Scrisori care aşteaptă răspuns

"Să mă călugăresc?"

Trec printr-o perioadă a vieţii mele plină de în­cer­cări, la o vârstă la care ar trebui să fiu pe deplin fericită, pentru că am viitorul în faţă. O să încerc pe cât pot să sintetizez problema mea, pentru a nu ocupa inu­til spa­ţiul revistei. Pe scurt: am 22 de ani, sunt studentă în anul patru la Facultatea de Matematică şi nu am avut până acum niciun prieten. Îmi doresc tare mult lucrul ăsta, chiar pot spune că am făcut o obsesie din această dorinţă. Sunt o fire sociabilă, îmi fac foarte uşor amici, ieşim împreună în oraş, mai mergem la discotecă, unde dansez şi mă simt bine.
Am încercat de nenumărate ori să cunosc băieţi, simţeam nevoia (contrar firii mele mai retrase şi li­niştite) să mă întâlnesc cu ei, dar de fiecare dată se ter­mina cel mult la a doua întâlnire, când el îmi spunea că s-a împăcat cu fosta iubită, sau altul, că urma să se mute în alt oraş (întâmplări de genul acesta), iar eu ră­mâ­neam mereu plângând.
Paradoxul este cu atât mai mare, cu cât prietenele şi apropiaţii îmi spun că sunt frumoasă şi deşteaptă, şi toţi se miră de situaţia mea, când le povestesc. Problema este că eu sunt cea refuzată de fiecare dată, chiar dacă aud după aceea, de pe la cunoscuţi, că acel băiat m-a plăcut. Mă complexează oarecum faptul că pe toate prietenele mele şi pe sora mea mai mică le văd că au relaţii de câţiva ani, iar eu nici măcar nu m-am sărutat vreodată cu un băiat. Parcă aş avea un handicap, uneori chiar am senzaţia că sunt un caz ieşit din comun, dar mă consolez cu ideea că sunt "unicat" şi am parte de un destin special. De fapt, chiar nu am mai auzit vreun caz asemănător cu al meu!
Ştiu că orice fată care are vârsta mea a trăit măcar o po­veste de dragoste. Îmi place să ies, să mă aranjez, să mă machiez, dar la ce bun toate astea? În ultimul timp, mi-am găsit refugiul în alte preocupări, de e­xem­plu merg des la biserică (mai nou, prietenele mele au prieteni şi timpul nu le mai permite să mai iasă cu mine, decât foarte rar). M-am închis în mine, îmi place să petrec cât mai mult timp singură. Acum citesc mult, învăţ şi merg la bi­se­rică. Am devenit într-un fel dependentă de lucrul aces­ta; parcă, dacă nu merg într-o zi, mă simt rău.
Nici de învăţat nu mai pot învăţa cum trebuie, de când mă frământă problema asta. Pe perioada facultăţii, am acumulat nenumărate restanţe, din care nu mai reuşesc să ies. Mă apasă tare gândul că am atâtea exa­mene, dar parcă nu mai am puterea să mă con­centrez pe ce e mai important acum pentru mine, să termin fa­cultatea şi să mă angajez. Nici nu mai ştiu ce vreau. Nu e stilul meu să mă dau bătută, dar mă tot gândesc să mai fac doar anul patru la Matematică, fără să mai dau li­cenţa, şi apoi să fac altă facultate cap-coadă. Adică, vreau să iau totul de la capăt! Un nou început! (Părin­ţilor nu le-am spus, pentru că mi-e frică de reacţia lor.)
Încep să cred că aşa mi-e dat să trăiesc şi aş vrea ca după ce termin cu învăţatul să mă călugăresc. Simt o legătură specială cu Biserica (când aude mama acest lucru, i se face rău). Şi încă ceva, eu nu m-am gândit niciodată, ca celelalte fete: oare cum mi-ar sta în rochie de mireasă? În schimb, îmi doresc să mă văd în veş­minte de maică. Ciudat, nu?
Am decis să-mi impun un regim sever de viaţă, să nu mai privesc pe stradă niciun băiat în ochi, aşa încât să nu mă mai gândesc deloc la ei (s-au mai ivit ocazii de a cunoaşte băieţi, dar acum refuz eu, pentru că m-am descurajat). Doar aşa cred că n-o să mai sufăr. Poate părea ciudat, dar aşa simt acum. Nu prea mai suport băieţii. Nu cred că voi avea vreodată vreo relaţie cu un băiat, nici nu cred că mai vreau. Vreau să fac ceva de care să fiu mulţumită în viaţă.
Vreau tare mult să mă duc la mânăstire! Am mare nevoie de linişte sufletească. Acum un an şi ceva, am făcut o depresie din cauza problemei care mă obse­dează. Plângeam întruna, iar de atunci mă enervez foarte uşor din orice şi plâng mult. Am impresia că sunt o povară pentru familie. În familia noastră nu se prea discută despre asemenea lucruri. Cel puţin tatăl meu nu concepe noţiunea de depresie (e mai dur de felul lui).
Sper că nu v-am plictisit prea tare. Îmi cer scuze dacă v-am pus răbdarea la încercare, dar simt că mi-am descărcat sufletul împovărat. Cum credeţi că e mai bine să procedez în continuare? Oare e bine cum m-am gândit să fac? Aştept cu nerăbdare răspunsul dumnea­voas­tră!
SILVIA


