- Emisiunea "Tinereţe fără bătrâneţe", pe care o prezinţi la Digi 24, nu este singura care "atacă" pe micul ecran domeniul stilului de viaţă sănătos, dar este printre puţinele la care chiar merită să te uiţi: informaţii aplicate, invitaţi de marcă, specialişti reputaţi în domeniile lor de activitate. De unde s-a născut, Izabela, interesul tău pentru traiul sănătos şi armonios?
- Eu am cochetat încă din anii copilăriei cu ideea de a deveni medic, pe care însă, am părăsit-o, pentru visul de a deveni jurnalist. În liceu, hotărârea a devenit irevocabilă, astfel că, după absolvire, m-am desprins plină de entuziasm din Târgu Jiul natal şi am venit la Bucureşti. Am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii, iar, din anul doi, m-am angajat ca reporter de noapte la Ştirile Pro TV. Când mi-am început masteratul, am primit o ofertă, şi m-am mutat ca reporter la emisiunea "Ce se întâmplă, doctore?", a Oanei Cuzino. În mediul acela, luând contact cu mulţi medici şi cu oameni care, dintr-un motiv sau altul, îmbrăţişaseră ceea ce numim "un stil de viaţă sănătos", orizontul a început să mi se deschidă. Doar că la scurtă vreme după începerea, plină de entuziasm, a activităţii, am primit o veste deloc plăcută: aveam un polip pe colon. Iar prognoza nu era deloc optimistă: în câţiva ani, exista o posibilitate reală ca polipul să degenereze spre o formă de cancer. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva în viaţa mea. M-am pus pe cercetat, am căutat să înţeleg care sunt posibilele cauze ale bolii şi ce remedii mi-ar fi de ajutor şi, uşor-uşor, am început să-mi schimb comportamentul, pornind, fireşte, de la alimentaţie. Spun "uşor-uşor", pentru că exact aşa am procedat. N-am vrut să-mi şochez organismul prin nişte modificări radicale. Şi-am mai realizat ceva: că vorba aceea din bătrâni, "nimic nu e întâmplător", e cât se poate de reală. "Întâmplător", viaţa m-a aşezat şi pe mine pe un drum pe care am posibilitatea să-mi împletesc visul din copilărie, legat de medicină, şi pasiunea, descoperită ulterior, pentru jurnalism.
- Cum îţi găseşti subiecte atât de actuale pentru emisiune?
- Alături de celelalte două colege reporter, facem zilnic documentare on-line, citim tot felul de reviste medicale sau site-uri serioase pe internet. În plus, subiectele vin spre noi şi din alte surse: din vieţile noastre, din poveştile auzite de la prieteni şi colaboratori, din sugestiile sau relatările celor care urmăresc emisiunea şi ne scriu. Alegem subiecte ce ni se par relevante pentru publicul din România, ne sfătuim şi cu editorul şi producătorul general şi, finalmente, decidem cu ce mergem mai departe.
- Şi invitaţii sunt unul şi unul. Cum sunt selectaţi?
- Asta e partea cea mai uşoară. După zece ani de televiziune şi aproape patru de când realizez emisiunea, am o agendă de specialişti foarte bine garnisită. Şi colegele mele la fel. Toţi sunt oameni cu un CV ireproşabil, cu o competenţă susţinută nu doar de diplome, ci şi practic şi - foarte important! - care au abilitatea de a da explicaţii ştiinţifice pe înţelesul tuturor. Mi se pare esenţial ca orice subiect abordat în emisiune să fie uşor de înţeles chiar şi de către persoanele cu un nivel minim de educaţie. În mod constant, descoperim şi oameni tineri, dar de aceeaşi calitate profesională fără cusur, cu care sunt foarte fericită să lucrez.
Adio la parizer şi fast-food!
