Povești din Țara Crăciunului

Redactia
OTILIA ȚEPOSU

Ziua în care vine Îngerul

În copilăria mea, Crăciunul era întotdeauna însoțit de zăpezi, uneori diafane, sclipind întretăiat sub lu­mina lunii, alteori, uriașe, grele, maiestuoase, precum munții care țineau într-un căuș valea satului. Era mare sărbătoare când vedeam căzând din nori pul­be­rea albă, care acoperea lumea de bucu­rie, liniște și pace. Când nin­gea, știam că nu mai e mult până la ziua în care venea Îngerul, și asta mă făcea întotdeauna fericită tare. Pe-atunci, în anii aceia binecu­vân­tați, în satul meu de lângă pădure, sărbătoarea Crăciunului era adusă pe aripi de Îngerul Domnului. El era cel care vestea bucuria naș­te­rii Pruncului sfânt și tot el împodobea bradul, în casele cu copii, lăsând sub el darurile în­delung aștep­tate. Moș Crăciun exista doar ca un moș răutăcios și posac din poveștile unchiașului Petrea, fratele Bunii. La noi, Crăciunul era adus de un Înger, care exista "de-adevăratelea", pot să depun mărturie de asta, îl simțeam în fiecare an atât de aproape de mine, încât mă îmbătam de așteptarea lui și de bucu­ria acelei așteptări. Chiar dacă era atât de aproa­pe, chiar dacă îi zăream uneori doar lumina sclipitoare, el rămânea totuși nevăzut, era mai degrabă ghicit, bănuit, în­chipuit și pândit, cu toate simțurile încor­date. Ziua în care venea Îngerul cu darurile pentru brad era o săr­bătoare a sărbătorilor, cea mai mare și mai plină de mister.
De dimineață, primul care sosea la noi era un­chia­șul Petrea, care ne aducea bradul din pădure, în fie­ca­re an, în ziua de Ajun. Venea să-și ia "merindea", un păhăruț de rachiu cu chimin și-un vărzar cald, scos din cuptor. Câtă vreme își bea rachiul, țâțâind subțire din buze, Buna-i spunea cam cum să fie bradul, câte rânduri de crengi să aibă și cât de rotate și, bine­în­țeles, dacă s-ar putea, numai dacă s-ar putea, repeta Bu­na cu glas mieros și-i mai umplea păhăruțul mo­șului cu rachiu, numai dacă s-ar putea, numai dacă, adi­că, să ne aducă moșul un brad care are și "lu­mânări", brad care era atâta de minunat și de rar în pă­­dure, încât era, el singur, o adevărată minunăție, avea "lumânări", adică niște crenguțe întărite, pe care erau prinși cucuruzi mici, ce miroseau puternic a rășină. Unchiașul Petrea ieșea din casă și-și lega peste cizme hârzoabele din crengi de alun. Ăsta era un adevărat spectacol, pe care nu-l ratam niciodată, căci moșul se descurca greu la legat, cu degetele lui noduroase, butucănoase, împleticite de rachiu. Ba-și scăpa mănușile grele de lână, ba toporișca ascuțită, ba-i ieșea pipa din jebul cusut pe din afară de ne­vas­tă-sa, și el mormăia în barbă toate măscările pămân­tului. Dar era destul ca Buna să strige "Măi, Petre!", arătând cu capu' spre mine și, ca prin farmec, moșu-și nimerea șireturile groase de lână și treaba era gata. Din două mișcări, hârzoabele, împletite rotund, din crengi de alun, mai lătărețe, cam ca niște ca­pace mari de oale, erau legate și nu-l lăsau pe moș să se scufun­de în omătul mare dintre copaci. Căci dacă la noi, între case, omătul era cât gar­durile, apoi în pădure, de multe ori, trecea de un stat de om.
