Albastru. Un albastru indigo... un albastru ce se vede numai în urma unui vapor când spintecă apele oceanului. Aşa sunt ochii lui mamaia Lola. Mi-e şi mamă, mi-e şi bunică. Şi, de fapt, nu e nici mama mea şi nici bunica. Ea este o prietenă bună de-a mamei mele. Sunt prietene de peste cincizeci de ani, iar eu o ştiu de când am uzul raţiunii. Ce repede trece timpul, prea repede!
Locuieşte la ţară, lângă Bucureşti. Acum este singură şi tristă, dar mamaia mea nu era aşa... Curtea ei era plină de zgomote şi râsete, căldările se certau cu oalele, raţele cu găinile, pisica cu căţelul, porcii între ei. Iar Mamaia Lola râdea, bombănea, striga, gătea şi aranja totul, ca un comandant de oşti. "Petricăăă, unde-mi eşti?"... "Aci, mmm, aci... vin!", răspundea tataia Petre, înghiţind pe furiş două, trei guriţe de ţuică, de dimineaţă, aşa, pe stomacul gol. Că tare-i mai plăcea viaţa lui tataia! An de an, timp de aproape optzeci, a muncit cu drag pământul şi a iubit ţuiculiţa. O ţigărică, Carpaţi, nu se putea alta, în colţul gurii, şi la treabă. Muncea mult, era vioi şi şugubăţ. Avea mamaia Lola pe cine certa toată ziua. Avea grijă de el ca de un copil. "Spală-te, Petrică, schimbă-te, Petrică, aşa se mănâncă, Petrică?". Dar anii au trecut, iar Petrică a obosit şi s-a dus. Acum, mamaia e singură şi nu mai are pe cine certa. S-a dus tataia, şi imediat după el s-a dus şi căţelul bătrân din curte...
Mă uit la ea acum şi o văd mititică şi slăbuţă, cu batic negru şi cu cârlionţi de păr alb, ce ies de sub batic. Cu privirile în pământ, oftează. Dar când ridică privirea şi îi văd iar ochii pe care i-am iubit toată viaţa, albastru marin, nu mai am în faţă o bătrânică, ci văd femeia care a fost mamaia Lola. O femeie straşnică, înaltă, frumoasă, bine făcută, îmbrăcată cu gust şi asortată din cap până în picioare. O văd dansând la vreo nuntă, cu tataia Petre, el umil, spăşit, având grijă să nu o calce, ea înaltă şi mândră, având grijă de tataia chiar şi când dansau. O văd pregătind masa de Crăciun, împodobind un brăduţ cu globuri şi beteală, făcând focul şi spărgând nuci pentru cozonaci. O văd ieşind din casă cu treabă, dreaptă şi frumoasă. O văd coborând din autobuz în Bucureşti, la autogară, cu zeci de bujori în braţe, ce îi acopereau chipul: "Sunt din curte, ţi-i i-am adus, că ştiu cât îţi plac florile!". O văd făcând ordine şi aranjând prin casa mea, şi mă văd pe mine, dând telefoane şi întrebând disperată: "Mamaia Lola, unde aţi pus sarea?". O văd la mine în bucătărie, cu căţelul meu în braţe, stând de vorbă şi punând ţara la cale, povestindu-mi istorii din copilăria ei.
Acum, când văd curtea goală şi e atâta linişte, nu pot crede. Ridic ochii şi nu mai văd nici salcâmii, nu se aud nici găini, nici raţe şi nici purcel. Salcâmii i-au tăiat, animalele au murit, tataia Petre nu mai e. A rămas doar mamaia Lola. Liniştea e obositoare, în comparaţie cu dimineţile pe care le-am trăit eu la ţară. Patul avea mereu aşternuturi apretate şi mirosea total a vară, geamul era deschis şi se auzeau cocoşii, căţelul, se auzeau paşii lui tataia Petre şi zgomotul făcut de farfuriile pe care le punea mamaia pe masă, pregătind micul dejun. Mă întindeam alene în pat şi făceam calcule de genul "Ce fac azi?". Nu mă grăbea nimeni, nu mă certa nimeni şi unica întrebare era "Ce vrei să mănânci azi, Cristina?". Nu mă cheamă nimeni la masă, mă lăsau la joacă ore şi ore, ştiau ei că atunci când îmi va fi foame, voi veni eu în fuga mare. Tataia Petre, mereu avea o ciocolăţică prin buzunare, iar căţelul era prietenul meu nedespărţit. Când se termina vacanţa şi trebuia să mă întorc acasă, mă durea fizic tot corpul, nu numai sufletul. Şi visam cu ochii deschişi, la şcoală, cum o să petrec altă vacanţă, la mamaia Lola.
Vacanţele au venit şi au trecut, au trecut anii în care învăţam pe casă, la soare, au trecut anii în care mă jucam cu Bobiţă, au trecut anii în care mergeam kilometri pe jos (când era închisă şoseaua din cauza zăpezii), numai ca să văd ce mai fac ei, mamaia Lola şi tataia Petre. Au trecut anii. Mamaia Lola a început să vină din ce în ce mai rar cu autobuzul la mine, dar a început să meargă mult pe la spitale, în schimb, au venit anii bătrâneţii...
