Pata de tuș
- Maestre Ilfoveanu, înainte de toate, vă mulțumesc că m-ați primit în spațiul secret al creației dvs., atelierul din celebrul "Pangrati", cartierul pictorilor din București. Există o intimitate anume, care vă leagă de acest loc?
- Atelierul acesta e nou pentru mine. Sunt aici de doi ani. El a fost al regretatului și marelui artist Ion Sălișteanu. Am avut posibilitatea de mai multe ori să iau un atelier în Pangrati, însă am refuzat. Eram foarte legat de atelierul meu de lângă Biserica Amzei, unde am stat aproape 30 de ani. Atelierul acela era, cum se zice, un loc bun. Țineam la el și datorită Brătienilor, pentru că acolo, lângă Biserica Amzei, toată zona aceea a fost reședința Brătienilor. Iar eu eram legat de Brătieni prin fibre fine. M-am născut în Câmpulung-Muscel și am făcut Liceul "Brătianu" din Pitești, iar copiii mei s-au născut la spitalul care a fost reședința unchiului lui Ionel Brătianu. Iar mare parte de timp eu mi-am petrecut-o, după '90, cu studenții de la Universitatea Națională de Artă, în reședința Brătienilor de la Vila Florica din Ștefănești, lângă Pitești, înconjurați de un farmec vechi. Pe terasa vilei se mai păstra singurul mobilier rămas de la familia Brătianu, o masă mare, din împletitură de pai. Și un șemineu, unde petreceam serile. Stăteam câte 10-15 zile cu studenții la Vila Florica. Ei desenau, pictau, iar seara stăteam pe terasă. E un loc atât de frumos! Și nu numai vila, ci tot dealul Ștefăneștiului, cu viile și împrejurimile și parcul făcut de Brătianu. Așadar, atelierul meu de lângă Biserica Amzei avea o legătură secretă cu copilăria și viața mea. Dar a trebuit să plec, căci clădirea fusese revendicată. Și iată-mă aici, în Pangrati, de nici doi ani. M-am adaptat foarte greu. Dimineața, pașii mă duceau tot spre Piața Amzei. Încet-încet am început prin a reface atelierul, am făcut curat, dar tot mi se părea că spiritul lui Sălișteanu încă mai era impregnat în pereți. Iar eu îmi petrec timpul în atelier aproape toată ziua. De dimineața până seara, locul meu e aici. Ies foarte puțin în oraș. Spațiul meu înseamnă casa unde locuiesc, atelierul și, uneori, librăria Humanitas de pe Calea Victoriei și grădina librăriei Cărturești de pe Magheru. Asta, când stau în București. Vara, mă retrag la Rădești, în Argeș, unde am celălalt atelier.
- Cum v-ați integrat, în cele din urmă, în Pangrati? În jurul nostru pare să existe un spirit bun.
- Aici, în Pangrati, am reușit să intru în atmosfera locului și am putut să lucrez, grație unui fapt aparent nesemnificativ. Fără a fi tipicar, mie îmi place să am o ordine a lucrurilor, știu exact unde sunt obiectele și lucrările mele în atelier. Și s-a întâmplat că aveam o sticlă de tuș chinezesc, mare, de un kilogram. Și când am vrut s-o iau ca să fac un desen, a căzut și s-a spart. Tot tușul s-a răspândit pe scară... În prima clipă mi s-a părut un dezastru, urma o curățenie amănunțită și grea. Pe urmă, am înțeles. Pata aia uriașă și neagră îmi umaniza locul. Și tot ea m-a și inspirat! De la pata de negru apărută accidental în atelierul meu, am început să fac o serie de lucrări pe negruri. Și de atunci am simțit că acest loc îmi aparține Și, încet, încet, am început aici seria de lucrări ale unui nou ciclu, "Levant", iar după aceea, "Levant după Levant". Din ultimul, o parte din lucrări pot fi văzute la galeria "AnnArt", până pe 7 noiembrie.
- "Levant după Levant" s-a născut aici, în atelierul cel nou? Fervoarea dvs. artistică nu pare să-și fi pierdut din scântei...