După ce moșul pleca, Buna făcea mai în­tâi focul la cuptor, ca să coacă pâinea și co­lacii, chiflii, pupuții și cocuții pentru colin­dători, apoi venea în casă și-mi dădea lapte cald cu miere. Trebuia să-l beau tot, căci altfel "nu venea În­ge­rul". După aceea, ziua se scurgea domol, într-o așteptare prelungă. Ni­mic nu mai era demn de interes, până când nu apărea în capătul uliței unchiașul cu bra­dul în spate. Ceasuri în șir îl aș­teptam, stând pe sanie, în crucea uliței. De-acolo vedeam cărarea care ieșea din pădure. Câteodată, până să apară moșul, treceau pe după copaci umbre gră­bite, poate de capre sălbatice, alteori, se-nvâr­te­jeau de-acolo cețuri sure ce se spărgeau în roiuri de fulgi care ajungeau până la mine și mă acopereau, așa, stând în așteptare pe sanie.
Spre seară, unchiașul Petrea ieșea din pădure, călcând greu, cu hârzoabele trase peste opinci. Purta în spate rucsacul lui jerpelit, din stofă groasă, cafenie, și pe umăr bradul, înfoiat, cu crengi dese, care-i tot loveau cușma. Toți ieșeau din casă când moșul intra cu bradul în curte. Și în fiecare an, moșul Petrea înfigea bradul în omăt, în fața ușii, cu un gest larg, care cerea neapărat laude și încă un păhărel de rachiu, "drept mulțămire". Pus în omăt, ușor înclinat, bradul umplea parcă toată curtea care se strângea roată, micșorându-se cumva. Mă învârteam în jurul lui, adulmecând mirosul străin de cetină înghețată, de zăpezi bătrâne, de coclauri îndepărtate, care țineau de lumea neștiută a pădurii. Apoi tata îl lua în brațe, cu grijă, și-l ducea în camera mare și-l așeza în suportul de lemn, lângă fereastră, ca să poată să mai vadă, cât va sta în casa noastră, pădurea de unde a venit. Buna acoperea cu o pânză albă (un "tișlaifăr" mare, cu broderii) ușa care ducea către camera în care era bradul, și din acel moment, nu mai aveam voie să intru acolo. Urma să vină Îngerul, ca să prindă în crengile lui stele de sticlă, sori și luni de turtă dulce. Tata era singurul care avea voie să intre în camera aceea și să-l ajute pe Înger să împodobească bradul. De fapt, îmi spunea Buna, intra acolo doar ca să-l ajute pe Înger să pună instalația de beculețe colorate pe crengile bradului, căci Îngerul nu știa să lucreze cu șurubelnițe și cu cleștele. În schimb, Îngerul știa doar să împrăștie o lumină argintie pe care eu o pândeam cu nerăbdare pe la colțurile ușii, și care se ve­dea, din când în când, sclipind prin tișlaifărul Bunii, o lumină ce creștea tot mai mult și mai strălucitor, atât de mult, încât umplea toată casa, toată ulița și tot satul, și ajungea până în cer, la stelele ce se prăvăleau peste noi.
De lumina aceasta mi-e dor acum, când mă gân­desc că mai sunt doar câteva zile până vine un alt Cră­­ciun. De lumina aceasta, pe care încerc s-o re­găsesc cu speranță, dar și cu teama că s-ar putea n-o mai văd sau să n-o mai aștept cu aceeași nerăbdare ca altă­dată, lumină veștedă cu mirosul de zăpezi bă­trâ­ne.

