Ţara la judecata românilor - Ce cred sătenii din Dridu despre problema emigranţilor

- La mijloc de toamnă, în concurenţă cu primele brume, ţăranii din Dridu, un sat din Ilfov, aflat la 50 de kilometri de Bucureşti, sunt prinşi cu adunatul verzei din câmp, cu dusul prunelor la povarnă şi cu primele arături. Cu toate astea, când a fost vorba să răspundă la întrebarea legată de cota de emigranţi impusă României de Comunitatea Europeană, şi-au luat răgaz să-şi lase o clipă munca, pentru a-şi spune părerea într-o problemă cu care România nu s-a mai confruntat până acum -

Tanti Gica Prodan
"Mi-e milă de ei, dar mi-e mai milă de mine"

"De când a început nebunia asta pe care o vedem la televizor, eu mă simt tot mai neliniştită, pentru că dintre toate nenorocirile care se întâmplă în lume în ultima vreme, asta ne priveşte şi pe noi, românii, direct. Mă întreb aşa: de ce pleacă atât de mulţi si­rieni deodată? De ce vor să ajungă doar în Ger­ma­nia? Cine are interes să ocupe ţara cea mai puter­nică din Europa? Ruşii? Sau oare scrie în Biblie că pe la timpurile astea, s-ar produce aşa, o mişcare mare de oameni, şi acum se vădeşte că este ade­vă­rat? Ai văzut că nici bagaj nu au! Merg aşa, cu mâi­nile în buzunare, cu oche­lari de soare, cu telefoane performante, îmbrăcaţi mo­­dern. Păi, emigranţii tre­­buie să fie oameni să­raci, disperaţi. Chiar m-am uitat atent la ei. Cum pot pleca aşa, să-şi părăsească ţara în care s-au născut, casele, fami­lii­le? Zici că o fac cu uşu­rinţă, nu par apăsaţi. Se pot compara cu refugiaţii din timpul războiului? Eu cred că aş plânge încontinuu... Rusia zice că aruncă bombe în Siria ca să-i ajute. Atunci, de ce nu pleacă în Rusia, că e ţară mare, este loc destul pentru ei acolo? De ce nu vor în Rusia, că eu, dacă ar fi să fug din calea războiului, aş fugi unde-aş vedea cu ochii. De ce să mă mai bat pe la alte graniţe, să fug din război în război, aş merge unde e pace şi gata. Şi cred că aşa ar face şi ei, dacă nu i-ar împinge cineva de la spate să meargă dinadins în Germania. Să facă un stat în stat acolo, cu religia lor. Cu toate astea, mie să ştii că îmi este milă de ei, că nu pleacă de bine din ţara lor, dar mi-e mai milă de mine. Eu nu-mi permit o gură în plus la masă, abia ne hrănim noi, eu şi bărbatul meu, abia pot face ceva bun, când ne vin copiii acasă, şi ştiu sigur că majoritatea românilor este în aceeaşi situaţie. Străinii ăştia cam asta sunt: o gură în plus la masa românilor. Eu nu zic să nu fie ajutaţi, dar să nu ia de la noi şi să le dea lor. Uite, mamă, ieri am luat cota de porumb de la stat - am arendat o bucată de pământ, pe care nu mai avem putere să o lucrăm, că am îmbătrânit şi ne-am îmbolnăvit - şi mi-a dat mai puţin. Nu am zis nimic, dar eu cred că tocmai pentru străinii ăştia au ţinut de la fiecare câte ceva. Musulmani sau nu, o mămăligă tot or mânca, şi ei. Apoi, sunt sigură că nu vom mai vedea nicio mărire de pensie de-acum. Şi să fie bani în vistieria statului, imediat o să spună că se duc că­tre emigranţi. Nici Comunitatea Europeană nu ar tre­bui să ne pună pe toţi pe picior de egalitate, că românii nu au aceleaşi posibilităţi cu germanii. Uite, ungurii au spus "nu", au avut curaj să ţină partea po­porului, şi acum îi arată cu degetul o lume întrea­gă. Eu cred că ei nu din răutate au ridicat gardul acela, ci pentru că, într-adevăr, nu-şi permit să ţină stră­ini, că o duc greu. Şi-au luat inima în dinţi şi s-au opus, nu au fost ascultaţi, aşa că au ridicat gar­duri. Eu o văd ca pe o protecţie a poporului lor, că mai întâi îţi aperi şi îngrijeşti familia, apoi vecinii, apoi satul, apoi ţara, şi abia după aceea vezi de poţi să mai îngrijeşti şi străini. Dar uite că UE zice că facem parte cu toţii din comunitate şi avem drepturi şi obli­gaţii egale... Eee, nu e chiar aşa... Şi mă mai în­grijorează un lucru: dacă o să ne oblige să-i ţinem în casele noastre, ca pe vremea războiului?! Au altă religie, mănâncă altă mâncare, ar fi ceva foarte greu şi stresant. Am auzit la ştiri că vor să le facă un rost în casele părăsite de prin sate, să încerce să-i inte­greze printre oamenii locului. Eu nu am nimic cu ni­meni, dar să nu mă oblige!"