- S-a întâmplat așa. La Rădești, locuința mea de la țară, eu mă retrag și lucrez toată vara, din iunie până în septembrie, dar și o parte din iarnă. Și desenez. Acolo am început ciclul "Levant", de desene pe hârtie patinată, o tehnică pe care o folosesc de mult timp. Sunt desene în pensulă. Doi ani la rând, 2013-2014, am făcut aceste desene vara și le-am reluat, în atelier, pe pânze mult mai mari. Până când, întâmplarea fericită a făcut ca prietenul și colecționarul George Moisescu să-mi spună într-o zi: "De ce nu încercați și culoare pe aceste desene?". Nu se potrivea cu felul meu de-a lucra (eu gândesc desenul în sine, și la fel lucrarea în culoare). Și totuși, într-o zi am încercat. Nu mi-a ieșit. De obicei, când nu-mi iese o lucrare, o pun deoparte, tai pânza și pun alta pe șasiu. Pe urmă am mai încercat o dată, și tot n-am fost mulțumit. Și tot așa, de câteva ori. Dar tot din întâmplare, am revăzut, într-o zi, o pânză abandonată. Și mi-am zis: stai puțin, de aici s-ar putea să încerc ceva. Și din ziua aceea, a curs "Levantul după Levant", aproape 100 de lucrări mari. Majoritatea, încă neexpuse.
Povești la un pahar de vin
- Stați foarte mult în atelier. De câte ori v-am căutat, erați aici, în Pangrati. E turnul dvs. de fildeș, o formă de retragere din viața publică? Sau sunteți din fire un însingurat, speriat de larma și de mizeria lumii?
- Aici aș avea de povestit două etape. Prima a fost până în '90, când atelierul era oaza noastră, a tuturor plasticienilor. Acolo ne retrăgeam și ne rupeam de realitatea care nu era deloc roză, cu toate că noi eram tineri. Perioada aceea a fost pentru noi o vreme fericită a întâlnirilor, cârciuma fiind locul în care ne adunam la mese și povești, cu un pahar de vin. Și tot vinul ne făcea să îndurăm mai ușor ce era în jurul nostru. Apoi, era atelierul în care te retrăgeai și în care nu-ți intra nimeni. La mine în atelier n-a intrat nimeni să-mi spună că trebuie să pictez într-un anumit fel. Sau că trebuie să fac o comandă socială. Eu aveam temele mele și mi-am văzut de ele. Am avut și marele noroc cu câțiva colecționari de marcă. Am început să intru în atenția lor, și atunci nu am mai depins de nimeni și de nimic. Altminteri, pentru mine erau momente grele, aveam familie și renunțasem și la slujbă. Am vrut să stau numai în atelier și să lucrez. Le datorez colecționarilor mei de atunci faptul că am putut să devin independent. Și aici vreau să fac o precizare. Pe atunci, exista un alt tip de colecționar decât cel de azi. Cei mai mulți erau doctori și profesori. Mi-i amintesc pe profesorul Ionel Constantinescu, familia dr. Moisescu, Delia si Radu Budeanu, Simion Săpunaru (care are lucrări multe de la mine), Elena Ganga și soțul ei, Bob Woudenberg, prof. Virgil Lefter. De exemplu, Ionel Constantinescu era foarte apropiat de Ciucurencu, de Piliuță și de școala lui Ciucurencu, dar asta nu-l împiedica să vină foarte des în atelier să mă urmărească ce fac. Cumpăra, dar nu venea doar ca să cumpere o lucrare, cum fac colecționarii de azi. Pe colecționarii de astăzi nici nu-i poți numi colecționari, pentru că ei vin doar să investească. Prea puțini te urmăresc sau au lucrări din diferite etape ale tale. Pe când Radu Budeanu, de pildă, venea, stătea în atelier, discutam, după aia mă invita la masă, lua lucrarea și o așeza pe perete în locul unde îi plăcea lui. Ne sfătuiam. Era altceva. Și asta însemna foarte mult pentru mine.
Nostalgia elitei
- Evenimentele din '89, libertatea care a urmat au schimbat ceva din viața dvs.?
