Despre valorosul scriitor român din exil Vintilă Horia (1915-1992) se vorbeşte mult mai puţin decât despre Cioran şi Mircea Eliade, cu care în tinereţe, a împărtăşit aceleaşi simpatii politice extremiste, manifestate în publicistica din anii '30. Este nedrept, fiindcă întreaga lui operă literară - romane, nuvele, eseuri, studii, poeme scrise în spaniolă, franceză şi italiană, apreciate de critica internaţională - e complet detaşată de pulsiunile tulburi din prima tinereţe. Dar fiindcă a fost toată viaţa anticomunist şi s-a manifestat în lumea liberă ca atare, regimul de la Bucureşti s-a folosit de toate mijloacele pentru a-l compromite în ochii Occidentului. I-au confecţionat un trecut de legionar, de fascist, deşi nu fusese înregimentat în nici o mişcare sau partid şi detesta violenţa. În 1960, când romanul lui, "Dumnezeu s-a născut în exil", apărut la Ed. Fayard, a obţinut Premiul Goncourt, Securitatea, prin mediile comuniste franceze, i-a înscenat o virulentă campanie de discreditare, care l-a determinat să renunţe la premiu, dar a şi sporit enorm interesul pentru carte şi autor, în multe ţări. Inutil să mai spun că, până în 1990, opera lui a fost interzisă în România. Deşi după aceea cărţile i-au fost în mare parte traduse, nu avem, din câte ştiu, nici până azi o serie de autor, aşa cum ar merita (şi de care s-ar putea ocupa Ileana şi Mihai Cantuniari, traducători şi cunoscători avizaţi ai operei lui). Cele mai complete, fiabile şi obiective informaţii despre Vintilă Horia le puteţi găsi în excepţionala lucrare a lui Florin Manolescu, "Enciclopedia exilului literar românesc", ed. a II-a, publicată în 2010 la Ed. Compania (când a murit prematur zilele trecute, mult regretatul nostru profesor, istoric şi critic literar, el însuşi un prozator talentat, lucra la o a treia ediţie, adăugită).
Volumul inedit de memorialistică al lui Vintilă Horia pe care vi-l recomand azi a fost scris în româneşte, cu intermitenţe, în ultimii săi ani şi e pasionant din multe motive: ca mărturie subiectivă despre atmosfera, viaţa politică şi culturală din perioada interbelică românească, ca odisee a peregrinărilor nevoite prin Europa şi America de Sud, unde a cunoscut şi a legat prietenii cu intelectuali remarcabili, unii celebri - scriitori, plasticieni, muzicieni, filosofi, cineaşti, oameni de ştiinţă, teologi. Dar, "Memoriile unui fost Săgetător" urmăreşte dincolo de fapte şi devenirea spirituală a unui cărturar ce fuge de înregimentări, ce se vrea şi reuşeşte să fie un om liber în opţiuni şi credinţe. Mi se pare o frumoasă coincidenţă (Vintilă Horia are propria teorie despre coincidenţele neîntâmplătoare) că manuscrisul acestor memorii a fost descoperit de fiica lui şi publicat chiar în preajma centenarului. Este modul cel mai bun de a-l readuce pe exilat acasă, în atenţia compatrioţilor săi. Chiar dacă nu-i putem împărtăşi convingerile antidemocratice, păstrate până la sfârşit (Cristian Bădiliţă îl defineşte în prefaţă ca "anarhist creştin de dreapta"), chiar dacă e de mirare că, dinspre sfârşitul secolului XX privind, credinciosul în Dumnezeu poate fi indignat şi cutremurat de sfârşitul barbar al lui Mussolini dar nu pomeneşte o vorbă de genocidul nazist, Vintilă Horia ne face martori ai desprinderii sale timpurii de naţional-socialismul german şi de legionarism, faţă de care devine critic din 1938. Splendide pagini de literatură îi prilejuiesc locurile copilăriei - satul Aldeşti de lângă Roman şi casa familiei din Bălţaţi, lângă Râmnicu Sărat, dar şi alte mirifice peisaje şi vetre de cultură pe unde l-a purtat o existenţă zbuciumată. De mare interes sunt şi personalităţile evocate, de la Nichifor Crainic, Ion Pillat, Dinu Adameşteanu şi Lucian Blaga, între mulţi alţii, la Giovanni Papini, Julien Green, Ernst Jünger, Massimo Bontempelli ş.a. Sfârşitul survenit în aprilie 1992 i-a întrerupt povestirea în jurul anului 1957. Dar cum memoriile consemnează şi impresii şi gânduri din anii când au fost scrise - 1985, 1986 şi 1991 -, putem înţelege că Vintilă Horia, dezamăgit de "declinul Occidentului", era pesimist în privinţa secolului XXI.