Sanda şi Florin Flueran
"Noi am stat aproape zece ani în Italia dar am fost ajutaţi"

"Vaaai, săracii oameni!... Păi, sirienii ăştia plea­că din cauza războiului, trebuie categoric ajutaţi. Noi am stat aproape zece ani în Italia, am plecat de sărăcie, dar am fost ajutaţi. România este parte din Comunitatea Europeană şi trebuie să se comporte ca un membru deplin al unei familii: să le împartă şi pe cele bune, şi pe cele rele. Nouă, că tot un fel de emi­granţi am fost şi noi, ne-a fost mult mai greu să mun­cim, să obţinem permise de muncă, până am devenit comunitari. Apoi a fost mai bine: am fost respectaţi, chiar ni se dădeau drepturi în plus, ca să nu fie an­gajatorii acuzaţi de ra­­sism. Dar noi am fost altfel de emi­granţi - noi ne-am lăsat copiii acasă, ai si­rie­nilor mor înecaţi. Am plâns când am văzut la ştiri tragediile acelea, cu băie­ţelul mort pe plajă sau cu tatăl care-şi ţi­nea copiii fără suflare în braţe. Nu se poate aşa ceva! Nu-i pu­tem lăsa să treacă prin ase­­menea tragedii! Sunt şi ei oameni, au familii, sen­timente. Nouă ne este foarte milă de ei."

"Mi se pare ciudat că ridică pretenţii"

Sanda: "Singurul lucru cu care nu sunt eu de acord e că emigranţii aceştia au pretenţii. Nu vor să meargă decât în ţări foarte dezvoltate, care să le acorde un ajutor social mare, de sute de euro. Înţeleg asta, că de aceea am mers şi noi în Italia, dar noi nu am plecat de sub bombe. Eu, să plec din calea gloan­ţelor, mi-aş lua copiii şi aş fugi pe o insulă pustie. Doar pace să fie. M-aş duce oriunde e linişte, mi-aş face mai întâi un rost, şi poate apoi aş pleca într-o ţară dezvoltată, pentru că aş veni de pe o altă poziţie. Deci, să ridici pretenţii când eşti aşa de amărât, mi se pare ciudat, dar în continuare zic că trebuie aju­taţi."

"Am luat eu câine de pe stradă, că îmi era milă de el, şi n-oi lua un om..."