Matei Florian
Aburul de bucurie


Mare lucru nu era. Mama mă înfofolea bine, tre­buia să-mi pun mănuși, dresuri, fular, fes, cizme, iar eu nu mai aveam răbdare. Nu pleci, dacă nu te-ai îm­brăcat. Oftam. Mi se părea un chin tot ritualul ăla, dar nu aveam încotro: fără dresurile alea nesuferite, n-aveam voie să ies din casă. Iar să ieși din casă, în Ajun de Crăciun, era tot ce putea fi mai frumos. O da­tă, pentru că străzile erau pustii, blocurile înghețate de frig, iar jos, afară, mă așteptau Radu, Pipiță, Cristi. Erau prietenii mei. Și ei aveau mănuși-dresuri-fular-fes-cizme. Eram toți la fel, eram împreună, eram mici, dar atunci, în Ajun, nu știu cum să spun, plutea un abur ușor prin cartierul nostru, și toți copiii mici se făceau, dintr-odată, mari. Eram mari, și asta îmi plăcea mult, și îmi plăcea și aburul ăla, chiar așa invizibil cum era. Nu era un abur de frig, nici de ceață, nici de sarmale, nici de nimic. Sau poate că era câte un pic din toate astea. În orice caz, era un abur vrăjit, care plutea doar atunci, în Ajun de Cră­ciun, se lipea de toți pomii obosiți, de asfalt, de alimen­tare, de sifonării, de ferestre, și toate foșneau de abur, și toa­te se umpleau de el, și toa­te se făceau mari, oricât de mici erau ele de fapt. Eu îi zi­ceam aburul de bucurie, Ra­du îi zicea Crăciunul, Pipiță îi zicea ceața aia, iar Cristi nu îi zicea nicicum, pentru că el mai mult tăcea. Dar toți, toți, îl luam cu noi, îl res­pi­ram și nu-i mai dă­deam drumul. Eram mari, aveam aburul în noi și plecam să cântăm colinde. Asta era o treabă foarte im­portantă. Nu știu ce pă­rere aveți voi despre blocuri, dar mie mi se par des­tul de urâte. Pentru că stau și se strâm­bă la tine. Dar nu și atunci. Atunci înviau, se făceau frumoase. De la abur, de la ceață, de la Crăciun, de la colinde, de la bucurie. Ca o cutie care se deschide și din ea îți zâmbesc spiriduși. Spiriduși care îți dă­ruiesc bom­boane, mere și ciocolată, deși până atunci nu făceau decât să țipe și să te amenințe că o să vezi tu. Și, uite-i, doamna Buzescu, domnul San­du, fa­milia Flo­rea, Hâncu, Nagy. Oameni care îți deschid ușile, iar din casa lor vine miros de curat, de brad și de sar­male, vin ei și spun bravo, mă, copii, ce fru­mos ați cântat, bravo. Și tu știi, și știu și Radu, și Pipiță, și Cristi, că totul e de la abur, că odată ce ușile s-au des­chis, vraja a năvălit în casele lor, și ei n-au mai putut fi răi, s-au îmblânzit de la colinde și s-au făcut buni și mari, sau poate că ei s-au făcut mici și noi mari, nici nu mai contează, important e că, uite, cântăm cât ne ține gura Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, cântă chiar și Cristi, deși el tace tot timpul, și din glasurile noastre iese abur de frig, de ceață și de bucurie, care bucurie și aici să fie, de la tinerețe pân-la bătrânețe, și ușile se închid și mergem mai departe, din scară în scară, din etaj în etaj, iar blocurile se umplu de copii, de uși deschise și de colinde, și nimic nu mai poate fi urât, nu acum, nu astăzi. Sunt sigur că dacă ai fi privit de sus, din cer, ai fi văzut un cartier îmbrăcat în lumină și un abur ușor, plin de copii care colindă. Și atunci, pentru că nu se putea altfel, cine ne-ar fi privit de acolo, de sus, ar fi zâmbit, s-ar fi îndurat de noi și ne-ar fi trimis niște ninsoare, mică, șoptită, albă, chiar înainte să se însereze. Pentru că așa se întâm­pla întotdeauna. Pentru