- Emisiunea "Tinerețe fără bătrânețe", pe care o prezinți la Digi 24, nu este singura care "atacă" pe micul ecran domeniul stilului de viață sănătos, dar este printre puținele la care chiar merită să te uiți: informații aplicate, invitați de marcă, specialiști reputați în domeniile lor de activitate. De unde s-a născut, Izabela, interesul tău pentru traiul sănătos și armonios?
- Eu am cochetat încă din anii copilăriei cu ideea de a deveni medic, pe care însă, am părăsit-o, pentru visul de a deveni jurnalist. În liceu, hotărârea a devenit irevocabilă, astfel că, după absolvire, m-am desprins plină de entuziasm din Târgu Jiul natal și am venit la București. Am intrat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității, iar, din anul doi, m-am angajat ca reporter de noapte la Știrile Pro TV. Când mi-am început masteratul, am primit o ofertă, și m-am mutat ca reporter la emisiunea "Ce se întâmplă, doctore?", a Oanei Cuzino. În mediul acela, luând contact cu mulți medici și cu oameni care, dintr-un motiv sau altul, îmbrățișaseră ceea ce numim "un stil de viață sănătos", orizontul a început să mi se deschidă. Doar că la scurtă vreme după începerea, plină de entuziasm, a activității, am primit o veste deloc plăcută: aveam un polip pe colon. Iar prognoza nu era deloc optimistă: în câțiva ani, exista o posibilitate reală ca polipul să degenereze spre o formă de cancer. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva în viața mea. M-am pus pe cercetat, am căutat să înțeleg care sunt posibilele cauze ale bolii și ce remedii mi-ar fi de ajutor și, ușor-ușor, am început să-mi schimb comportamentul, pornind, firește, de la alimentație. Spun "ușor-ușor", pentru că exact așa am procedat. N-am vrut să-mi șochez organismul prin niște modificări radicale. Și-am mai realizat ceva: că vorba aceea din bătrâni, "nimic nu e întâmplător", e cât se poate de reală. "Întâmplător", viața m-a așezat și pe mine pe un drum pe care am posibilitatea să-mi împletesc visul din copilărie, legat de medicină, și pasiunea, descoperită ulterior, pentru jurnalism.
- Cum îți găsești subiecte atât de actuale pentru emisiune?
- Alături de celelalte două colege reporter, facem zilnic documentare on-line, citim tot felul de reviste medicale sau site-uri serioase pe internet. În plus, subiectele vin spre noi și din alte surse: din viețile noastre, din poveștile auzite de la prieteni și colaboratori, din sugestiile sau relatările celor care urmăresc emisiunea și ne scriu. Alegem subiecte ce ni se par relevante pentru publicul din România, ne sfătuim și cu editorul și producătorul general și, finalmente, decidem cu ce mergem mai departe.
- Și invitații sunt unul și unul. Cum sunt selectați?
- Asta e partea cea mai ușoară. După zece ani de televiziune și aproape patru de când realizez emisiunea, am o agendă de specialiști foarte bine garnisită. Și colegele mele la fel. Toți sunt oameni cu un CV ireproșabil, cu o competență susținută nu doar de diplome, ci și practic și - foarte important! - care au abilitatea de a da explicații științifice pe înțelesul tuturor. Mi se pare esențial ca orice subiect abordat în emisiune să fie ușor de înțeles chiar și de către persoanele cu un nivel minim de educație. În mod constant, descoperim și oameni tineri, dar de aceeași calitate profesională fără cusur, cu care sunt foarte fericită să lucrez.
Adio la parizer și fast-food!
- Să revenim la povestea ta. Exemplul personal e cel mai convingător. În ce fel ți-a schimbat viața emisiunea pe care o faci?