- Nou și surprizător pentru mine a fost că după '90, am fost chemat de studenți, la institut. Până atunci, eu stăteam numai în atelier. N-avusesem slujbă înainte, când trebuia să ai, și, deodată, am devenit slujbaș la stat. Dar acea perioadă de profesorat a însemnat foarte mult pentru mine. Am intrat într-o atmosferă cu studenții mei, care a fost foarte creativă. Căci plecam de la aceeași gândire pe care o știam de la meșterul meu, de la maestrul Baba, pe student este bine să-l lași să-și găsească drumul, nu să-i impui tu să facă ceva. Îl ajuți tu să-și găsească drumul. De la Baba nu am învățat pictură, ci ce înseamnă pictura. Să fii artist.
- Nu regretați întâlnirile cu marii artiști și scriitori ai țării? Exista o solidaritate artistică care azi s-a pierdut...
- Într-adevăr, sunt întâlniri pe care le regret foarte mult. Acum, pictorul Mirel Zamfirescu s-a retras public, iar ceilalți nu mai sunt. Daniel Turcea, de pildă, era unul din poeții la care am ținut mult. Am fost și colegi de liceu, la Pitești, la "Brătianu". Și am încercat să fac desene la lumea poeziei lui, dar n-am reușit niciodată. După 1990, ne vedeam la grădina Uniunii Scriitorilor și la grădina Muzeului Literaturii. Acolo venea și regretatul critic de artă François Pamfil, cu care era o mare plăcere să stai la povești. Din păcate, nici el nu mai e. Asta era lumea noastră. Întâlnirile acelea erau o prelungire a atelierului. În idei și suflet. Și simt acum lipsa acelor locuri și, mai ales, lipsa celor care nu mai sunt. Iar cei care mai suntem nu ne mai vedem aproape deloc.
- De când nu mai ieșiți în lume, cu prietenii dvs. de elită, cum vă raportați la viața cetății și la politică?
- De un an și jumătate nu mai vreau să știu și nu mai am niciun contact cu lumea politică. Nici nu am televizor acasă! Nu mă mai interesează ce se întâmplă, în niciun fel. Hotărârea mea asta este și așa rămâne. Și m-am retras și din viața socială. Rareori mai merg la un vernisaj. Lumea mea a rămas la atelier și acasă, acolo unde este cel de-al treilea atelier, cel de seară. Am început o serie de desene pe care le numesc chiar așa: "Desene de seară". Nu mi le pun în mape, nu gândesc o expoziție cu ele. Sunt ca o terapie pentru mine.
Paradisul de la Rădești
- A sosit vremea să vorbim despre al treilea loc din spațiul dvs. de suflet și, poate, cel mai drag: satul Rădești, unde v-ați clădit un colț de Rai. Ce vă ține atât de legat de această așezare argeșeană?
- Cred că Rădești a fost locul meu predestinat. Eu m-am născut în Câmpulung Muscel, dar am copilărit în Pitești. Am fost legat cu toată copilăria mea de bunica. Am fost crescut de ea și am făcut liceul în casa ei. Am și revenit la Pitești pentru ea, după aceea, până când a încetat din viață. Dar până la șapte ani, toate verile le-am făcut la Câmpulung Muscel. Într-un peisaj pe care peste ani aveam să-l regăsesc, cumva, la Rădești. Este un sat de deal, chiar la jumătatea drumului dintre Câmpulung Muscel și Pitești. L-am descoperit în iarna lui 1983. Văzusem și Pițigaia, un sat alăturat, aproape părăsit și pitit printre dealuri, într-o vale adâncă. Misterios, de parcă acolo era buricul pământului. La Rădești, m-a adus prima oară colecționarul și prietenul meu, Săpunaru. Am lucrat mai întâi acolo două-trei veri, invitat la casa lui de vară. Atunci am înțeles că aici va fi refugiul meu. Că trebuie să am aici o casă și un atelier. Era prin 1985, și lucrurile nu arătau bine deloc în România. Când mergeam noaptea cu trenul, trebuia să am becul în buzunar, ca să-l pun în compartiment, să sparg bezna. Iar pe culoar, trebuia să te strecori printre sacii de pâine. La țară, pâinea dispăruse și oamenii și-o luau cum puteau, de la oraș. Dar am reușit să-mi cumpăr cu sacrificii o casă, de care m-am legat foarte mult. E oaza noastră de liniște din Argeș.
