Grădina cu minuni
- În interviul de acum trei ani, publicat în revista noastră, ne-aţi fermecat cititorii cu poveştile despre grădina casei din Breaza, plină de arbori şi flori. Un adevărat paradis care se pregăteşte, probabil, de marele spectacol al toamnei. Vă întristează venirea ei? Frunzele ofilite, florile arse de brume...
- Toamna e anotimpul pe care eu îl iubesc cel mai mult. Şi nu cred că e o întâmplare că sunt născută pe 3 septembrie. Întotdeauna întâmpin toamna cu un preaplin de duioşie în suflet, căci acesta este anotimpul frumuseţii pure: vipia verii se domoleşte, natura face risipă de culori, până şi ploaia mi se pare că e o desfătare, uşor melancolică, dar de o melancolie dulce, tandră... Gândeşte-te că eu m-am mutat la Breaza, tocmai ca să fug de arşiţa şi praful din Bucureşti, o mişcare curajoasă pentru o persoană citadină, ca mine. Unde mai pui că toamna mi se pare şi un anotimp mai cochet: găsesc că mă prinde mult mai bine moda impusă de toamnă, decât aceea a verii. Am o grămadă de costumaşe, de puloveraşe, de jacheţele, de pantaloni şi cizmuliţe, dintr-o piele subţire şi fină, pe care abia aştept să le îmbrac. Iar dacă norii cotropesc cerul şi mă ameninţă cu ploaie, contracarez cu o pălăriuţă sau o beretă. Toamna, mi se pare că şi atmosfera de-aici, din Breaza, e parcă mai limpede: aerul - şi aşa curat - capătă o şi mai mare transparenţă, iar culorile devin încă şi mai vii şi mai îmbietoare. E mi-nu-nat!
- Şi grădina? Soarta florilor nu vă interesează?
- Sigur că da, însă grădina mea e ca un păun fudul, care şi-a etalat penajul ca să mă seducă iremediabil. Dincolo de ferestrele casei, e o simfonie de culori vii, pline de sevă. O frunză nu mi-a căzut încă prin curte! Natura ştie ea ce ştie: că iarna e încă departe şi deci nu-i cazul să-şi lepede deja mantia. Să vezi ce potop de clopoţei de toamnă am! Milioane de lampioane oranj! Ce mândră sunt de ei! La mijlocul verii, pe tulpini apar florile, mici şi albe, ai zice că nu-i mare lucru de capul lor, dar apoi, cu răbdare, fiecare floricică se transformă într-un clopoţel îmbujorat, care - uite, cam pe vremea asta - se învolburează într-un oranj ameţitor. E fantastic! Cu lampioanele astea umplu vazele şi toată casa mea e plină de lumina lor. Oranjul e culoarea mea preferată! Să-ţi mai spun că s-au apucat şi trandafirii să-mi mai înflorească o dată?! A doua oară pe anul ăsta! Parc-ar vrea să-mi facă un dar! Săracii, au înflorit o dată, în primăvară, apoi căldura i-a topit, dar uite că şi-au adunat puterile şi s-au apucat să mai înflorească o dată. Mi-au înflorit şi muşcatele - o nebunie! Sunt aşa de puternice florile astea! Aaaa, şi să vezi cât mi-au crescut şi cei patru chiparoşi de la poartă! S-au făcut băieţi mari! Stau de pază în lungul gardului, nu se mai vede nimic din stradă de făloşenia lor! Iar merii... Am trei meri, de soiuri diferite: unul e văratic, rodeşte timpuriu, dar ceilalţi doi acum au început să-şi facă de cap: unul scoate fructe roşii-roşii, parcă-s nişte globuri de foc, iar celălalt, mai timid, face mere rozalii. Şi ce gustoase sunt! Un adevărat răsfăţ culinar. Asta, după puzderia de vişine de peste vară. Doamne, în fiecare an îmi propun să