- Viaţa mea "de dinainte" era aceea a multora dintre români, mai ales a celor care au trăit în sistemul comunist restrictiv şi care, după 1989, au văzut în mâncarea procesată, în semipreparate etc. un simbol al traiului occidental, după care tânjiseră atât de mulţi ani. Pentru mine, un copil iubit, căruia părinţii doreau mereu să-i facă pe plac, meniul zilei era alcătuit din cartofi prăjiţi, parizer, multe dulciuri din comerţ, câte o ciorbă, din când în când, dar şi aceea strecurată, fiindcă detestam legumele... Iar după ce m-am mutat în Bucureşti, fiindcă nu-mi plăcea să stau prea mult în bucătărie, devenisem abonată la tot felul de fast-food-uri, pe care le adoram, mai ales dacă erau însoţite de mari cantităţi de sucuri acidulate, din acelea pline de chimicale. În plus, eram exemplul perfect de sedentarism. Nu făceam niciun sport, niciun fel de exerciţii fizice. Dar speriată de polipul acela, care - evident! - avea legătură cu sistemul digestiv, mi-am dat seama că prima zonă în care trebuia să operez modificări "de structură" era aceea a alimentaţiei. Aşa că, treptat, am renunţat la zahărul rafinat, la parizerul meu "cel de toate zilele", la toate alimentele procesate pe care le consumam, şi la fast-food. A fost, mai ales în faza iniţială, un efort de voinţă mare. Când treceam pe lângă vreun fast-food şi nările mi-erau invadate de aromele acelea specifice... ce mai, era dezastru! (râde) Intram doar când simţeam că nu mai pot de poftă, îmi cumpăram ceva, dar nu mai consumam porţia întreagă. În felul acesta, tot eliminând şi eliminând, organismul s-a învăţat cu noi gusturi, cu noi savori şi azi, după nişte ani, pot să-ţi spun că nu mai simt nevoia nici măcar să mai ciugulesc ceva din fostele alimente. Am învăţat să gătesc - şi nu doar salate. (râde) Nu, gătesc şi mâncăruri, în sensul propriu al cuvântului, doar că am grijă la cantitatea de grăsimi şi la calitatea acestora, nu exagerez cu prăjelile, acolo unde reţeta indică rântaşul, sar peste, cantitatea de carne mi-am limitat-o cam la două porţii pe săptămână (pentru că excesul de proteină animală face rău, inclusiv cancerul poate fi "hrănit" printr-un exces de proteină animală) şi folosesc doar carne pe care o primesc de la părinţii mei, care locuiesc la ţară, sau de la părinţii soţului meu. Însă, în cele mai multe cazuri, mă axez pe legume. De altfel, am grijă ca, pe parcursul fiecărei zile, măcar jumătate din cantitatea de alimente să fie reprezentată de legume şi fructe crude, fără alte adaosuri - fără îndulcitori, fără sosuri etc. După cum vezi, am adoptat principiul echilibrului şi al preparatelor cât mai simple.
- Da. Prietenii şi colegii mă tot întrebau ce-am mai gătit şi, pentru că-şi dădeau seama că aş fi consumat prea mult timp să le scriu tuturor reţetele, au început să mă îndemne să le notez undeva, pe Internet, unde toată lumea să aibă acces la ele. Aşadar, ei sunt "vinovaţi" pentru existenţa acestui blog. Ulterior, primind solicitări de sfaturi şi din alte domenii, nu doar din cel al bucătăriei, am început să diversific postările.
- Ce alte modificări în stilul de viaţă ai mai operat? Te-ai apucat să faci şi sport?
- Da, dar trebuie să mărturisesc că la capitolul ăsta mi-a fost mult mai greu decât la capitolul mâncare. Nici azi rutina sportului nu mi-a intrat în sânge. De două ori pe săptămână merg la yogilates (n. red. o combinaţie de yoga şi pilates) şi, cu toate că, de fiecare dată când plec de la sală, mă simt extraordinar de bine, atât fizic, cât şi psihic, înaintea fiecărei şedinţe trebuie să mă lupt să elimin toate pretextele pe care mi le inventez singură ca să trag chiulul - "Aş mai avea de lucrat la materialul ăsta" sau "Mai bine aş sta acasă să scriu chestia asta pe blog"... În afară de yogilates, mai fac şi "ture de scară". (râde)
- Ce înseamnă asta?
- Ai inclus şi îngrijirea exterioară în stilul de viaţă pe care l-ai adoptat?