că ăsta era cadoul nostru de la Cine Ne Privea de Sus. Pentru că întotdeauna nin­gea când ajungeam acasă după colinde, în noaptea în care venea Moșul. Pentru că nu se putea altfel, pen­tru că orice era vrăjit, chiar și un urât de cartier cu blocuri. Mă tot zgâiam la ninsoarea aia care um­plea strada, iar crengile cu globuri erau năpădite de pitici și începeau să foșnească, piticii săreau de la un glob altul, se agățau de steaua din vârf și o scu­turau bine, îi vedeam cu coada ochiului, deși mă pre­făceam că mă uit la ninsoare, nu voiam să-i de­ranjez, nu voiam să știe că-i observ, simțeam că sunt sperioși, simțeam că nu-i pot privi în față, îi lăsam acolo să-și facă de cap, pentru că piticii din bradul de Crăciun n-au făcut rău nimănui, niciodată, doar s-au bucurat și ei de ninsoare, doar au foșnit printre globuri și au săpat o potecă de abur vrăjit, ca să știe Moșul pe unde să vină. Iar Moșul venea, pe el nu l-am văzut niciodată când apare. Am încercat, dar ador­meam întotdeauna, iar când mă trezeam, ca­do­urile erau deja acolo, sub brad, și ne așteptau să ne bucurăm de ele. Și cât ne mai bucuram! N-aveți idee! De fapt, sigur că aveți, zic și eu doar așa, pentru că nu știu cum să scriu altfel bucuria aceea de atunci. Bucuria aceea de atunci era totul. Totul, așa cum trebuia să fie. Iar noi eram toți. Chiar toți. A doua zi, la prânz, de Crăciun. Frații mei, mama, tata, bunicii, Uca. Nu plecase încă nimeni, ne strân­seserăm în jurul bradului de Crăciun. Suntem și acum acolo, astăzi, când mulți dintre ei nu mai pot ajunge. Au rămas, nu pleacă nicăieri. În Crăciunul nostru, dintre blocuri. În abu­rul acela vrăjit, în care nu moare nimeni, niciodată. Aburul de bucurie. Uca m-a luat în brațe, mă mân­gâie. Mircea, bunicul, îmi arată o creangă de brad, creanga se mișcă. Vezi, întreabă. Văd, îi răspund. Sunt ei, piticii. Sunt cu noi, laolaltă.
Știu. Mare lucru nu e. Dar e tot ce vreau să se întâmple și acum.

Nora Iuga
Întunericul dintre lumi


Crăciunul care mi-a rămas cel mai bine întipărit în memorie a fost exact Crăciunul di­na­in­tea verii în care, în bucătăria de va­ră a bunicii mele, în sita de macaroane a Vicăi, servitoarea noastră, am găsit pi­tită masca lui Moș Crăciun. În iarna aceea a în­ceput totul cu o curățenie ge­nerală. S-au spălat gea­murile, glasvan­du­rile, iar galeriile de alamă și bra­țele candelabrelor s-au frecat cu Sidol, până au de­venit de aur. Totul strălucea, bra­dul era până-n ta­van și familia roia în ju­rul lui. Știu că era frumos, dar pe mi­ne nu mă impresiona de­loc cum e aranjată ca­sa, eu trăiam intens alt­ceva. De pildă, îmi plăcea la nebunie să o urmăresc pe bunica mea, care era foarte gra­să și avea părul oxigenat, cum cu un fier încins în sobă, care semăna cu un clește, își făcea buclișoare, buclișoare, ondulate. Sau cum trecea apoi la măsuța de toaletă din dormitor, unde stăteau înșirate sticluțele cu parfu­muri și borcănașele cu cre­me. Acolo, atunci când bu­nica pleca să o viziteze pe tan­ti Marie, sora ei, mă du­ceam și eu să mă fardez cu toa­te far­durile ei și apoi mă în­fășuram în cuvertura imen­să de pe pat, croșetată din ață pescărească, zicând că sunt Francesca Bertini, o ma­re ac­triță. De obicei, în așteptarea nop­ții, cântam colinde în toa­te limbile, mai ales în germa­nă, învățate prin țările pe unde mama călătorise ca balerină. Ma­ma avea o voce foarte frumoasă. Dar mult mai mult îmi