- Fără îndoială, poziţia României cu privire la cotele de migranţi - căci ar fi incorect să-i numim pe toţi refugiaţi - a generat o doză de ostilitate la adresa ţării noastre, mai ales din partea Franţei şi a Germaniei. A fost o carte pe care preşedintele Iohannis a jucat-o extrem de prost, izolând România în UE, în mod inutil şi contraproductiv. Totuşi, dacă ne gândim că pe ordinea de zi a reuniunii miniştrilor de interne şi justiţie din ţările UE - Consiliul JAI - prioritară este apărarea frontierelor UE, prăbuşite, practic, sub invazia valului de migranţi, ne dăm seama că motivul real al refuzului repetat de care se izbeşte cererea României de aderare la spaţiul Schengen este mult mai profund: principalele puteri europene nu consideră că intrarea României şi Bulgariei în spaţiul Schengen ar fi de natură să întărească securitatea acestor frontiere. Nu tehnologiile ne lipsesc, ci credibilitatea factorului uman, începând de la nivelul guvernamental. Cum ar putea fi considerată un factor de securitate o ţară al cărei premier este trimis în judecată, sub acuzaţia de spălare de bani, fals în înscrisuri şi evaziune fiscală? Ce încredere prezintă o coaliţie de guvernământ care susţine un asemenea premier şi numără mai mulţi membri marcanţi, fie în închisoare, cu condamnări definitive, fie urmăriţi penal? Iar atunci când premierul Ponta îi atacă pe procurorii DNA care i-au instrumentat dosarul, şi CSM decide că astfel a adus atingere independenţei justiţiei, sau când parlamentarii puterii produc pe bandă rulantă proiecte de lege menite să îngrădească posibilităţile de acţiune ale DNA, nu are rost să ne mirăm că Olanda reproşează României lipsa de progrese în domeniul justiţiei şi combaterii corupţiei. Să nu uităm nici faptul că România este reprezentată în Consiliul JAI de vice-premierul Gabriel Oprea, personaj cu origini politice obscure, abilităţi de comunicare sub nivelul impus de organismele europene şi implicat într-un masiv scandal de plagiat, legat atât de propria sa lucrare de doctorat, cât şi de o serie de teze de doctorat conduse de el la Academia de Informaţii. Faptul că acest scandal este înăbuşit în spaţiul public românesc nu păcăleşte pe nimeni la Bruxelles. Refuzul repetat cu care ne confruntăm în privinţa aderării la spaţiul Schengen nu trebuie, deci, bagatelizat sau interpretat ca un capriciu al marilor puteri europene, ci privit cu seriozitate, deoarece confirmă un adevăr incomod şi foarte grav, anume - că la opt ani de la aderarea noastră la UE, avem în continuare un statut de ţară marginală, pe care nu se poate conta în chestiuni majore de securitate. Este destul de trist pentru o ţară cu potenţial şi ambiţii ca România, care s-a lăudat tot timpul că este o sursă de stabilitate şi securitate. Şi mai trist este că guvernanţilor noştri le convine această situaţie şi nu fac absolut nici un efort s-o remedieze.
- După ce premierul Ponta a propus legalizarea plăţilor informale către medici, ministrul sănătăţii anunţă introducerea unor tarife pentru consultaţii private în spitalele de stat. Sunt aceste măsuri necesare şi suficiente pentru a opri exodul medicilor şi a îmbunătăţi calitatea serviciilor medicale?
- În lipsa unei reforme a întregului sistem sanitar, de la finanţare până la statutul medicilor şi reglementarea corespunzătoare a profesiei şi actului medical, orice măsuri de tipul celor anunţate de actualii guvernanţi nu pot fi numite decât nişte cârpeli. Pare nobilă decizia guvernului de a mări salariile medicilor, dar un salariu mic, mărit cu 25%, cum promite guvernul, nu devine un salariu mare, pentru că baza de la care pleacă este meschină. De altfel, comisarul european pentru sănătate, aflat recent în vizită în România, amintea că esenţială nu este mărirea salariului medicilor cu 25%, ci combaterea corupţiei din sistem. Aberaţia cea mai mare rostită în legătură cu sistemul de sănătate a fost, însă, ideea premierului Ponta de a legaliza plăţile informale către medici. Ea nu este altceva decât o recunoaştere a concepţiei incorecte şi indecente a tuturor guvernelor noastre, care, public sau tacit, au transferat responsabilitatea remunerării personalului medical asupra pacienţilor, invitaţi să acopere din buzunarul propriu deficitul pe care statul îl creează între salariul oficial şi cel care li se cuvine medicilor, în conformitate cu pregătirea lor şi complexitatea muncii pe care o depun. Guvernanţii noştri din toate partidele preferă, însă, ca pacientul să plătească de două ori: prin plata asigurărilor medicale şi prin plata informală. În aceste condiţii, ideea ministrului Bănicioiu privind introducerea consultaţiilor private cu plată în spitale nu va rezolva nimic, ci doar va legitima neglijarea pacienţilor care nu pot plăti consultaţiile private. Singura soluţie viabilă pentru sistemul sanitar este reformarea sa din temelii, dar această reformă este blocată de politicieni şi de grupurile de interese care parazitează sistemul medical şi vor să-şi păstreze accesul privilegiat la banii asiguraţilor şi la bugetul sănătăţii. Singura încercare de reformare a sistemului sanitar i-a aparţinut preşedintelui Băsescu, în 2011, şi a dus la un cutremur politic soldat ulterior cu căderea guvernului Boc. De atunci, nici nu s-a mai vorbit de reformă în sănătate, iar exodul medicilor a continuat neabătut. Incapacitatea de a reforma serviciile publice este, de altfel, o deficienţă structurală a României. Singura reformă de sistem a fost realizată în educaţie, prin legea ministrului Daniel Funeriu, dar ea a fost anulată ulterior de PSD şi dezavuată, voalat, de însuşi preşedintele Iohannis. Serviciile şi instituţiile publice sunt captive faţă de interesele politice, ceea ce înseamnă că reformarea lor, în interesul cetăţenilor, este imposibilă. De aici, de la imperativul reformei fundamentale a guvernării şi a serviciilor publice, ar trebui să pornească orice dezbatere şi analiză, în anul electoral 2016, dar tare mă tem că vom eşua din nou în mocirla populistă şi resentimentară, care face inutil orice demers politic şi jurnalistic decent.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
