburul acela vrăjit, în care nu moare nimeni, niciodată. Aburul de bucurie. Uca m-a luat în brațe, mă mângâie. Mircea, bunicul, îmi arată o creangă de brad, creanga se mișcă. Vezi, întreabă. Văd, îi răspund. Sunt ei, piticii. Sunt cu noi, laolaltă.
Știu. Mare lucru nu e. Dar e tot ce vreau să se întâmple și acum.
Nora Iuga
Întunericul dintre lumi
Crăciunul care mi-a rămas cel mai bine întipărit în memorie a fost exact Crăciunul dinaintea verii în care, în bucătăria de vară a bunicii mele, în sita de macaroane a Vicăi, servitoarea noastră, am găsit pitită masca lui Moș Crăciun. În iarna aceea a început totul cu o curățenie generală. S-au spălat geamurile, glasvandurile, iar galeriile de alamă și brațele candelabrelor s-au frecat cu Sidol, până au devenit de aur. Totul strălucea, bradul era până-n tavan și familia roia în jurul lui. Știu că era frumos, dar pe mine nu mă impresiona deloc cum e aranjată casa, eu trăiam intens altceva. De pildă, îmi plăcea la nebunie să o urmăresc pe bunica mea, care era foarte grasă și avea părul oxigenat, cum cu un fier încins în sobă, care semăna cu un clește, își făcea buclișoare, buclișoare, ondulate. Sau cum trecea apoi la măsuța de toaletă din dormitor, unde stăteau înșirate sticluțele cu parfumuri și borcănașele cu creme. Acolo, atunci când bunica pleca să o viziteze pe tanti Marie, sora ei, mă duceam și eu să mă fardez cu toate fardurile ei și apoi mă înfășuram în cuvertura imensă de pe pat, croșetată din ață pescărească, zicând că sunt Francesca Bertini, o mare actriță. De obicei, în așteptarea nopții, cântam colinde în toate limbile, mai ales în germană, învățate prin țările pe unde mama călătorise ca balerină. Mama avea o voce foarte frumoasă. Dar mult mai mult îmi plăcea să merg cu colindul pe ulicioarele din jurul Șoselei Giulești, pentru că bunica mă lăsa să plec singură. Această bucurie a solitudinii mi s-a întors acum, la bătrânețe, când pot să mă bucur iar de clipele în care sunt doar cu mine. Mi-era frig, nu suportam iarna, iar de bătaia cu zăpadă aveam oroare. Dar zăpada albă și strălucitoare, ca o recuzită de teatru, mă fascina. Îmi plăcea să umblu noaptea și pentru că atunci se aprindeau felinarele. Iar pe lampagiu, cu tija lui de fier, cu fitil incandescent, îl pândeam oricum în fiecare seară. Priveam flacăra abia aprinsă, cum pâlpâia o vreme, și mi se părea că e un canar galben, care fâlfâie din aripi, captiv într-un glob de sticlă. Pe străzi erau puține mașini, de obicei, Forduri negre. În schimb, erau trăsuri, și în nopțile de iarnă era nemaipomenit, fiindcă mai aveau și clopoței și le auzeai venind de departe. Muscalii, cărora le ziceam așa fiindcă erau de obicei ruși, aveau o îmbrăcăminte foarte ciudată, ca de preoți, cu un fel de fustanelă neagră, de catifea, până la gleznă, strânsă cu un fel de brâu. Oh, dar de sărbători și moda femeilor era teribilă! În serile de Crăciun, când se strângeau musafirii la noi în salon, hainele doamnelor se puneau pe patul din dormitor, cu tot cu vulpile și nurcile pe care le purtau la gât. Miroseau a frig și a zăpadă blănurile astea, aveau lăbuțe și gheruțe, coadă și ochi de mărgele, iar sub bărbie un mic arc, care închidea și deschidea gura la comandă, cu care mă jucam până târziu.
Dar mai presus de toate astea, Crăciunul însemna pentru mine un mare mister. Înainte de ora 12, toată lumea din casă începea să se agite: „Vine! Vine! Vine!". Și mie-mi venea să-mi înghit limba, pentru că simțeam atunci cum frica se amesteca perfect cu bucuria, iar euforia cu marea spaimă a necunoscutului. Cred că avem sădită în noi dintotdeauna conștiința unei alte lumi. Frica mea nu era că Moșul e rău, ci că vine de undeva, dintr-un loc pe care nu mi-l pot imagina, dintr-un nimic despre care nu aveam nicio idee. Am intuit de atunci că sărbătoarea Crăciunului e, de fapt, despre "dincolo". La asta a contribuit mult întunericul. La 12 noaptea, când toată casa era luminată a giorno și Moșu' suna la ușă, se stingeau, într-o clipă, toate luminile. Întunericul acela accentua și mai mult senzația de mister și de frică. Rămâneau doar lumânările aprinse, care pâlpâiau și lăsau umbre pe pereți, și-n tăcerea care se așternea, venea Moșu'. Tăcerea, întunericul, jocurile de lumină creau o atmosferă pe care n-am mai găsit-o decât târziu, când m-au dus părinții prima oară la teatru. Am avut și atunci aceeași senzație că mă aflu la pragul dintre două lumi. Cum o am și acum, în seara de Crăciun, pe care o petrec totdeauna singură, repetând acest ritual. Am întotdeauna în casă câteva crenguțe de brad, o coroniță, fiindcă brad nu mai are sens să împodobesc. Aprind o lumânare mare, albă, în mijlocul crengilor, iau poza bărbatului meu, Nino, și o așez pe masă, împreună cu două pahare de vin, unul pentru mine și încă unul pe care îmi imaginez că îl bea el. Apoi sting lumina și am din nou, exact ca în copilărie, sentimentul acela de comunicare cu un dincolo neștiut, doar bănuit. Cât mai e azi bucurie și cât e frică în fața necunoscutului - greu de spus. Uneori, când apăs întrerupătorul și sting lumina, am presimțirea vagă că mi se stinge viața.