adun vişinele în coşuleţ şi să le mănânc şi eu, ca oamenii normali, aşezată undeva, dar nu pot! Tentaţia e prea mare: le mănânc direct acolo, printre ramuri. (râde) Încep cu fructele de pe ramurile de jos, care-mi sunt cel mai la îndemână, apoi aduc scara şi trec la ramurile de la mijloc, după care rămân cu ochii aţintiţi la ramurile cele mai de sus. Sunt aşa de înalte, că la ele nu ajung nici cu scara şi mi-e o ciudă groaznică, văzând cum se irosesc frumuseţe de fructe acolo, în vârf. Şi, dacă tot vorbim de grădină, să-ţi dezvălui şi marea surpriză: am nişte oaspeţi noi care mă vizitează zilnic - veveriţe (anul ăsta au fost mai multe ca oricând), mierle (Doamne, ce frumos cântă!) şi... un arici. Ei, cu ariciul ăsta a fost o poveste... Într-o zi, am avut o filmare în Bucureşti şi m-am întors acasă, la Breaza, târziu, noaptea. Întotdeauna când plecam, îi lăsam pisoiului, Vasea (l-am pierdut de curând), mai multe castronele cu mâncare, amplasate prin diverse locuri - şi prin casă, şi pe lângă casă. În noaptea aia, am parcat maşina, m-am dat jos şi am pornit-o spre intrarea în casă. Când aproape să ajung, l-am văzut pe Vasea că mânca dintr-un castronel. Dar mi s-a părut că parcă mai era ceva lângă el. M-am şi speriat puţin. Când colo, cine crezi că se hrănea împreună cu Vasea? Ariciul! Mâncau amândoi, cuminţi, din acelaşi blid! Motanul şi ariciul! Ce imagine, îţi închipui! Am dat fuga în casă să-mi iau aparatul de fotografiat, dar, până să mă întorc, ariciul plecase. Probabil mă auzise şi se speriase. Dar n-a plecat prea departe, locuieşte în continuare aici, prin grădina mea. Nu-l văd prea des, doar noaptea, din când în când, dar îi tot găsesc urmele şi, de fiecare dată, mă bucur ca un copil. Şi-apoi mă gândesc: uite, cum s-au înţeles ei doi! Motanul şi ariciul. Dacă şi oamenii ar lua aminte şi-ar fi mai prieteni unii cu alţii...
- O grădină ca o carte cu imagini din poveşti...
Aplauze şi flori
- Să ştii că e mult de învăţat din natură. Dacă te uiţi la plante, la animale, îţi dai seama că ele trăiesc în acord cu universul, nu împotriva lui. Fiecare ştie ce şi când are de făcut, îşi cunoaşte drumul şi nu stânjeneşte pe nimeni. Totul e făcut în armonie şi întru respectarea echilibrului. Noi, oamenii, suntem cei care dăm lucrurile peste cap şi le stricăm, fiindcă ni se pare că noi ştim cel mai bine. Şi, după cum se vede, nu ştim. Nu înţelegem şi nu respectăm echilibrul din natură. Nu înţelegem şi nu respectăm natura, nu pricepem că florile şi copacii şi animalele şi gâzele şi apele au la fel de mult ca şi noi dreptul să existe pe acest pământ, nu pricepem că şi ele sunt parte din creaţie. Există studii ştiinţifice care arată cât de inteligente şi de sensibile sunt plantele şi animalele. Ba - mai mult - că ele comunică între ele, dar şi cu noi. Numai că noi suntem surzi. Am uitat că suntem parte din natură, că nu suntem ceva, aşa, deconectat şi superior. Eu de-asta şi vorbesc cu toate plantele de la mine din grădină, cu florile, cu copacii şi cu iarba, dar şi cu animalele. Tuturor le spun că sunt frumoase şi că le iubesc.
- Vă răspund?
- Da, toate deodată în cor. Sunt onorate de atenţia mea. (râde)
- Vă ocupaţi singură de grădină?
