Acelora dintre dvs. care îşi vor petrece sărbătorile în tihnă acasă le recomand această carte - o sărbătoare în sine. Victor Ieronim Stoichiţă e una din personalităţile de origine română de mare anvergură intelectuală, cu o carieră academică şi o operă mult apreciată în Occident. Plecat definitiv din ţară la începutul anilor '80, a predat Istoria Artei la mari universităţi din Franţa, Italia, Germania, SUA şi Elveţia, unde s-a stabilit de un sfert de secol. Cu o erudiţie pusă în slujba descifrării de sensuri - rară în lumea de azi, tot mai specializată pe porţiuni mici - acest hermeneut al plăcerii artistice, al savurării operelor de artă, a scris şi o mulţime de cărţi, n-aş spune "de specialitate" fiindcă sunt accesibile oricărui cititor cu apetit cultural. Cea mai mare parte din bibliografia lui e disponibilă la noi în seria de autor de la Humanitas. Despărţirea de Bucureşti nu aparţine domeniului în care Victor Ieronim Stoichiţă şi-a câştigat notorietatea. Nu e nici memorialistică propriu-zisă, cum ar lăsa să se înţeleagă colecţia "Memorii/Jurnale" în care a apărut. Este, aşa cum a preferat să o subintituleze, o povestire despre primii 19 ani din viaţa unui băiat bucureştean, născut în comunism, într-o familie de intelectuali cu "dosar prost", de la copilăria din anii '50 până la pragul unei nesperate burse în Italia, "dincolo de care, tot ce avea să urmeze va fi ca o povestire (...) Această istorie era a mea şi în acelaşi timp a altuia". Poate de aceea în această proză autobiografică în care e vorba de părinţi, fraţi, bunici, rude - numele de familie (unele cunoscute în România) lipsesc, prenumele apropiaţilor sunt schimbate iar naratorul nu e niciodată numit, nici măcar în dialogurile cu alte personaje. El e autorul şi totuşi altul, privit din afară, ca la cinema. Cartea devine astfel un roman de formare - în timpul dictaturii de tip stalinist din anii '50 şi din perioada înşelătorului dezgheţ din a doua parte a anilor '60 - a unui copil dintr-o familie de "foşti". Povestitorul nu face caz de "mândrie genealogică" (deşi ar fi avut cu ce se mândri) ci ne face să asistăm la parcursul lui şcolar şi particular, la aventurile în lumea spiritului şi în cea a socialismului real. Cartea fiind scrisă în franceză, pentru un cititor occidental ("Oublier Bucarest" a apărut anul trecut la Ed. Actes Sud şi a obţinut un premiu al Academiei Franceze), realităţile româneşti din R.P.R./R.S.R. sunt făcute inteligibile "străinului" care poate sesiza absurdul, falsul propagandistic, cruzimea sistemului. Cititorul român mai copt, care a trăit aceste realităţi, rezonează mai emoţional la evocarea lor, contribuind cu propriile amintiri la peripeţiile copilului şi adolescentului febril care se visa arheolog submarin. De fapt, Despărţirea de Bucureşti e o imersiune în adâncimile memoriei, "explorând şi tăind straturi după straturi de sens". De acolo aduce la suprafaţă, cu mijloacele rafinate ale prozatorului, imagini şi scene, portrete în mişcare, viaţa cotidiană a unei familii în condiţii nefaste. Părinţii medici şi bunicii, cu o educaţie în care limbile străine, muzica, literatura îşi avuseseră un rol major în configurarea personalităţii, se străduiesc să asigure celor trei copii accesul la o cultură considerată "burgheză" deci blamabilă în noua orânduire condusă de cvasianalfabeţi sau semidocţi oportunişti. Nesaţul intelectual precoce al băiatului mijlociu, puterea lui de asimilare nu fac însă din el un şoarece de bibliotecă, fiindcă se bucură în aceeaşi măsură de sporturi (canotaj şi înot), de "ceaiurile" unde se dansa rock, twist şi blues după discuri aduse de "dincolo", de vacanţele la Eforie şi Mangalia, de prieteni şi idile. Volumul abundă în imagini luminoase, în-scenări de o ironie tandră, momente în care până şi experienţele traumatizante se colorează afectiv. Povestirea de sine, cel de acum aproape o jumătate de veac, şi a lumii în care s-a format Victor Ieronim Stoichiţă e proză de cea mai bună calitate. O încântare.
Selecţia "Formula AS"
* Victor Ieronim Stoichiţă, "Despărţirea de Bucureşti. O povestire", traducere de Mona Antohi, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 294 p.