Iar acum, atât a rămas, liniştea şi ochii albaştri.
CRISTINA CHELMUŞ - Palma de Mallorca
"Dumnezeu în cer şi mama pe pământ"
Copilăria ei a fost una obişnuită, a unui copil de la ţară, născut înt-un sat ardelenesc, cu nume de baladă: Paloş-Ardeal, într-o lume fabuloasă, cu tradiţii bogate, venite din vremi uitate, cu port mândru, românesc, ca "o grădină de flori, ca o tufă de bujori". Viaţa aspră dar curată de la ţară, unde oamenii trăiau şi mureau în picioare muncind, a pregătit-o pentru vitregiile destinului, a făcut-o să treacă cu seninătate fără să se plângă peste toate necazurile vieţii.
În primul război mondial, copilă fiind, a văzut grozăviile luptei la baionetă, căci ultima linie a frontului a trecut pe lângă satul nostru. Bunicul a strâns cu căruţa ostaşii români răniţi pe câmpul de luptă, acordându-le primul ajutor.
Era timp de război (al doilea) şi secetă. Niciodată nu am văzut-o plângând sau mâncând. Întotdeauna spunea că ea a mâncat înainte. Dorea să ne ajungă nouă. Nu ştiam când se culcă şi când se scoală. Am înţeles mai bine gesturile ei mai târziu, când am devenit şi noi părinţi.
Îmi stăruie în minte, până la moarte, un fapt petrecut într-un moment de mare cumpănă, şi care mai târziu m-a făcut să cred că avea calităţi supranaturale. Mă văd copil. Doi fraţi lângă o sobă în care sfârâiau câteva lemne ude. Iarnă grea, război, vântul şuiera sinistru, întorcând fumul în casă şi troienind zăpada afară. Mama, împietrită de supărare că noi suferim de frig. Deodată, se ridică hotărâtă, se îmbracă, scoate carul, înjugă vitele, pune cele de trebuinţă în car şi pleacă în pădure, după lemne. Două perechi de ochi înfricoşaţi priveau prin geamul îngheţat un punct care se îndepărta de sat, pe deal, în sus. Pădurea era departe, drumurile troienite şi vântul sufla năprasnic.
Se însera şi mama nu mai venea. Plângeam amândoi, zgribuliţi de frig, pentru că lipsa ei ne dădea acea stare de nesiguranţă pe care o au copiii atunci când nu-şi văd mamele. Într-un târziu, scârţâitul carului plin cu lemne şi vocea ei inconfundabilă ne-au făcut fericiţi. Ne-am aruncat în braţele ei şi cu greu ne-am mai dezlipit. Hainele de pe ea erau îngheţate. Rochia era o bucată de tablă care îi rănise picioarele, din care curgea sânge. Acel moment în care ardea iar focul în soba noastră m-a urmărit toată viaţa. Mai târziu, matur fiind, echipat ca pentru o expediţie la Polul Nord, într-o iarnă, am urmat traseul făcut de ea şi m-am minunat. Astăzi, nici chiar trei bărbaţi bine echipaţi nu se duc după lemne pe aşa o vreme. Am întrebat-o, adesea, când trăia, cum de a avut curajul şi puterea să plece în pădure aşa, singură. Răspunsul ei era unul dezarmant: "Dragul mamei (ce cuvinte sfinte!), dacă eu nu eram capabilă în acel moment, voi trebuia să muriţi de frig". Ce forţă poate să aibă o mamă la disperare! Ce putere dumnezeiască, într-un trup plăpând de femeie! Am înţeles această taină mai târziu, când la înmormântarea unei bătrâne, părintele care făcuse slujba a spus: "Dumnezeu în cer şi mama pe pământ". Iată că biserica o pune pe mamă alături de Dumnezeu, ca spirit de sacrificiu şi creatoare de viaţă.
S-a stins din viaţă la adânci bătrâneţi, într-o zi de vară, cu lumină potolită, împăcată cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu. A murit senină, aşa cum a trăit, nu înainte de a ne povăţui să ne iubim copiii cu disperare, aşa cum ne-a iubit ea pe noi. S-a întors în lumea ei astrală, de lumină, de unde a venit.
Am permanent sentimentul şi semnul că şi de acolo ne veghează, rugându-se la Preacurata pentru noi şi copiii noştri. S-a sfârşit în satul ei cu nume istoric, iar în acel moment, am simţit că am murit şi eu un pic. O mamă, dulce mamă!
Au trecut ani de atunci, şi în căsuţa de pe deal, unde am fost ocrotiţi de iubirea nestinsă a mamei, casa din lemn, cu perdeluţe albastre şi muşcate roşii la fereastră, cântă doar amintirile.
ing. NICU BĂIA - Sighişoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
