Dragă Delia,
"Am citit scrisoarea ta şi am plâns. M-a impresionat profund. Mi-a părut rău că a trebuit să treci prin toate astea: şi eu sunt mamă, şi ştiu ce înseamnă să te gândeşti că s-ar putea să nu apuci să-ţi vezi copilul crescând... Apoi, am stat un pic, am meditat la poveste şi am înţeles că nu povestea bolii, în sine, a fost cea mai emoţionantă, ci determinarea ta, curajul tău de a nu fi o victimă, de a-ţi lua viaţa în mâini şi a-ţi privi temerile în ochi. Cu asemenea suflete deschise lumea asta nu ar mai avea oameni bolnavi de afecţiuni incurabile. Ai învăţat o lecţie minunată şi poţi să ne-o transmiţi şi nouă. Ai tot ce trebuie ca să faci asta! Te rog, nu te opri aici! Ai de dăruit lumii exemplul tău pozitiv, ai de inspirat femei, zeci şi sute de femei, atinse de acest flagel de temut".
"Acces liber la bunătăţi"
Scotocind în computer după nu-ştiu-ce-fir-de-care-să-mă-agăţ-ca-să-încep-să scriu-acest-text, am dat peste un mesaj venit drept răspuns la povestea întâlnirii mele cu cancerul, poveste pe care am făcut-o publică, în revistă, în februarie 2015. A fost exact impulsul de care aveam nevoie ca să-mi dea avânt să scriu mai departe. Pentru că, adevărata aventură a vieţii a început acolo unde s-a sfârşit boala, atunci, în momentul de răscruce în care, cu mare curaj şi determinare, am ales să trăiesc, am învăţat să preţuiesc viaţa şi am pătruns miracolul ei.
Dar căutarea drumului cel bun nu este cu nimic mai prejos ca mersul pe sârmă! Dacă nu păşeşti cu mare băgare de seamă, cu luciditate şi hotărâre, într-o clipă poţi sfârşi într-o fundătură, şi te trezeşti contemplând de jos în sus, cu jind şi cu regret, toată munca ta pierdută din hazard. Nu e uşor să rezişti. Mi s-a întâmplat să cedez în anumite împrejurări, când n-am vrut să trec drept o excentrică ori o mofturoasă care "nu ştie să se bucure de plăcerile vieţii", şi nu se alătură grupului la un grătar cu mici. M-am alăturat! După care, am reparat greşeala cu altă greşeală, zicându-mi: "Ia hai, că am obosit să trăiesc atât de corect şi să am mereu grijă ce beau, ce mănânc, cât de corect respir şi la ce oră mă culc. Ia să fiu eu mai indulgentă". Din păcate, capcana este chiar impresia falsă că ceilalţi sunt mai fericiţi dacă se îmbuibă cu cremvurşti cu muştar, cu beri şi îngheţată. Sunt doar mai puţin conştienţi de pericole şi, poate, puţin mai norocoşi. Greşeala a fost a mea, că m-am simţit exclusă, privată de "acces liber la bunătăţi".
Anul marilor căutări
Vă spun, nu e uşor deloc să te educi, să te reeduci, să trăieşti sănătos. Să gândeşti sănătos. Să faci eforturi ca să rămâi în echilibru - cum scria o doamnă, la pagina de spiritualitate, într-un număr trecut al revistei - "între bucuria de "A FI" şi ispita deznădejdii." Nu o dată s-a întâmplat să nu pot adormi de atâtea gânduri, să nu fac faţă cerinţelor zilei din prea mare oboseală, ori să-mi ies din fire, aproape din senin. Dar, ca să nu mai lungesc vorba, aş prefera să intru direct în subiect şi să vă spun concluzia experienţei care m-a îmbogăţit şi care a venit în viaţa mea în următoarea etapă de vindecare. Pentru că 2015 a fost un an pe care l-am dedicat căutărilor, un an al aflării răspunsurilor subtile, al cauzelor emoţionale şi mentale ale îmbolnăvirilor. Noi, oamenii, suntem fiinţe "cercetătoare". Mereu vrem să ştim "ce se întâmplă" şi "cum" şi "de ce", chiar dacă răspunsurile nu ne fac deloc bine, chiar dacă ne iau din energie ori ne lasă muţi, noi tot alergăm după ele, înecându-ne, în cele din urmă, într-un ocean de nehotărâre, care e mereu redirecţionată... O grămadă de oameni predau cursuri despre vindecare. Ţin prelegeri şi seminarii. Scriu cărţi. Ori practică vindecarea. La ei acasă, în cabinet, ori chiar prin telefon. E plină lumea de vindecători! Dar oricâte cărţi ai citi şi oricâte CD-uri ai asculta, oricâte "pase magice" ai primi, adevărul e că vindecarea nu se predă şi nu se învaţă. Şi nu se poate nici povesti, nici fura şi nici imita. Nu poţi să îţi spui la nesfârşit "Mă simt bine, mă simt tot mai bine", "Mă iubesc, mă iubesc infinit, sunt bine, şi aşa aleg să fiu pentru tot restul vieţii mele". Pur şi simplu, nu poţi să fii într-atât de "spălat pe creier" încât să crezi că asta o să te ajute, că de acum deţii secretul absolut al vindecării vieţii! Numai după ce mi-am dat seama că nu voi primi niciodată toate răspunsurile, am ajuns la concluzia că tot mergând de pe un drum pe altul, deschizând o portiţă ori alta, poate deveni chiar contraproductiv. Şi, oricât ai vrea, nu le poţi cuprinde pe toate. Aşa că mi-am îndreptat atenţia către mine, către interior. De acolo vin răspunsurile cele mai subtile, la întrebările care ne frământă.