"Urmăresc o prietenie sinceră. De ce nu vrea?"

Mult stimată doamnă Sânziana Pop,
Am 16 ani şi învăţ la un mare liceu din Bucureşti. Numele meu este Radu şi mărturisesc că am venit în contact cu revista "Formula AS" datorită bunicii mele, care o citeşte de zeci de ani (când am intrat la şcoală, ea era deja abonată). Răsfoind-o, am văzut că aveţi o pagină cu probleme sentimentale care sunt luate destul de în serios. Şi pentru că am căzut şi eu într-o astfel de capcană, m-am gândit să vă scriu, în speranţa că-mi veţi da un sfat de folos. Anul tre­cut, la mine în clasă s-a mutat o fată. Numele ei este Oana, şi cu cât trecea timpul, cu atât mai tare mă îndrăgosteam de ea. La unele ore stăm chiar îm­preună în aceeaşi bancă. Mă înţeleg perfect cu toţi colegii mei, şi du­pă un test făcut de dirigintele cla­sei, reiese că sunt cel mai popular. De felul meu sunt rocker şi, chiar dacă după părerea părinţilor mei, aceş­tia sunt consideraţi pleava societăţii, eu am reuşit să nu-mi creez un asemenea portret. Ce-i drept, fumez, mai şi beau, dar în limite normale. Nu am un vocabular infect şi nu mă port imposibil. De ce vă spun toate acestea? Veţi vedea. Din cercul fetelor, am aflat că şi Oanei îi place de mine. Atracţia fiind re­ciprocă, am încercat să devenim prieteni din ce în ce mai buni. Nu urmăresc decât o prietenie sinceră, cu sentimente puter­nice, reciproce. Sexul deocamdată nu mă interesează foarte mult. Timpul trece, dar cam bat pasul pe loc. La toate propunerile mele de a merge la un film sau de a ieşi împreună la discotecă sau de a mer­ge la o pe­tre­cere, mă refuză. Nu acceptă să mergem decât dacă mai vine o prietenă de-a ei. Dar cum vă spun: eu pe Oana o iubesc mult. Nu sunt tipul care se îndrăgosteşte la pri­ma vedere. Sunt destul de reuşit ca fizic, am 1,82 m înălţime, părul lung, blond, ochi albaştri. Deci, tra­ta­ti­vele cu Oana continuă şi, efectiv, habar n-am ce să fac mai departe. Majoritatea timpului de la liceu îl petrec cu ea, dar niciodată nu vrea să fie singură cu mine. De fiecare dată mai este câte o prietenă, două. Şi pe dru­mul spre casă, la fel. Nu mai ştiu ce să fac. Ea este o fire sensibilă şi încerc să mă comport ca atare în pri­vin­ţa ei. Am dat tot ce-am putut, dar cam degeaba. Gân­dul mi-e numai la ea: de ce se lasă aşa greu? Nu mă iu­beş­te? Are pe cineva? Până acum aş fi putut găsi mul­te alte fete cu care să fiu prieten (am şi alte admi­ratoare), dar simt că n-aş putea fi fericit decât cu ea. Daţi-mi un sfat, o povaţă, ceva, că singur n-o scot la ca­păt.
RADU