- Viața mea "de dinainte" era aceea a multora dintre români, mai ales a celor care au trăit în sistemul comunist restrictiv și care, după 1989, au văzut în mâncarea procesată, în semipreparate etc. un simbol al traiului occidental, după care tânjiseră atât de mulți ani. Pentru mine, un copil iubit, căruia părinții doreau mereu să-i facă pe plac, meniul zilei era alcătuit din cartofi prăjiți, parizer, multe dulciuri din comerț, câte o ciorbă, din când în când, dar și aceea strecurată, fiindcă detestam legumele... Iar după ce m-am mutat în București, fiindcă nu-mi plăcea să stau prea mult în bucătărie, devenisem abonată la tot felul de fast-food-uri, pe care le adoram, mai ales dacă erau însoțite de mari cantități de sucuri acidulate, din acelea pline de chimicale. În plus, eram exemplul perfect de sedentarism. Nu făceam niciun sport, niciun fel de exerciții fizice. Dar speriată de polipul acela, care - evident! - avea legătură cu sistemul digestiv, mi-am dat seama că prima zonă în care trebuia să operez modificări "de structură" era aceea a alimentației. Așa că, treptat, am renunțat la zahărul rafinat, la parizerul meu "cel de toate zilele", la toate alimentele procesate pe care le consumam, și la fast-food. A fost, mai ales în faza inițială, un efort de voință mare. Când treceam pe lângă vreun fast-food și nările mi-erau invadate de aromele acelea specifice... ce mai, era dezastru! (râde) Intram doar când simțeam că nu mai pot de poftă, îmi cumpăram ceva, dar nu mai consumam porția întreagă. În felul acesta, tot eliminând și eliminând, organismul s-a învățat cu noi gusturi, cu noi savori și azi, după niște ani, pot să-ți spun că nu mai simt nevoia nici măcar să mai ciugulesc ceva din fostele alimente. Am învățat să gătesc - și nu doar salate. (râde) Nu, gătesc și mâncăruri, în sensul propriu al cuvântului, doar că am grijă la cantitatea de grăsimi și la calitatea acestora, nu exagerez cu prăjelile, acolo unde rețeta indică rântașul, sar peste, cantitatea de carne mi-am limitat-o cam la două porții pe săptămână (pentru că excesul de proteină animală face rău, inclusiv cancerul poate fi "hrănit" printr-un exces de proteină animală) și folosesc doar carne pe care o primesc de la părinții mei, care locuiesc la țară, sau de la părinții soțului meu. Însă, în cele mai multe cazuri, mă axez pe legume. De altfel, am grijă ca, pe parcursul fiecărei zile, măcar jumătate din cantitatea de alimente să fie reprezentată de legume și fructe crude, fără alte adaosuri - fără îndulcitori, fără sosuri etc. După cum vezi, am adoptat principiul echilibrului și al preparatelor cât mai simple.
- De aici a pornit și ideea blogului tău?
- Da. Prietenii și colegii mă tot întrebau ce-am mai gătit și, pentru că-și dădeau seama că aș fi consumat prea mult timp să le scriu tuturor rețetele, au început să mă îndemne să le notez undeva, pe Internet, unde toată lumea să aibă acces la ele. Așadar, ei sunt "vinovați" pentru existența acestui blog. Ulterior, primind solicitări de sfaturi și din alte domenii, nu doar din cel al bucătăriei, am început să diversific postările.
- Ce alte modificări în stilul de viață ai mai operat? Te-ai apucat să faci și sport?
- Da, dar trebuie să mărturisesc că la capitolul ăsta mi-a fost mult mai greu decât la capitolul mâncare. Nici azi rutina sportului nu mi-a intrat în sânge. De două ori pe săptămână merg la yogilates (n. red. o combinație de yoga și pilates) și, cu toate că, de fiecare dată când plec de la sală, mă simt extraordinar de bine, atât fizic, cât și psihic, înaintea fiecărei ședințe trebuie să mă lupt să elimin toate pretextele pe care mi le inventez singură ca să trag chiulul - "Aș mai avea de lucrat la materialul ăsta" sau "Mai bine aș sta acasă să scriu chestia asta pe blog"... În afară de yogilates, mai fac și "ture de scară". (râde)
- Ce înseamnă asta?
- În fiecare seară, când ajung acasă, deși locuiesc la etajul doi, urc și cobor treptele până, și de la etajul opt, în mai multe ture, și abia apoi deschid ușa apartamentului.
- Ai inclus și îngrijirea exterioară în stilul de viață pe care l-ai adoptat?