- Nu, am un grădinar care vine şi mă ajută, primăvara şi toamna. Chiar săptămâna viitoare o să vină: vreau să tundem şi să dichisim toţi copăceii. Plus că mai fur învăţătură şi de la una dintre vecinele mele, mare maestră în grădinărit. Eu, citadină get-beget, născută, crescută şi trăită numai în oraşe mari, la bloc, nici nu aveam habar ce însemna o grădină înainte să vin aici. În primul an după ce m-am mutat la Breaza, mi-era şi frică să mă duc în fundul curţii. Mă gândeam: "Doamne, ce-o fi acolo? Dacă sunt şerpi sau cine ştie ce animale?!" De parc-aş fi fost în pădure! (râde) Sau să mă fi văzut când a venit întâia dată primăvara şi a dat iarba: ieşeam în curte şi mă minunam "Doamne, da' ce frumoasă-i iarba!". Nici nu-mi trecea prin minte că iarba mai trebuie şi ea tunsă, din când în când. Noroc cu vecinii care m-au luminat.
Rochia cu volane
Iubită şi aşteptată de tineri
- Natura este un leac sufletesc. Simţiţi efectul ierbii şi-al florilor asupra inimii dvs.? Vă alungă singurătatea şi melancolia?
- Eu nu vreau deloc ca florile să-mi alunge melancolia. Este o stare care face parte din mine, în mod permanent. Am un temperament melancolic. E probabil o chestiune de genă, toţi ruşii sunt aşa. Şi-apoi, în cazul meu, melancolia are un alt sens decât acela pe care i-l atribuie oamenii, în general, adică nu e sinonimă cu tristeţea. Pentru mine, melancolia e, mai degrabă, o emoţie născută din ceva frumos - un peisaj, un tablou, un film, o melodie... Şi nici trecerea anilor, înaintarea în vârstă, nu m-a împins pe panta tristeţii. Ştiu că totul are un sfârşit şi privesc viaţa cu seninătate.
- Există, printre amintirile dumneavoastră, vreuna legată de o anume toamnă, pe care nu o puteţi uita?
- Privind în urmă, în minte îmi răsar mereu toamnele din copilărie. Când eram micuţă, acasă, în Rusia, toamna însemna două lucruri: că începea din nou şcoala şi că venea ziua mea. În Rusia, din cauza climei mai aspre, şcoala începea pe 1 septembrie, iar eu aşteptam momentul ăsta cu sufletul la gură, fiindcă aşa mă regăseam cu prietenele mele. Învăţam la o şcoală de fete, şi-ţi dai seama ce frumos era când ne strângeam, toate colegele, după o vară întreagă în care fuseserăm despărţite! Mă şi văd, cu părul lung, până la poponeţ, împletit în două cozi, decorate cu fundiţe, şi cu uniforma cusută de mama: rochiţa maro, şorţuleţul negru şi guleraşul alb, din dantelă. Şi-apoi, repede-repede, pe 3 septembrie, venea ziua mea. În fiecare an, în seara de dinainte, abia reuşeam să adorm, din cauza nerăbdării: ştiam că dimineaţă aveam să-mi găsesc, pe fotoliul de lângă pat, cadoul! Mama, draga de ea, îmi cosea, în mare taină, câte o rochiţă nouă - o rochiţă cochetă, în culori vii, nu ca uniforma de şcoală, o rochiţă cu guleraş şi volane, aşa, ca pentru o domnişoară şic. Doamne, cât aşteptam să o văd! Şi ce mândră eram de ea! Mai am şi acum maşina de cusut a mamei, un Singer care cred că are peste o sută de ani, căci şi mama o primise de la o doamnă în vârstă, care lucrase pe ea. Şi - culmea! - maşina mai funcţionează şi azi, deşi am pus-o şi eu la treabă, din greu. Ei, câte rochii nu mi-am cusut eu la maşina asta! Cel mai mult am iubit o rochie galbenă, de scenă, la care am muncit douăzeci de zile! Care croitoreasă ar fi stat să migălească atât la o singură rochie?! (râde)
La braţ cu singurătatea
Toamna vieţii, un anotimp minunat
- De la o vreme, venirea toamnei e legată de versurile lui Nichita Stănescu: "A venit toamna/ Acoperă-mi inima cu ceva/ Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta." Dacă ar fi să luăm metafora în serios, dumneavoastră cu ce v-aţi acoperi inima?