- Ce vă ține captiv acolo?
- Nu există vreun loc mai frumos decât locul meu din Rădești, cu verdele nesfârșit care îl înconjoară. Și nu pot descrie ce bucurie am simțit când am deschis prima dată ușa casei noastre de-acolo. Am simțit imediat că aparțin acelui loc. Că m-am născut acolo. De atunci, am construit un atelier, am săpat o fântână, am plantat pomi, am făcut heleștee. Îmi cunosc atât de bine grădina, că îmi pot potrivi ceasul după cum cade lumina în fiecare anotimp. Așa că nici nu prea ies în sat. Am câțiva vecini, dar îi văd rar. Intru în spațiul meu, în curtea făcută de mine, și acolo rămân. Adrian (fiul mare al maestrului, n.n.) are și el, acum, 5000 de metri, chiar lângă noi, unde și-a făcut și un lac. În preajma lui stăm toată vara. Nicu (celălalt băiat al maestrului Ilfoveanu, n.n.) vine și el acolo cu fetița lui. Vara trecută, nici nu știu dacă am ieșit de vreo două-trei ori din curtea casei. Nici nu trebuie. Căci de acolo văd și răsăritul soarelui, și apusul. Tot orizontul și tot satul. M-a inspirat în multe din peisajele mele acest sat de deal. Căci la Rădești, asta fac: mă retrag și desenez. Iar în ultima vreme, fac ceva care îmi place tot mai mult: contemplu. Locul te îndeamnă la visare.
- Locurile copilăriei își pun amprenta asupra unui artist?
- Da. Eu am copilărit în Pitești, lângă pădurea Trivale. Și mă duceam toată ziua cu câinele meu, Dingo, în pădure. Știu de mic împrejurimile Piteștiului, așa cum erau, cu șoseaua veche de la București, pe care sunt înșirate vile și palate ale atâtor oameni mari din istoria și cultura noastră. Mai târziu, am și avut o perioadă de pictură în ulei cu peisaje din Trivale. Mă legau multe de acel loc. Era natura, pe care eu am simțit-o mereu aproape.
Inteligența mâinii
- Când v-ați descoperit obsesia picturii, maestre Ilfoveanu? Când ați văzut în pictură un posibil drum în viață, și cum v-ați descoperit talentul?
- Nu l-am descoperit eu! La început, nici nu știam ce-i aia talent. Dar am avut un profesor la liceu, îi spuneam Tata Guță. Făcuse Belle Artele la Paris. De altfel, am avut o pleiadă de profesori foarte buni la "Brătianu", din seria de profesori vechi, dintre cele două războaie. Și acest profesor de desen i-a spus bunicii mele: "Vezi, încearcă, băiatul ăsta are talent și va trebui să meargă mai departe!". Și am mai avut un noroc. Lângă casa noastră stătea fratele marelui pictor Ion Pacea. Era inginer horticol în Pitești. Și bunica mea, aflând că el are un frate în București, pictor mare, i-a spus: "Uite, și nepotul meu pictează!". Omul a luat-o în serios și i-a spus lui Pacea: "Va veni un băiat cu o mapă cu lucrări la tine. Te rog să te uiți, să vezi dacă merită". Mi-am luat mapa, m-am suit în tren și am venit la Pacea. El s-a uitat bine și mi-a zis: "Tu trebuie să faci pictură! Dacă aș putea, te-aș ține la mine în atelier, băiete, dar e bine să faci Facultatea de Arte Plastice" (așa se numea pe atunci). Și am intrat din prima. Iar când la Facultate a luat clasă meșterul Baba, am avut noroc să am colegi de excepție: Ștefan Câlția, Sorin Dumitrescu, Mihai Cizmaru.
- Credeți că v-ați ales bine drumul? Pictura cuprinde toate așteptările dvs. de la viață?