Acelora dintre dvs. care îşi vor petrece sărbătorile în tihnă acasă le recomand această carte - o sărbătoare în sine. Victor Ieronim Stoichiţă e una din personalităţile de origine română de mare anvergură intelectuală, cu o carieră academică şi o operă mult apreciată în Occident. Plecat definitiv din ţară la începutul anilor '80, a predat Istoria Artei la mari universităţi din Franţa, Italia, Germania, SUA şi Elveţia, unde s-a stabilit de un sfert de secol. Cu o erudiţie pusă în slujba descifrării de sensuri - rară în lumea de azi, tot mai specializată pe porţiuni mici - acest hermeneut al plăcerii artistice, al savurării operelor de artă, a scris şi o mulţime de cărţi, n-aş spune "de specialitate" fiindcă sunt accesibile oricărui cititor cu apetit cultural. Cea mai mare parte din bibliografia lui e disponibilă la noi în seria de autor de la Humanitas. Despărţirea de Bucureşti nu aparţine domeniului în care Victor Ieronim Stoichiţă şi-a câştigat notorietatea. Nu e nici memorialistică propriu-zisă, cum ar lăsa să se înţeleagă colecţia "Memorii/Jurnale" în care a apărut. Este, aşa cum a preferat să o subintituleze, o povestire despre primii 19 ani din viaţa unui băiat bucureştean, născut în comunism, într-o familie de intelectuali cu "dosar prost", de la copilăria din anii '50 până la pragul unei nesperate burse în Italia, "dincolo de care, tot ce avea să urmeze va fi ca o povestire (...) Această istorie era a mea şi în acelaşi timp a altuia". Poate de aceea în această proză autobiografică în care e vorba de părinţi, fraţi, bunici, rude - numele de familie (unele cunoscute în România) lipsesc, prenumele apropiaţilor sunt schimbate iar naratorul nu e niciodată numit, nici măcar în dialogurile cu alte personaje. El e autorul şi totuşi altul, privit din afară, ca la cinema. Cartea devine astfel un roman de formare - în timpul dictaturii de tip stalinist din anii '50 şi din perioada înşelătorului dezgheţ din a doua parte a anilor '60 - a unui copil dintr-o familie de "foşti". Povestitorul nu face caz de "mândrie genealogică" (deşi ar fi avut cu ce se mândri) ci ne face să asistăm la parcursul lui şcolar şi particular, la aventurile în lumea spiritului şi în cea a socialismului real. Cartea fiind scrisă în franceză, pentru un cititor occidental ("Oublier Bucarest" a apărut anul trecut la Ed. Actes Sud şi a obţinut un premiu al Academiei Franceze), realităţile româneşti din R.P.R./R.S.R. sunt făcute inteligibile "străinului" care poate sesiza absurdul, falsul propagandistic, cruzimea sistemului. Cititorul român mai copt, care a trăit aceste realităţi, rezonează mai emoţional la evocarea lor, contribuind cu propriile amintiri la peripeţiile copilului şi adolescentului febril care se visa arheolog submarin. De fapt, Despărţirea de Bucureşti e o imersiune în adâncimile memoriei, "explorând şi tăind straturi după straturi de sens". De acolo aduce la suprafaţă, cu mijloacele rafinate ale prozatorului, imagini şi scene, portrete în mişcare, viaţa cotidiană a unei familii în condiţii nefaste. Părinţii medici şi bunicii, cu o educaţie în care limbile străine, muzica, literatura îşi avuseseră un rol major în configurarea personalităţii, se străduiesc să asigure celor trei copii accesul la o cultură considerată "burgheză" deci blamabilă în noua orânduire condusă de cvasianalfabeţi sau semidocţi oportunişti. Nesaţul intelectual precoce al băiatului mijlociu, puterea lui de asimilare nu fac însă din el un şoarece de bibliotecă, fiindcă se bucură în aceeaşi măsură de sporturi (canotaj şi înot), de "ceaiurile" unde se dansa rock, twist şi blues după discuri aduse de "dincolo", de vacanţele la Eforie şi Mangalia, de prieteni şi idile. Volumul abundă în imagini luminoase, în-scenări de o ironie tandră, momente în care până şi experienţele traumatizante se colorează afectiv. Povestirea de sine, cel de acum aproape o jumătate de veac, şi a lumii în care s-a format Victor Ieronim Stoichiţă e proză de cea mai bună calitate. O încântare.
