Dan Adrian Bălănescu, 41 de ani, este ambasador profesionist, unul dintre cei cu care noua diplomaţie românească a ieşit în lume cu mai puţine complexe. Om al cărţilor, scriitor, autor al unui volum de povestiri ("O călătorie pe Lună"), al unei antologii umoristice cu ambasadori ("Ambasada Veselă") şi al unui roman ("Smintiţii"), piteşteanul Bălănescu şi-a construit cariera în mod clasic, studiind relaţiile economice internaţionale, cu specializările aferente. A avut şansa de a funcţiona ca şef de misiune diplomatică, mai întâi la Praga, unde a acumulat o bogată experienţă central europeană. Pe de altă parte, acreditarea ca ambasador în Lituania şi Letonia i-a oferit ocazia de a pune în practică învăţătura din manuale, deoarece, la venirea sa la Vilnius, în 2012, relaţiile politice, culturale şi economice ale Ţărilor Baltice cu ţara noastră se aflau la un nivel relativ scăzut. Pornită, şi în toamna aceasta, în căutare de urme vechi, româneşti, "Formula AS" a beneficiat, prin grupul ei de reporteri, de sfaturile extrem de importante ale ambasadorului Dan Bălănescu, bun cunoscător al istoriei, culturii şi tradiţiilor Ţărilor Baltice. Orientat cu predilecţie în zona aceasta interviul pe care îl publicăm nu are tentă politică, ci mai degrabă socială şi culturală. Un câştig, sperăm, pentru cititorii revistei. Menţionăm că declaraţiile de mai jos sunt făcute în nume personal şi nu angajează în vreun fel MAE.
"Mulţi tineri lituanieni mă roagă să vorbesc româneşte; le plac muzicalitatea, tăria vocalelor, asemănarea cu italiana"
- Spre surprinderea noastră, găsim aici, în ţinuturile nordice, o numeroasă diaspora românească. Din cine este formată şi prin ce se deosebeşte de marile comunităţi de români din ţările sudice ale Europei?
- Principalul specific al comunităţii româneşti din Vilnius, Riga şi din alte oraşe baltice, este originea marii majorităţi a acesteia: Republica Moldova. În fapt, această aşa-zisă diasporă s-a numit, pe timpul URSS, o "diasporă a iubirii", deoarece, în cadrul mişcărilor de populaţie de pe teritoriul fostului imperiu, erau încurajate căsătoriile mixte. Veneau băieţii la armată sau la universitate la Leningrad (Sankt Petersburg) sau direct la Vilnius, şi se îndrăgosteau de localnice. Acelaşi lucru se întâmpla cu moldovencele. De regulă, tinerele familii se stabileau în Letonia şi Lituania, chiar şi băieţii rămâneau la soţii, se "măritau". Lituaniencele au un puternic ataşament pentru "acasă", sunt destul de rare cazurile când ele îşi părăsesc ţara. Vorbeam cu ambasadoarea Franţei, care îmi spunea, în glumă, că lituaniencele le fură bărbaţii. Zeci de francezi vin aici prin căsătorie în fiecare an, după modelul românilor din R. Moldova. De altfel, basarabenii se consideră români, în timp ce nouă ne spun "români-români". La sărbători, participăm şi noi, şi colegii de la Chişinău, Ziua Limbii Române, de pildă, fiind deopotrivă un mare eveniment pentru toţi. 31 august este ziua în care, după modelul lituanian, se dă un test de limba română la sediul Asociaţiei Dacia, la care participă inclusiv ambasadorul Moldovei. Ţinând cont că România are atâţia fii şi fiice răspândiţi peste tot în lume, am putea prelua şi noi modelul baltic. Avem internet, putem trimite testele oriunde, participanţi interesaţi sunt destui, mai ales copii, am putea să cinstim printr-un examen limba strămoşească. Sunt în discuţii cu conducerea Universităţii Vilnius, care ar fi dispusă să sprijine înfiinţarea unui lectorat de limbă română, o iniţiativă apreciată de studenţi. Dacă am putea aduce în felul acesta un profesor de limbă română aici, el ar putea preda şi copiilor din familii de români basarabeni. Mulţi tineri lituanieni mă roagă, la diverse ocazii, să vorbesc româneşte; le plac muzicalitatea, tăria vocalelor, apropierea de italiană.
- În acest context, vă întreb: dincolo de politeţea arătată diplomatului, cum sunteţi văzut dvs., ca român, în cele două ţări baltice?