plăcea să merg cu colindul pe ulicioarele din jurul Șo­selei Giulești, pentru că bunica mă lăsa să plec singură. Această bucurie a solitu­dinii mi s-a întors acum, la bătrânețe, când pot să mă bucur iar de clipele în care sunt doar cu mine. Mi-era frig, nu suportam iarna, iar de bătaia cu ză­padă aveam oroare. Dar zăpada albă și stră­lu­ci­toare, ca o recuzită de teatru, mă fascina. Îmi plă­cea să umblu noaptea și pentru că atunci se aprin­deau felinarele. Iar pe lampagiu, cu tija lui de fier, cu fitil incandescent, îl pândeam oricum în fiecare seară. Priveam flacăra abia aprinsă, cum pâl­pâia o vreme, și mi se părea că e un canar gal­ben, care fâlfâie din aripi, captiv într-un glob de stic­lă. Pe străzi erau puține mașini, de obicei, Forduri negre. În schimb, erau trăsuri, și în nopțile de iarnă era nemaipomenit, fiindcă mai aveau și clo­poței și le auzeai venind de departe. Muscalii, cărora le ziceam așa fiindcă erau de obicei ruși, aveau o îmbrăcăminte foarte ciudată, ca de preoți, cu un fel de fustanelă neagră, de catifea, până la gleznă, strânsă cu un fel de brâu. Oh, dar de sărbători și moda femeilor era teribilă! În serile de Crăciun, când se strângeau musafirii la noi în salon, hainele doamnelor se puneau pe patul din dormitor, cu tot cu vulpile și nurcile pe care le purtau la gât. Miroseau a frig și a zăpadă blănurile astea, aveau lăbuțe și gheruțe, coadă și ochi de măr­gele, iar sub bărbie un mic arc, care închidea și des­chidea gura la comandă, cu care mă jucam până târ­ziu.
Dar mai presus de toate astea, Crăciunul în­sem­na pentru mine un mare mister. Înainte de ora 12, toată lumea din casă începea să se agite: „Vine! Vine! Vine!". Și mie-mi venea să-mi înghit limba, pentru că simțeam atunci cum frica se amesteca per­fect cu bucuria, iar euforia cu marea spaimă a ne­cunoscutului. Cred că avem sădită în noi dintot­deauna conștiința unei alte lumi. Frica mea nu era că Moșul e rău, ci că vine de undeva, dintr-un loc pe care nu mi-l pot imagina, dintr-un nimic despre care nu aveam nicio idee. Am intuit de atunci că săr­bă­toarea Crăciunului e, de fapt, despre "dincolo". La asta a contribuit mult întu­nericul. La 12 noaptea, când toată casa era lumi­nată a giorno și Moșu' suna la ușă, se stingeau, într-o clipă, toate luminile. Întu­nericul acela ac­cen­tua și mai mult senzația de mister și de frică. Rămâneau doar lumânările aprinse, care pâlpâiau și lăsau umbre pe pereți, și-n tăcerea care se aș­ternea, venea Moșu'. Tăcerea, întunericul, jocu­rile de lumină creau o atmosferă pe care n-am mai gă­sit-o decât târziu, când m-au dus părinții prima oară la teatru. Am avut și atunci aceeași senzație că mă aflu la pragul dintre două lumi. Cum o am și acum, în seara de Crăciun, pe care o petrec totdeauna sin­gu­ră, repetând acest ritual. Am întotdeauna în casă câ­teva crenguțe de brad, o coroniță, fiindcă brad nu mai are sens să împodobesc. Aprind o lumânare mare, al­bă, în mijlocul crengilor, iau poza bărbatului meu, Nino, și o așez pe masă, împreună cu două pahare de vin, unul pentru mine și încă unul pe care îmi ima­gi­nez că îl bea el. Apoi sting lumina și am din nou, exact ca în copilărie, sentimentul acela de comu­ni­care cu un dincolo neștiut, doar bănuit. Cât mai e azi bucurie și cât e frică în fața necunoscutului - greu de spus. Uneori, când apăs întrerupătorul și sting lu­mi­na, am presimțirea vagă că mi se stinge viața.