Acelora dintre dvs. care îşi vor petrece sărbătorile în tihnă acasă le recomand această carte - o sărbătoare în sine. Victor Ieronim Stoichiţă e una din personalităţile de origine română de mare anvergură intelectuală, cu o carieră academică şi o operă mult apreciată în Occident. Plecat definitiv din ţară la începutul anilor '80, a predat Istoria Artei la mari universităţi din Franţa, Italia, Germania, SUA şi Elveţia, unde s-a stabilit de un sfert de secol. Cu o erudiţie pusă în slujba descifrării de sensuri - rară în lumea de azi, tot mai specializată pe porţiuni mici - acest hermeneut al plăcerii artistice, al savurării operelor de artă, a scris şi o mulţime de cărţi, n-aş spune "de specialitate" fiindcă sunt accesibile oricărui cititor cu apetit cultural. Cea mai mare parte din bibliografia lui e disponibilă la noi în seria de autor de la Humanitas. Despărţirea de Bucureşti nu aparţine domeniului în care Victor Ieronim Stoichiţă şi-a câştigat notorietatea. Nu e nici memorialistică propriu-zisă, cum ar lăsa să se înţeleagă colecţia "Memorii/Jurnale" în care a apărut. Este, aşa cum a preferat să o subintituleze, o povestire despre primii 19 ani din viaţa unui băiat bucureştean, născut în comunism, într-o familie de intelectuali cu "dosar prost", de la copilăria din anii '50 până la pragul unei nesperate burse în Italia, "dincolo de care, tot ce avea să urmeze va fi ca o povestire (...) Această istorie era a mea şi în acelaşi timp a altuia". Poate de aceea în această proză autobiografică în care e vorba de părinţi, fraţi, bunici, rude - numele de familie (unele cunoscute în România) lipsesc, prenumele apropiaţilor sunt schimbate iar naratorul nu e niciodată numit, nici măcar în dialogurile cu alte personaje. El e autorul şi totuşi altul, privit din afară, ca la cinema. Cartea devine astfel un roman de formare - în timpul dictaturii de tip stalinist din anii '50 şi din perioada înşelătorului dezgheţ din a doua parte a anilor '60 - a unui copil dintr-o familie de "foşti". Povestitorul nu face caz de "mândrie genealogică" (deşi ar fi avut cu ce se mândri) ci ne face să asistăm la parcursul lui şcolar şi particular, la aventurile în lumea spiritului şi în cea a socialismului real. Cartea fiind scrisă în franceză, pentru un cititor occidental ("Oublier Bucarest" a apărut anul trecut la Ed. Actes Sud şi a obţinut un premiu al Academiei Franceze), realităţile româneşti din R.P.R./R.S.R. sunt făcute inteligibile "străinului" care poate sesiza absurdul, falsul propagandistic, cruzimea sistemului. Cititorul român mai copt, care a trăit aceste realităţi, rezonează mai emoţional la evocarea lor, contribuind cu propriile amintiri la peripeţiile copilului şi adolescentului febril care se visa arheolog submarin. De fapt, Despărţirea de Bucureşti e o imersiune în adâncimile memoriei, "explorând şi tăind straturi după straturi de sens". De acolo aduce la suprafaţă, cu mijloacele rafinate ale prozatorului, imagini şi scene, portrete în mişcare, viaţa cotidiană a unei familii în condiţii nefaste. Părinţii medici şi bunicii, cu o educaţie în care limbile străine, muzica, literatura îşi avuseseră un rol major în configurarea personalităţii, se străduiesc să asigure celor trei copii accesul la o cultură considerată "burgheză" deci blamabilă în noua orânduire condusă de cvasianalfabeţi sau semidocţi oportunişti. Nesaţul intelectual precoce al băiatului mijlociu, puterea lui de asimilare nu fac însă din el un şoarece de bibliotecă, fiindcă se bucură în aceeaşi măsură de sporturi (canotaj şi înot), de "ceaiurile" unde se dansa rock, twist şi blues după discuri aduse de "dincolo", de vacanţele la Eforie şi Mangalia, de prieteni şi idile. Volumul abundă în imagini luminoase, în-scenări de o ironie tandră, momente în care până şi experienţele traumatizante se colorează afectiv. Povestirea de sine, cel de acum aproape o jumătate de veac, şi a lumii în care s-a format Victor Ieronim Stoichiţă e proză de cea mai bună calitate. O încântare.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- CORINA CHIRIAC - "Pensie! Ce cuvânt nesuferit!"
- GETA CARAGIU - "Când intra Toma în casă, răsărea soarele!"