Dia Radu
Visez, diseară-i Crăciunul
Mă văd bine: sunt mică, am cinci ani, și dorm în pătuțul din bucătărie al Bunii. Nu m-am trezit de tot, dar nu deschid încă ochii. Așternuturile sunt calde, și-n visele mele e tare bine. Îmi trec doar palma peste cearșaful boțit. Locul e gol, Buna e trează deja. Știu asta după mirosurile care au năvălit peste mine. Întâi și-ntâi, mirosul de omăt, fiindcă Bunu a deschis ușa care dă spre drum și a intrat cu un braț mare de lemne. Clanța a scârțâit și-am auzit-o și pe Buna spunând ceva, aproape am văzut-o în visul meu, certându-l pe Bunu că prea face zgomot. Apoi, simt mirosul de lemne. Mirosul umed al lemnăriei, în care îmi place să m-ascund vara, mirosul scoarței de fag, care pârâie în sobă, când Bunu scurmă cu horogul în jar. Flăcările se-nfurie, lumina roșcată joacă pe pereți și-mi gâdilă pleoapele. Dacă aș deschide ochii, aș vedea pe fereastră cum cerul e încă albastru închis. La ora asta a dimineții, doar dihorii și bunicii umblă treji - dihorii pentru că fură găini, iar bunicii pentru că vine Crăciunul. La ora asta a dimineții, copiii cuminți dorm în bucătăria mică a Bunii, dorm și doar visează cum Bunu face urmă prin omăt, cu lopata pătrată. Visează cum se opintește și ridică în lături munți mari din zăpada pufoasă. Cum de la treptele casei, până la poartă, se face un tunel luuung și întunecos, pe care aleargă fericită o pisică tărcată. Visează apoi cum Bunu merge obosit la colnița cu lemne, unde-și așează cu grijă lopata. Cum ia sania mică și-i unge tălpile cu sopon. Și cum dintr-un colț pitit printre lemne, scoate o oieguță de horincă, trage o gură și-o ascunde la loc. Acum, Bunu s-a întremat îndeajuns, după toată treaba cu făcutul cărării. Acum poate să urce scara de lemn, să coboare din podul colniței bradul, să desfacă funia care-i ține crengile strâns, să-l primenească și să-i ascută tulpina. Dar eu nu văd asta, eu doar visez. Stau ascunsă sub plapuma mea și aud securea Bunului și așchiile care sar. Visez pădurile întunecate și reci, de unde diseară o să coboare și Moșu'. Visez și aud cum pe masa din bucătărie cade în ploi făina, cum sucitoarea Bunii învârte cu repeziciune aluatul, cum îl netezește, îl descântă și-l lovește de masă. Acum, până și-n așternutul meu miroase a toate bunătățile lumii. A vanilie și scorțișoară, a nucă prăjită și-a stafide cu rom, a mere coapte și a plită încinsă. Dacă mă trezesc, știu sigur, Buna o să lase cozonacul deoparte, o să scoată tigaia din ler, să-mi facă o ratotă. Nu vreau ratotă. Vreau să mă duc în cămașa lungă, de noapte, să mă cocoț pe-un scaun și să ling laboșele unde au fost creme. Ăla mare, cu dâre amărui de ciocolată, ăla mai mic, unde-am auzit cum Buna a frecat untul cu zahăr și nucă. Ăla mijlociu și lingurile toate, până nu mai rămâne niciuna.
Mă văd bine, sunt mică, am cinci ani, și-n jurul gurii am mustăți de cremă cu ou. E frig, sunt zgribulită și crema e foarte dulce. Buna îmi întinde cacaua cu lapte. Cozonacul s-a copt și-acum așteaptă, acoperit c-un ștergar. Dimineața nu mai e așa de albastră, o lumină albă s-a lăsat peste meri. Miroase a cetină și a sălbăticiuni. Stau cu nasul lipit de geam, și aburii respirației desenează tărâmuri de gheață. În ele, bunica e Împărăteasa Oalelor, iar Bunul o plimbă într-o caleașcă cu cai. Cacaua e fierbinte, picioarele mele sunt reci. Afară ninge, din cerul încremenit scapără ușor fulgi mici, de cristal. Mă văd bine, am cinci ani, diseară e Crăciunul. De undeva, din spatele casei, se aud clopoței.