- Am devenit adepta înfocată a produselor naturale: am înlocuit săpunul și gelul de duș cu săpunul făcut manual, cu extracte de plante, am înlocuit șamponul, balsamul, cremele de corp, de față, demachiantele și toate celelalte produse de toaletă, cu unele tot așa, făcute manual, pe bază de plante, argilă, miere. Nu mai cumpăr nimic care conține parabeni, coloranți, parfumuri, conservanți, ingrediente chimice. Și m-am "specializat" pe uleiuri vegetale, pe care le folosesc ca atare sau în diverse combinații, ca să-mi curăț și să-mi hidratez obrazul și corpul și ca să-mi hrănesc unghiile și părul. După părerea mea, uleiurile vegetale sunt de-a dreptul magice! Pentru necesitățile mele (fiecare trebuie să aleagă uleiul în funcție de tipul de piele, dar și de eventualele sensibilități sau chiar alergii, deci primul pas trebuie întotdeauna făcut cu prudență), prefer uleiul de migdale (care e bogat în vitamina E), un ulei blând, hipoalergenic, astfel că poate fi folosit chiar și pentru pielea bebelușilor, și se absoarbe foarte ușor, mai ales dacă e încălzit până la temperatura corpului), uleiul de macadamia (care conține un nivel ridicat de antioxidanți, ceea ce ajută la reducerea stresului oxidativ, adică previne ridurile, petele de vârstă și alte "semne" ale îmbătrânirii; este deosebit de hidratant și are și calități antiinflamatorii; bărbații îl pot folosi ca să înlocuiască uleiul sau crema de ras, iar femeile îl pot adăuga în șampon, de preferat natural, pentru un plus de hidratare și de strălucire a părului), uleiul de argan (bogat în acizi grași și vitamina E, fiind extrem de hidratant atât pentru piele, cât și pentru păr și unghii, are efecte antioxidante, ceea ce înseamnă că luptă cu înverșunare și împotriva ridurilor; nu e gras, se absoarbe ușor și nu produce iritații, restabilește nivelul normal de hidratare al pielii, de aceea este indicat și în tratarea acneei), de avocado (care, printre altele, grăbește regenerarea celulară, elimină infecțiile microbiene și reduce inflamațiile externe și interne și este indicat pentru îngrijirea pielii uscate), în fine, uleiul de măsline (asupra căruia nu insist, căci beneficiile sale sunt cele mai cunoscute). După cum îți spuneam, eu folosesc aceste uleiuri simple sau în diverse combinații. De pildă, am o rețetă de mască de păr, pe care am încercat-o prima dată într-o perioadă în care îmi cădea foarte tare părul. După trei aplicări, am scăpat de problemă! Nu știu dacă în cazul altor persoane efectul a fost la fel de rapid (fiecare organism reacționează diferit), dar, în cazul meu, așa au stat lucrurile. De atunci repet "cura", o dată la începutul primăverii și o dată la începutul toamnei. Iată cum procedez: pentru un păr normal, ca al meu, amestec cinci lingurițe de ulei de măsline cu cinci lingurițe de ulei de ricin și cinci din alt ulei, în funcție de ce am atunci în casă (poate fi ulei de jojoba, de avocado, de migdale). Pentru fiecare cinci lingurițe de ulei vegetal pun o picătură de ulei esențial, deci la cincisprezece lingurițe de ulei vegetal adaug trei picături de ulei esențial. Dacă problema este căderea părului (cum a fost cazul meu) apelez la ulei esențial de rozmarin sau lavandă. În prezent, nemaifiind vorba de o cădere masivă de păr, mă ghidez după alți "parametri", adică sunt atentă dacă în perioada în care îmi pregătesc masca, am părul mai uscat sau mai gras decât de obicei. În această situație, folosesc uleiul de lămâie, pentru că echilibrează secreția de sebum. În plus, dă un luciu deosebit. După ce aplic masca la rădăcina părului, dar și pe lungime, neapărat îmi fac un masaj la rădăcină, cu vârfurile degetelor, ca să ajut uleiurile să pătrundă în scalp. După masaj, fac și "gimnastica părului", adică iau câte o suviță groasă și trag de ea înspre înainte, spre spate, la stânga și la dreapta. Și tot așa, până pun în mișcare tot părul. Apoi îmi înfășor capul cu un prosop cald și las masca să acționeze măcar două ore. Dacă am timp, stau cu ea chiar peste noapte, iar dimineață mă spăl normal. Firește, cantitățile pentru această mască pot varia, în funcție de cât de lung și de des e părul fiecăruia. Important e să se respecte proporțiile: la fiecare cinci lingurițe de ulei vegetal, o picătură de ulei esențial.
Vitamine sufletești
- Ai rețete de măști și pentru problemele sufletești? Fără suflet nu există stil de viață.