Florin: "Lumea zice că poate sunt terorişti printre ei. Nu prea cred. Dar poate că sunt. Ce treabă am eu cu asta? Este treaba serviciilor secrete, a guvernelor, ei ce păzesc?! Eu cred că e normal să ajuţi oamenii, oameni simpli, ca mine. Pentru că ştiu cum este să fii în ţară străină. Ştiu cum este ca azi să fii lăudat pentru munca pe care ai făcut-o, iar mâine să fii băgat în aceeaşi oală cu hoţii şi violatorii, doar pentru că se dă o ştire cu vreun român derbedeu care a făcut ceva rău. Fiecare pădure are şi uscături. Asta e. Trebuie să fii tu om, să-ţi vezi de treaba ta şi atunci te vei integra, cât de cât. Noi ne-am întors în ţară din cauza unor probleme de familie, şi am sfârşit prin a ne pierde slujbele din Italia. A trebuit să o luăm de la ca­păt, şi toţi anii în care am fost plecaţi au fost de­geaba. Aşa e viaţa: îţi dă câte o palmă de nu te vezi. Dacă ar mai fi de muncă prin alte ţări, am pleca ia­răşi, că nu ne este deloc bine în România. Mi-e drag, îmi place, dar nu trăiesc bine. De greu şi sărăcie se pleacă de-acasă, de lângă copii, de lângă părinţi. Si­rienii pleacă din calea războiului, ceea ce e mult mai greu. Noi i-am primi şi în casa noastră, aşa ne­ter­minată cum e ea. I-aş ajuta. Păi, am luat eu câine de pe stradă, că îmi era milă de el, şi n-oi lua un om..."

Geta Gherghe
"Nu suntem chiar aşa asemănători, şi poate că ar trebui să rămânem în comunităţi diferite..."

"Nu prea există răspuns precis la această pro­blemă a emigranţilor. Mi-e milă cumva de ei, dar, ştii cum se spune: «cămaşa e mai aproape de corp», adi­că parcă imediat mă gândesc la oamenii chinuiţi din ţara mea, despre care nu se face atâta caz. Dar dacă pentru o mulţime de decizii luate de politicienii din România mă enervez groaznic, că nu suntem întrebaţi şi noi, oamenii de rând, în această chestiune a emi­granţilor chiar cred că nu e treaba noastră. Este o decizie pe care trebuie să o ia Guvernul. Din păcate, eu în hotărârile conducerii ţării nu mai am încredere de mult. Oamenii ăştia îşi măresc singuri propriile pensii şi salarii, pun bir şi pe aerul pe care-l res­pi­răm. Cum să am eu încredere că ei iau decizia co­rectă în ceea ce priveşte emigranţii sirieni? Ei au fost aleşi tocmai ca noi să nu ne batem capul cu aceste lucruri, dar uite că ne te­mem mereu că deci­zii­le lor sunt luate numai din inte­res. Nu ştiu cum se face că am ajuns într-o situaţie în care toată lumea profită. Emigranţii profită de mila stârnită de situaţia lor şi vor tot mai mult: bani, con­diţii civilizate de viaţă, drep­­turi peste drepturi, pre­tenţii legate de religie. Pe de altă parte, politi­cie­nii europeni profită de si­tua­ţia groaznică din Siria, ca să se dea ei mari sal­va­tori. Aşadar, degeaba am o părere, că ea nu contează. Nu este deloc la mâna noastră ce se hotărăşte, noi doar suportăm consecinţele. Şi să ştii că nu vorbesc chiar aşa, ca o femeie de la ţară, care stă în casa ei şi nu ştie ce se întâmplă în lume, nu se informează. Am locuinţă şi la Bucureşti, am grijă câ­teo­dată de nepotul de acolo. Fata mea este căsătorită şi plecată în Africa de Sud şi am un nepoţel şi de la ea. Vara asta am vizitat-o, iar pe drum am oprit în es­cală la Doha, în Quatar. Am văzute femeile musul­ma­ne învelite toate în negru, de nici ochii nu li se văd. Nu am nimic cu nimeni, suntem cu toţii oameni ai acestei planete, egali în faţa lui Dumnezeu, dar parcă m-au înfricoşat. M-am gândit imediat că a avut şi Dom­nul un gând să ne lase să ne creăm neamuri, re­li­gii, ţări diferite. Nu suntem chiar aşa asemănători şi poa­te că ar trebui să rămânem în comunităţi diferite..."