Aş fi vrut să scriu, cum o fac în fiecare an, despre Premiul Nobel pentru Literatură. Dar despre laureata 2015, jurnalista şi scriitoarea din Belarus Svetlana Alexievici, nu ştiu decât datele sumare publicate deja în toată presa şi nici nu am citit cele două cărţi traduse la noi, "Războiul nu are chip de femeie" (Ed. Militară, 1989) şi "Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor" (Ed. Corint, 2015) (voi citi reeditările cu banderolă ce nu vor întârzia să apară la târgul de luna viitoare, "Gaudeamus"). Că valoarea literară a unor opere a devenit un criteriu secundar în acordarea celui mai mare premiu pentru literatură era evident mai demult. Pentru membrii juriului se pare că prevalează biografia autorului, persecuţiile politice la care a fost supus de regimul din ţara lui, statistica pe state, sexe şi genuri literare din istoria recentă a Nobelului. În plus, anul acesta mi s-a mai părut ceva ciudat. Dată fiind secretoşenia tradiţională (de 112 ani!) a Academiei Suedeze cu privire la lista scurtă a finaliştilor, cum se face că în 2015, la casele de pariuri literare, Svetlana Alexievici era cea mai bine cotată, la mare distanţă de scriitori cu opere consistente şi mult apreciate în lume, precum Umberto Eco, Amos Oz, Ismail Kadare, Philip Roth, Peter Nádas, Salman Rushdie, Alessandro Baricco ş.a.? Să fi început să se scurgă informaţii şi din etanşul juriu? Nu m-ar mira.
Din colţul meu de pagină vă recomand azi o minune de carte semnată de un scriitor portughez aflat de peste două decenii pe lista candidaţilor cu şanse la Premiul Nobel, fiindcă António Lobo Antunes e autorul a 30 de cărţi ce configurează un univers şi un stil personal. O bună parte dintre ele au fost traduse la noi şi le-am citit (admiratorii din România l-au putut vedea şi asculta live, căci a fost invitat la două festivaluri literare, în 2003, când i s-a înmânat Premiul Ovidius la Neptun, şi anul trecut, la Cluj). În vârstă de 73 de ani, scriitorul e de formaţie medic psihiatru, profesie la care a renunţat în favoarea literaturii, după ce romanul lui de debut din 1979, "Memorie de elefant", l-a făcut celebru peste noapte în Portugalia şi Brazilia. Azi, după alte 20 de romane, traduse şi premiate în multe ţări, e un fel de erou naţional în patria lui, adorat de unii şi detestat de alţii, cum se întâmplă cu marile personalităţi artistice printre concetăţeni (şi cei doi candidaţi români la Nobelul literar, Mircea Cărtărescu şi Norman Manea, au parte acasă de acelaşi tratament). Deşi a scris despre realităţi portugheze mai vechi sau mai noi, talentul lui Lobo Antunes de a transpune emoţia în limbaj, de a traduce epic amărăciunea condiţiei umane îl fac înţeles universal. S-a spus despre el că e un explorator al sufletelor cu antene ieşite din comun, cu o concepţie literară originală şi de aceea i se prezice an de an Nobelul, pe care l-a ratat în 1998 în favoarea compatriotului său Jose Saramago. Că îl merită sunt sigură. O dovedeşte şi "Inima inimii", o selecţie foarte bine tradusă şi îngrijită de poetul Dinu Flămând din cele 5 volume de "cronici", scrise iniţial pentru reviste, dar care nu sunt ceea ce numim îndeobşte publicistică, ci au legătură mai curând cu arta lui narativă. Sunt proze scurte scrise în acelaşi stil eficient ca şi romanele, cu o acurateţe a exprimării debarasată de tot ce încarcă fraza - metafore directe sau indirecte, adjective, adverbe. Asta dă scriiturii capacitatea de a înşfăca direct cititorul şi a-l face prizonierul lecturii. Prozele scrise la persoana I ne introduc în scene trăite, din copilăria, adolescenţa şi maturitatea autorului, sunt frânturi comice (autoderiziunea e aici la ea acasă), groteşti, nostalgice, dramatice, tragice din existenţa lui. Subiectele cronicilor sunt variate, ca şi mulţimea de personaje schiţate şi de idei ilustrate epic despre lumea sec. XX şi XXI. Iubiri în variate nuanţe, moartea unor fiinţe dragi, singurătatea senectuţii, surditatea ereditară de care suferă, fotbalul, politica, febra comercială a sărbătorilor, relaţiile cu copiii, cu divinitatea, cu tehnologia în progres accelerat şi multe altele ţi se prezintă ca la teatru, vii, se suprapun peste propriile tale trăiri, care le recunosc şi resuscitează emoţii, jubilaţii, tristeţi sfâşietoare. Citiţi "Inima inimii" şi o să vedeţi ce mare scriitor este António Lobo Antunes, care nu a luat nici anul acesta Nobelul pentru Literatură.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