- Pictura a devenit un viciu, de foarte mulți ani, în viața mea! Nu mai pot fără ea. Asta este! Dacă lipsesc două-trei zile din atelier, nu mă simt în largul meu. E adevărat că acum trec printr-o perioadă de oboseală, că mă bântuie frica de a mă repeta. Nu poți să scapi de ea. Ajungi la un timp în care dobândești - e prea mult spus perfecțiune în meserie - ușurătatea de-a face, de-a desena, dar începi să-ți pierzi ideile. Înainte era altfel, aveai idei multe, dar le făceai greu, nu aveai ușurătatea de a face. Este o inteligență a mâinii pe care ți-o faci lucrând. Cel mai important lucru este amprenta pe care o lași, stilul. Sunt artiști care au amprenta în ei de la început, alții care și-o dobândesc în timp. O maturitate ar însemna la un artist să-ți cizelezi, de fapt, stilul. Să îl cizelezi, să îl cauți. Iar inspirația vine din interior. Pe mine m-au inspirat cartea și natura. În grădina mea de la Rădești, desenez într-un pavilion, sub un nuc.
- Nu ne putem despărți, înainte să vă întreb ce drum ați parcurs până la personajele dvs. ciudate, uneori greu de înțeles?
- Am avut mai multe perioade, dar nu voi putea explica niciodată de ce sau ce m-a dus la tipul de imagini pe care le fac. E ceva care a plecat din interior. Lucrare din lucrare. Desen din desen. Este ca o variațiune pe aceeași temă. Dar cum ajung la o imagine nouă, nu pot să spun. Multe elemente pe care le vezi în desenele mele sunt, de fapt, din iconica și miniaturile bizantine. De aici și o prelungire a Bizanțului în Levant, încă un motiv pentru care mi-am numit expoziția "Levant după Levant". Iar spațiul gol, de pildă, care e prezent mereu în lucrările mele - te ajută, de fapt, să citești mai bine întregul. Așa cum spun chinezii: golul e mai important decât vasul în sine.
Mușcatele, ultima redută
- Stați zile întregi în atelier, veri întregi în chioșcul din grădina de la Rădești. Cu atâta pictură în viață, vă mai gândiți câteodată la bătrâneți?
- Pictura este o meserie a senectuții. Marii artiști au creat până la adânci bătrâneți. Dau exemplul lui Hokusai (cunoscut și sub numele de Katsushika Hokusai), care a trăit 90 de ani, când a rostit aceste cuvinte celebre: "Am ajuns să spun printr-un punct ceea ce spuneam înainte prin atâtea linii". Dar pictura mai este și o meserie care te ajută să depășești anii mai grei ai vieții. Și nu ascund că am început să îi simt și eu. Poate și datorită unei perioade de însingurare prin care trec. Dar pictura mă ajută. A devenit pentru mine o terapie. Una care e însoțită de muzică. Dar nu ca un acompaniament la pictură, fiindcă muzica trebuie să o asculți aparte, să o pătrunzi și pe ea. După cum, multe din lucrările mele sunt inspirate de teme și idei din cărți și poeme, fără a realiza o ilustrație. Eu nu cred în ilustrarea unui text. Nu există. Poți să faci altceva, pornind de la lumea acelui text. Două lumi care se întâlnesc undeva, în același spirit.
- Vă gândiți la viitor?
- La vârsta mea, tot ce privești înainte e foarte scurt, ce e în spate e mult. Densitatea vieții și trăirea, asta contează. Poți să ai un timp de viață care să fie lung, să nu-l trăiești, și poți să ai un timp scurt de viață, dar care să fie dens și să îl trăiești intens.
- Eu cred că dvs. ați reușit să trăiți un timp lung și dens, maestre Ilfoveanu.
- Așa-i. Eu am plecat de la zero. Totul datorez meseriei mele, tot ce-am făcut. Dar acum m-am oprit. La Rădești, găsești tot timpul de făcut câte ceva, dar de anul ăsta nu mă mai ocup decât de mușcate. De artă și de mușcate.
*
(P.S. Pentru cei dintre dvs. care nu au apucat să vadă expoziția lui Sorin Ilfoveanu de la galeria AnnArt sau care vor să se familiarizeze mai bine cu universul său profund, elegant și misterios, lucrările artistului pot fi admirate și pe pagina pe care și-a deschis-o pe Facebook. Una de mare succes, ca toate aparițiile publice ale lui Sorin Ilfoveau.)