Dia Radu
Visez, diseară-i Crăciunul


Mă văd bine: sunt mică, am cinci ani, și dorm în pătuțul din bucătărie al Bunii. Nu m-am trezit de tot, dar nu deschid încă ochii. Așternuturile sunt calde, și-n visele mele e tare bine. Îmi trec doar palma peste cearșaful boțit. Locul e gol, Buna e trează deja. Știu asta după mirosurile care au năvălit peste mine. Întâi și-ntâi, mirosul de omăt, fiindcă Bunu a deschis ușa care dă spre drum și a intrat cu un braț mare de lemne. Clanța a scârțâit și-am auzit-o și pe Buna spu­nând ceva, aproape am văzut-o în visul meu, certân­du-l pe Bunu că prea face zgomot. Apoi, simt mirosul de lemne. Mirosul umed al lemnăriei, în care îmi place să m-ascund vara, mirosul scoarței de fag, care pârâie în sobă, când Bunu scurmă cu horogul în jar. Flăcările se-nfurie, lumina roșcată joacă pe pereți și-mi gâdilă pleoapele. Dacă aș deschide ochii, aș ve­dea pe fereastră cum cerul e încă albastru închis. La ora asta a dimineții, doar dihorii și bunicii umblă treji - dihorii pentru că fură găini, iar bunicii pentru că vine Crăciunul. La ora asta a dimineții, copiii cuminți dorm în bucătăria mică a Bunii, dorm și doar visează cum Bunu face urmă prin omăt, cu lopata pătrată. Visează cum se opintește și ridică în lături munți mari din zăpada pufoasă. Cum de la treptele casei, până la poartă, se face un tunel luuung și întune­cos, pe care aleargă fericită o pi­sică tărcată. Visează apoi cum Bunu merge obo­sit la colnița cu lemne, unde-și așează cu grijă lo­pata. Cum ia sania mică și-i unge tălpile cu sopon. Și cum dintr-un colț pitit prin­tre lemne, scoate o oieguță de horincă, trage o gură și-o ascunde la loc. Acum, Bunu s-a întremat îndeajuns, după toa­tă treaba cu făcutul cărării. Acum poate să urce scara de lemn, să co­boare din podul colniței bra­dul, să desfacă funia care-i ține crengile strâns, să-l prime­nească și să-i ascută tul­pina. Dar eu nu văd asta, eu doar visez. Stau as­cunsă sub plapuma mea și aud securea Bunului și așchiile care sar. Visez pădurile întunecate și reci, de unde diseară o să coboare și Moșu'. Visez și aud cum pe masa din bucătărie cade în ploi făina, cum sucitoarea Bunii învârte cu repeziciune alua­tul, cum îl netezește, îl descântă și-l lovește de ma­să. Acum, până și-n așternutul meu miroase a toate bunătățile lu­mii. A vanilie și scorțișoară, a nucă pră­jită și-a sta­fide cu rom, a mere coapte și a plită în­cinsă. Dacă mă trezesc, știu sigur, Bu­na o să lase cozonacul deoparte, o să scoată tigaia din ler, să-mi facă o ra­to­tă. Nu vreau ratotă. Vreau să mă duc în cămașa lungă, de noapte, să mă cocoț pe-un scaun și să ling laboșele unde au fost creme. Ăla mare, cu dâre amărui de ciocolată, ăla mai mic, unde-am auzit cum Buna a frecat untul cu zahăr și nucă. Ăla mij­lociu și lingurile toate, până nu mai rămâne ni­ciuna.
Mă văd bine, sunt mică, am cinci ani, și-n jurul gu­rii am mustăți de cremă cu ou. E frig, sunt zgri­bulită și crema e foarte dulce. Buna îmi întinde ca­caua cu lapte. Cozonacul s-a copt și-acum așteaptă, acoperit c-un ștergar. Dimineața nu mai e așa de albastră, o lumină albă s-a lăsat peste meri. Miroase a cetină și a sălbăticiuni. Stau cu nasul lipit de geam, și aburii respirației desenează tărâmuri de gheață. În ele, bunica e Împărăteasa Oalelor, iar Bunul o plimbă într-o caleașcă cu cai. Cacaua e fierbinte, picioarele mele sunt reci. Afară ninge, din cerul încremenit scapără ușor fulgi mici, de cristal. Mă văd bine, am cinci ani, diseară e Crăciunul. De undeva, din spatele casei, se aud clopoței.