- Am devenit adepta înfocată a produselor naturale: am înlocuit săpunul şi gelul de duş cu săpunul făcut manual, cu extracte de plante, am înlocuit şamponul, balsamul, cremele de corp, de faţă, demachiantele şi toate celelalte produse de toaletă, cu unele tot aşa, făcute manual, pe bază de plante, argilă, miere. Nu mai cumpăr nimic care conţine parabeni, coloranţi, parfumuri, conservanţi, ingrediente chimice. Şi m-am "specializat" pe uleiuri vegetale, pe care le folosesc ca atare sau în diverse combinaţii, ca să-mi curăţ şi să-mi hidratez obrazul şi corpul şi ca să-mi hrănesc unghiile şi părul. După părerea mea, uleiurile vegetale sunt de-a dreptul magice! Pentru necesităţile mele (fiecare trebuie să aleagă uleiul în funcţie de tipul de piele, dar şi de eventualele sensibilităţi sau chiar alergii, deci primul pas trebuie întotdeauna făcut cu prudenţă), prefer uleiul de migdale (care e bogat în vitamina E), un ulei blând, hipoalergenic, astfel că poate fi folosit chiar şi pentru pielea bebeluşilor, şi se absoarbe foarte uşor, mai ales dacă e încălzit până la temperatura corpului), uleiul de macadamia (care conţine un nivel ridicat de antioxidanţi, ceea ce ajută la reducerea stresului oxidativ, adică previne ridurile, petele de vârstă şi alte "semne" ale îmbătrânirii; este deosebit de hidratant şi are şi calităţi antiinflamatorii; bărbaţii îl pot folosi ca să înlocuiască uleiul sau crema de ras, iar femeile îl pot adăuga în şampon, de preferat natural, pentru un plus de hidratare şi de strălucire a părului), uleiul de argan (bogat în acizi graşi şi vitamina E, fiind extrem de hidratant atât pentru piele, cât şi pentru păr şi unghii, are efecte antioxidante, ceea ce înseamnă că luptă cu înverşunare şi împotriva ridurilor; nu e gras, se absoarbe uşor şi nu produce iritaţii, restabileşte nivelul normal de hidratare al pielii, de aceea este indicat şi în tratarea acneei), de avocado (care, printre altele, grăbeşte regenerarea celulară, elimină infecţiile microbiene şi reduce inflamaţiile externe şi interne şi este indicat pentru îngrijirea pielii uscate), în fine, uleiul de măsline (asupra căruia nu insist, căci beneficiile sale sunt cele mai cunoscute). După cum îţi spuneam, eu folosesc aceste uleiuri simple sau în diverse combinaţii. De pildă, am o reţetă de mască de păr, pe care am încercat-o prima dată într-o perioadă în care îmi cădea foarte tare părul. După trei aplicări, am scăpat de problemă! Nu ştiu dacă în cazul altor persoane efectul a fost la fel de rapid (fiecare organism reacţionează diferit), dar, în cazul meu, aşa au stat lucrurile. De atunci repet "cura", o dată la începutul primăverii şi o dată la începutul toamnei. Iată cum procedez: pentru un păr normal, ca al meu, amestec cinci linguriţe de ulei de măsline cu cinci linguriţe de ulei de ricin şi cinci din alt ulei, în funcţie de ce am atunci în casă (poate fi ulei de jojoba, de avocado, de migdale). Pentru fiecare cinci linguriţe de ulei vegetal pun o picătură de ulei esenţial, deci la cincisprezece linguriţe de ulei vegetal adaug trei picături de ulei esenţial. Dacă problema este căderea părului (cum a fost cazul meu) apelez la ulei esenţial de rozmarin sau lavandă. În prezent, nemaifiind vorba de o cădere masivă de păr, mă ghidez după alţi "parametri", adică sunt atentă dacă în perioada în care îmi pregătesc masca, am părul mai uscat sau mai gras decât de obicei. În această situaţie, folosesc uleiul de lămâie, pentru că echilibrează secreţia de sebum. În plus, dă un luciu deosebit. După ce aplic masca la rădăcina părului, dar şi pe lungime, neapărat îmi fac un masaj la rădăcină, cu vârfurile degetelor, ca să ajut uleiurile să pătrundă în scalp. După masaj, fac şi "gimnastica părului", adică iau câte o suviţă groasă şi trag de ea înspre înainte, spre spate, la stânga şi la dreapta. Şi tot aşa, până pun în mişcare tot părul. Apoi îmi înfăşor capul cu un prosop cald şi las masca să acţioneze măcar două ore. Dacă am timp, stau cu ea chiar peste noapte, iar dimineaţă mă spăl normal. Fireşte, cantităţile pentru această mască pot varia, în funcţie de cât de lung şi de des e părul fiecăruia. Important e să se respecte proporţiile: la fiecare cinci linguriţe de ulei vegetal, o picătură de ulei esenţial.
Vitamine sufleteşti
- Ai reţete de măşti şi pentru problemele sufleteşti? Fără suflet nu există stil de viaţă.