"Şi cum faci asta?", o să mă întrebaţi.
"Oare sunt bine?"
De obicei, funcţionează în raport cu o întrebare, o nelămurire, să-i zicem. Care poate veni aşa, din senin, într-o oarecare dimineaţă, în care mintea mai fabrică un gând: "Oare sunt bine?", de exemplu. Plasează întrebarea acolo, în capul tău şi, pe nesimţite, vei vedea că începi să ai diverse stări fizice. Poţi să le ignori, desigur. Sau să crezi că le poţi ignora. Dar ele vin ca un ghem în stomac, ori ca un nod în gât, vin şi pleacă, până când le dai voie să se reverse; şi-apoi se transpun din nou în gânduri: "Oare ce se mai întâmplă în corpul meu şi eu nu ştiu? Sunt vindecată cu adevărat? Pot avea încredere totală că el, corpul meu, ştie ce face? Sau mă va trăda din nou, când mi-e lumea mai dragă, rezervându-mi o surpriză dintre cele mai neplăcute?". Cu gândurile astea în minte şi cu povara derapajelor zilnice, dai fuga la calendar să vezi câte luni au trecut de la ultimele scanări, de la ultima ecografie, de la cel mai recent set de analize. Şi cauţi din nou să te asiguri că totul e în regulă, că totul e sub control. Practic, cauţi să-ţi cumperi liniştea pentru următoarele şase sau nouă luni. Teama asta care îţi străpunge stomacul seamănă, oare, a sănătate?
Într-un astfel de moment de îndoială, am predat iar puterea, pentru a câta oară (?!), căutării răspunsurilor... De data asta, la întrebarea oare sunt bine?, am căutat răspuns la un aparat performant de bio-feedback, prin intermediul căruia, în decurs de 90 de minute - cât durează scanarea - pacientul are acces la o cantitate impresionantă de informaţii despre propriul corp, de la procentajul de apă din organism, de pildă, până la fracţia neurotransmiţătorilor responsabili cu fericirea proprie. Se citesc şi cauzele subtile ale îmbolnăvirilor, care la mine nu sunt fizice, ci sunt conflictele, şi traumele emoţionale, pe care nu reuşesc să le identific şi să le elimin la timp.
Bine, m-am gândit. Deja ştiu din analizele de sânge că am lipsă de calciu, magneziu, deja ştiu că din cauza tratamentului cu Tamoxifen mi-a crescut colesterolul, că am fragilitate vasculară, deja ştiu că trebuie să mă lupt pentru ca pH-ul sângelui meu să rămână în zona neutră, să mănânc şi să beau alimente alcaline...
Rezultatul în urma scanării la aparatul de bio-feedback a fost destul de şocant, pentru că, după mai bine de doi ani de alimentaţie vegană, am constatat că tot mai sunt lucruri de reparat în corpul meu, ceea ce, la câtă disciplină dezvolt, e destul de frustrant. Mă aşteptam şi speram să primesc felicitări că sunt bine. Am primit, în schimb, şi mai multe avertismente. În plus, mi s-a prescris un regim alimentar strict, pe care trebuie să-l urmez pentru trei luni (mai am încă una şi jumătate şi mă simt foarte bine, m-am reechilibrat în multe privinţe), un regim care mă eliberează de chinuitoarea întrebare "dar eu astăzi ce mănânc?, ca să fie corect, să fie echilibrat, să fie de folos".
Ce mănânc?
- Fără zahăr, fructoză, glucoză, miere. Fără fructe confiate sau fructe proaspete, dulci (portocale, struguri, prune, banane, pere). Pentru că glucidele sporesc, de asemenea, inflamaţia, iar eventualele celule cancerigene mănâncă glucide cu 50 de guri (nu cu una, ca o celulă normală).
- Fără fumat, pentru că fumul de ţigară are benzen, formaldehidă, gudroane, nitrozamine şi alte chimicale toxice, cancerigene, care acidifică pH-ul sângelui.
- Fără carne, de niciun fel, pentru că ar lăsa prea multe toxine reziduale în organismul şi-aşa stresat. Sunt suficiente două albuşuri de ou pe săptămână pentru necesarul de proteine şi aminoacizi esenţiali.
- Fără lactate grase, proaspete. Mai precis, singurele lactate permise sunt kefir-ul şi brânza veche, fermentată, cu găuri. În rest, legume pot consuma în limita permisivităţii propriului sistem digestiv, care, fără o serie de enzime, nu le prea poate procesa.
- Nu sfeclă sau cartofi, cartofi dulci sau fasole, pentru că au multe glucide şi fermenteză.
- Nimic chimic, artificial, colorat etc.
- Nu alcool.
- Culcarea nu mai târziu de ora 23 (somn în întuneric beznă, minimum 7 ore).
- Exerciţii fizice, exerciţii de respiraţie.
- Exerciţii de concentrare mentală-meditaţie.
- Rugăciune.
- Eliminarea surselor de stres (stresul familial, rezolvarea conflictelor/traumelor emoţionale vechi).
Desigur, am rămas cu multe întrebări şi nelămuriri, dar le amân deocamdată şi mă ţin de regimul meu strict de hrană şi de odihnă. Îmi prieşte şi îmi dă echilibru. Am un "fix" în viaţă, ceva în care să cred, să sper că mă scapă de umbra groaznică a acestei boli. Va trece, ea, cu adevărat, vreodată? Tot ce ştiu fără dubiu este că balsamul cel mai eficient în bătălia asta a mea pentru viaţă se numeşte afecţiune. Iubire. Tandreţe. Medicamente sufleteşti fără efect secundar.
Dragi cititori, vă rog pe toată lumea, iubiţi-mă!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