- Primul pas pe care l-am făcut a fost acela de a-mi propune să zâmbesc mai mult. Ba chiar am mers și mai departe și mi-am impus să zâmbesc, măcar puțin, chiar și atunci când eram tristă sau supărată. Dacă zâmbești, e ca și cum ai lua o doză de optimism, iar optimismul nu poate să-ți aducă în viață decât lucruri pozitive. După care m-am înhămat la exercițiul recunoștinței. Care e foarte dificil. Mulți dintre noi spunem "sunt recunoscător că sunt sănătos, că am o familie frumoasă, că am un soț, că am un copil etc", iar asta e minunat, trebuie să fim recunoscători pentru toate aceste daruri, dar exercițiul recunoștinței se referă și la un plan mult mai profund al ființei. Finalmente, trebuie să ajungi să fii recunoscător pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai. Iar o altă "vitamină de suflet", cel puțin pentru mine, este relația cu soțul meu, Ionuț, din care, de-a lungul anilor (suntem împreună de șase ani, dar ne cunoaștem din liceu, din clasa a XI-a) am învățat enorm! Dincolo de lucrurile firești - ce înseamnă să iubești și să fii iubit, apreciat și protejat, ce înseamnă să fii și să ai un partener de viață - am învățat, de exemplu, ce înseamnă răbdarea și toleranța. Când eu am început să-mi schimb alimentația, am vrut să-l atrag și pe el în "joc" - "Hai să gătim mai mult acasă", "Nu, nu vreau să mergem la restaurantul ăsta, fiindcă nu se gătește sănătos" etc - dar m-am izbit de un zid de rezistență. Și-o vreme, m-am tot încăpățânat să dărâm zidul. Ceea ce n-am reușit. Când m-am potolit și l-am lăsat în pace, s-a dat singur pe brazdă. (râde) Sau am învățat cum este să te simți respins, cum este să simți indiferența celuilalt, cum este să fii pus la coada listei de priorități. Am avut o perioadă în care m-am axat foarte mult pe muncă. Emisiunea devenise cea mai importantă pentru mine și astfel, fără să-mi dau seama, relația cu Ionuț căzuse cam pe ultimul loc. Eu, însă, aveam impresia că totul era în regulă. De fapt, știam că nu era, doar că intrasem într-un "vârtej" al obișnuinței, munceam enorm, când ajungeam acasă eram foarte obosită, mă enervam din orice... Era mai simplu să-mi vărs nervii, decât să înfrunt problema. Și-am dus-o așa, până când problema s-a decis să mă înfrunte ea pe mine. Practic, până când nu am simțit eu însămi cum este să fii respins, cum este ca omul alături de care trăiești să te trateze cu indiferență, cum este să fii la coada listei, până atunci nu mi-am dat seama că exact așa îl făcusem eu pe soțul meu să se simtă. A fost un moment dificil, dar mă bucur că am trecut și prin această experiență! Pare ciudat, dar mă bucur enorm, pentru că astfel relația noastră a evoluat foarte mult. Știi cum se spune: ce nu te doboară te face mai puternic. Doar că eu aș mai adauga ceva: te face mai puternic, dacă realizezi ce era să te doboare și dacă înveți ceva din acea situație, nu dacă bagi totul sub preș. În fond, mi-am dat seama mai limpede ca oricând că noi, oamenii, în general, suntem teribil de superficiali. Trecem prin viață fără să fim cu-adevărat prezenți, în majoritatea timpului, fără să conștientizăm cât de mult gândurile ne influențează existența și fără să ne cunoaștem pe noi înșine. Îmi amintesc ce mi-a spus actorul Dorel Vișan, când am fost la căsuța dumnealui de la marginea Clujului, pentru un interviu: "Trebuie să spun unde este greșeala noastră fundamentală și de unde ne vin toate necazurile: nu înțelegem ordinea lumii, ordinea Universului. Noi vedem numai la suprafață, vedem numai materia, dar în spatele materiei este energie și în spatele energiei este conștiința, conceptul, sunt gândurile. Energia asta, care se împrăștie în corpurile noastre, își are rădăcina în gândurile noastre, în subconștientul nostru, nu în conștient." De la astfel de oameni, precum maestrul Dorel Vișan, din cărțile pe care le-am citit și de la seminariile la care am participat, am învățat să fiu conștientă, atentă, prezentă în ceea ce fac. Sigur că mai am mult de exersat, dar important e că acum sunt deschisă către schimbare și că, în fiecare zi, mai fac câte un pas... către mine, cea adevărată.
- Ultima întrebare, Izabela: ai găsit, cumva, "formula magică" prin care să dobândim tinerețea fără bătrânețe?
- Am citit, la un moment dat, un motto, care mi se pare că rezumă perfect ceea ce cred și simt eu că înseamnă tinerețea fără bătrânețe: "Iubire. Restul sunt ingrediente"