- Primul pas pe care l-am făcut a fost acela de a-mi propune să zâmbesc mai mult. Ba chiar am mers şi mai departe şi mi-am impus să zâmbesc, măcar puţin, chiar şi atunci când eram tristă sau supărată. Dacă zâmbeşti, e ca şi cum ai lua o doză de optimism, iar optimismul nu poate să-ţi aducă în viaţă decât lucruri pozitive. După care m-am înhămat la exerciţiul recunoştinţei. Care e foarte dificil. Mulţi dintre noi spunem "sunt recunoscător că sunt sănătos, că am o familie frumoasă, că am un soţ, că am un copil etc", iar asta e minunat, trebuie să fim recunoscători pentru toate aceste daruri, dar exerciţiul recunoştinţei se referă şi la un plan mult mai profund al fiinţei. Finalmente, trebuie să ajungi să fii recunoscător pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce ai. Iar o altă "vitamină de suflet", cel puţin pentru mine, este relaţia cu soţul meu, Ionuţ, din care, de-a lungul anilor (suntem împreună de şase ani, dar ne cunoaştem din liceu, din clasa a XI-a) am învăţat enorm! Dincolo de lucrurile fireşti - ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit, apreciat şi protejat, ce înseamnă să fii şi să ai un partener de viaţă - am învăţat, de exemplu, ce înseamnă răbdarea şi toleranţa. Când eu am început să-mi schimb alimentaţia, am vrut să-l atrag şi pe el în "joc" - "Hai să gătim mai mult acasă", "Nu, nu vreau să mergem la restaurantul ăsta, fiindcă nu se găteşte sănătos" etc - dar m-am izbit de un zid de rezistenţă. Şi-o vreme, m-am tot încăpăţânat să dărâm zidul. Ceea ce n-am reuşit. Când m-am potolit şi l-am lăsat în pace, s-a dat singur pe brazdă. (râde) Sau am învăţat cum este să te simţi respins, cum este să simţi indiferenţa celuilalt, cum este să fii pus la coada listei de priorităţi. Am avut o perioadă în care m-am axat foarte mult pe muncă. Emisiunea devenise cea mai importantă pentru mine şi astfel, fără să-mi dau seama, relaţia cu Ionuţ căzuse cam pe ultimul loc. Eu, însă, aveam impresia că totul era în regulă. De fapt, ştiam că nu era, doar că intrasem într-un "vârtej" al obişnuinţei, munceam enorm, când ajungeam acasă eram foarte obosită, mă enervam din orice... Era mai simplu să-mi vărs nervii, decât să înfrunt problema. Şi-am dus-o aşa, până când problema s-a decis să mă înfrunte ea pe mine. Practic, până când nu am simţit eu însămi cum este să fii respins, cum este ca omul alături de care trăieşti să te trateze cu indiferenţă, cum este să fii la coada listei, până atunci nu mi-am dat seama că exact aşa îl făcusem eu pe soţul meu să se simtă. A fost un moment dificil, dar mă bucur că am trecut şi prin această experienţă! Pare ciudat, dar mă bucur enorm, pentru că astfel relaţia noastră a evoluat foarte mult. Ştii cum se spune: ce nu te doboară te face mai puternic. Doar că eu aş mai adauga ceva: te face mai puternic, dacă realizezi ce era să te doboare şi dacă înveţi ceva din acea situaţie, nu dacă bagi totul sub preş. În fond, mi-am dat seama mai limpede ca oricând că noi, oamenii, în general, suntem teribil de superficiali. Trecem prin viaţă fără să fim cu-adevărat prezenţi, în majoritatea timpului, fără să conştientizăm cât de mult gândurile ne influenţează existenţa şi fără să ne cunoaştem pe noi înşine. Îmi amintesc ce mi-a spus actorul Dorel Vişan, când am fost la căsuţa dumnealui de la marginea Clujului, pentru un interviu: "Trebuie să spun unde este greşeala noastră fundamentală şi de unde ne vin toate necazurile: nu înţelegem ordinea lumii, ordinea Universului. Noi vedem numai la suprafaţă, vedem numai materia, dar în spatele materiei este energie şi în spatele energiei este conştiinţa, conceptul, sunt gândurile. Energia asta, care se împrăştie în corpurile noastre, îşi are rădăcina în gândurile noastre, în subconştientul nostru, nu în conştient." De la astfel de oameni, precum maestrul Dorel Vişan, din cărţile pe care le-am citit şi de la seminariile la care am participat, am
- Ultima întrebare, Izabela: ai găsit, cumva, "formula magică" prin care să dobândim tinereţea fără bătrâneţe?
- Am citit, la un moment dat, un motto, care mi se pare că rezumă perfect ceea ce cred şi simt eu că înseamnă tinereţea fără bătrâneţe: "Iubire. Restul sunt ingrediente"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