- Cu un văl de optimism şi veselie. Aşa cum am înfăţişat toamna şi într-o melodie, ale cărei versuri le-am scris în urmă cu vreo şaisprezece ani: Îţi spun finalul: "Pe cărări de-un roşu viu, galben-portocaliu, vine toamna cu vin rubiniu/ O aştept, o iubesc, ştiu eu ce vorbesc ... !"
- Cum vă păstraţi optimismul acesta biruitor? Zâmbetul neşters de pe obraz?
- De ce să te mint... nu prea mi-l păstrez. Adică, am rămas aceeaşi care mă ştii, numai ca artistă. Pe scenă, tot leoaică sunt. Dar aşa ca om, în particular... parcă nu-mi mai vine să zâmbesc aşa de larg şi de des. În sufletul meu, parcă s-a insinuat aşa, o apăsare. Cred că e vorba de greutăţile vieţii, pe care acum, la vârsta asta, am ajuns să le resimt mai acut. Mă refer la toate episoadele triste pe care ţi le-am povestit dăţile trecute: plecarea de-acasă, de lângă ai mei, adaptarea aici, pierderea soţului meu... Vârsta e o cruce grea, de poveri. Nu vreau să pară că mă lamentez, că nu e aşa: am trăit o viaţă tumultuoasă şi bogată, din care am învăţat multe, iar acum îmi place să cred că-mi port vârsta cu demnitate, cu fruntea sus. Dar e greu... Mai ales când vezi că societatea noastră priveşte oamenii în vârstă ca pe un balast, ca şi când n-ar mai avea nevoie de ei. Îi dă completamente deoparte. Eu, slavă Domnului!, am noroc că încă îmi mai pot face meseria, că încă sunt solicită şi că, de-a lungul timpului, datorită acestei meserii, am adunat în jurul meu nişte persoane care mă iubesc şi-mi sunt aproape. În plus, fiind foarte activă în mediul virtual, comunic mult cu oameni de toate vârstele şi din diverse categorii sociale. Am foarte mulţi fani devotaţi. Deci, nu sunt nici izolată, nici dată uitării, cum se întâmplă cu alţii. Însă mă gândesc că multor oameni, de aceeaşi vârstă cu mine, trebuie să le fie infinit mai greu şi asta mă întristează. Mi se pare injust şi sfâşietor.
- Din păcate, mediul virtual, internetul, nu alungă singurătatea. Nici prietenii. Când închideţi uşa, rămâneţi vrând-nevrând singură.
- Ştiu că pentru unii singurătatea e un blestem, dar eu - iarăşi zic: slavă Domnului! - nu intru în această categorie. Sunt un om solitar. În copilărie, marea mea bucurie erau acele ore în care părinţii şi fratele erau plecaţi, la serviciu şi la şcoală, iar eu rămâneam singură acasă. Orele alea erau o desfătare! Nu că aş fi făcut ceva ieşit din comun. Mă comportam ca orice copil - citeam, ascultam muzică, mă găteam la oglindă şi cântam sau recitam poezii, cântam la pian, până cădeam jos - dar, pur şi simplu, mă bucuram că eram singură. Apoi, şi la maturitate, căsătorită fiind cu un bărbat care m-a adorat şi m-a tratat ca pe o păpuşă, tot simţeam nevoia ca, din când în când, să mă izolez. Altfel nu mi se liniştea sufletul şi nu mi se limpezeau gândurile. Iar acum, faptul că sunt singură definitiv nu e o nenorocire, ci o mare bucurie. Singurătatea, pentru mine, înseamnă libertate. Libertatea de a face doar ce vreau şi doar când vreau. Şi niciodată nu mă plictisesc eu cu mine. Doar vârsta a început să mă apese... N-aş vrea, totuşi, să încheiem interviul într-o notă tristă...
- Atunci să vorbim despre muzică!
Eleganţă în pas cu toamna
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