- Din acest punct de vedere, aş putea să spun că am fost privilegiat. Întâi în Cehia, unde românii se bucură de simpatie atât pentru eliberarea unei părţi din Cehoslovacia, în 1944-1945, cât şi pentru atitudinea României din 1968, când a refuzat să participe la invazia Pragăi. Această simpatie populară s-a revărsat, desigur, şi asupra mea. Apoi, am venit o ţară mai departe, am traversat Polonia, şi iată-mă în Lituania şi Letonia, unde, din nou, românii sunt văzuţi foarte bine. Este un fel de solidaritate peste timp, şi ei, şi noi am suferit, în secolul trecut, de aceleaşi vicisitudini ale istoriei, am avut problema comunismului, problema ocupaţiei, ei, mult mai dur decât noi... Ne cunosc dinainte de 1989, ne apreciază produsele, mobila, vinul, textilele, confecţiile. Şi astăzi mai sunt lituanieni care se laudă cu mobila românească achiziţionată de la Moscova. Din punct de vedere cultural, mă gândesc la ecoul peste timp lăsat de Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu, căsătorită cu un nobil lituaniano-polonez şi stabilită în celebrul conac de la Ilzenberg, construit în urmă cu 500 de ani; acolo, frumoasa româncă îşi încânta musafirii cu interpretările ei strălucite la pian. Ce-aş mai putea spune? Suntem aliaţi în NATO, suntem parte a aceleiaşi Uniuni Europene, avem relaţii puternice cu partenerii americani.
"Ziua Unităţii Baltice a fost sărbătorită pe muzică şi dans românesc"
- N-am văzut vinuri româneşti în supermarketuri, dar am văzut Logan-uri şi Duster-uri pe stradă. Ce proiecte comerciale şi economice româno-baltice sunt astăzi în atenţia ambasadei?
- Situaţia este asemănătoare în cele două ţări, pentru că ele sunt oarecum surori şi prin limbă, şi prin istorie. Estonia, deşi este o ţară tot de lângă Marea Baltică, face parte din familia fino-ugrică, estonienii sunt înrudiţi cu finlandezii şi ungurii. Vorbind de relaţiile României cu aceste ţări, aş vrea să mă refer întâi la cele culturale. Anul trecut, spre exemplu, am avut un turneu al Corului Madrigal care, deşi nu mai este dirijat de marele Marin Constantin, continuă să fie un fenomen muzical fără egal. S-a impus la Festivalul Mondial al Corurilor de la Riga, capitala culturală a Europei din 2014, şi a susţinut concerte şi în Lituania. Recent, am organizat turneele Ansamblului Transilvania din Maramureş şi Ansamblului Folcloric Bârzava din Reşiţa. Dansurile şi cântecele bănăţene au plăcut atât de mult sutelor de spectatori şi oficiali de rang înalt, încât Ziua Unităţii Baltice a fost sărbătorită, la 19 septembrie, pe muzică şi dans românesc. La spectacolul care a avut loc în oraşul Rokiskis a asistat un public numeros, în frunte cu Loreta Grauzinien?, preşedintele Parlamentului Lituaniei, Inra Mrniece, preşedintele Parlamentului Letoniei şi Antanas Vagonis, primarul oraşului. În aceeaşi zi, ansamblul a susţinut un spectacol şi la conacul Ilzenberg, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la construcţie. În domeniul economic, aş vrea să menţionez că, în 2013, am organizat primul forum româno-leton din istorie, iar în septembrie, acest an, s-a ţinut un nou forum economic la Bucureşti, organizat împreună cu consulatul onorific al României din oraşul Klaipeda. Poate că nu este un interes atât de mare în rândul firmelor româneşti pentru regiunea baltică. Probabil, din cauza distanţelor mari şi a dimensiunii mici a pieţei (3 milioane de lituanieni şi 2 milioane de letoni), dar noi ne străduim să-i convingem pe oamenii de afaceri că există şi aici oportunităţi şi un mediu investiţional de încredere. Mai ales produsele agricole româneşti ar avea desfacerea asigurată, deoarece aici nu se cultivă decât grâu, secară şi rădăcinoase. Nu sunt vii, nu sunt pomi fructiferi de vară (cireşi, vişini, caişi, piersici, pruni), nu sunt orezării şi nici plante tehnice suficiente. Anotimpurile calde sunt scurte, zilele cu lumină naturală, la fel.
"Dacă cehii au avut «Revoluţia de catifea», lituanienii au avut «Revoluţia cântătoare» (Singing Revolution)"
- Se spune că ai un deosebit succes, ca ambasador, atunci când îţi place poporul pe lângă care eşti acreditat. Vă plac lituanienii/letonii, domnule Dan Bălănescu?
- Îmi plac foarte mult şi o să vă spun şi de ce: îmi plac pentru că sunt patrioţi, îşi afişează patriotismul fără ostentaţie, dar cu sinceritate şi mândrie. Au fost ocupaţi şi desfiinţaţi ca stat; noi am schimbat un regim în 1989, dar ei, în 1991, şi-au obţinut independenţa, au renăscut ca ţară. De aceea, au trecut cu vederea unele derapaje ale politicienilor, au rezistat în situaţii dificile, au acceptat orice privaţiune în numele şi pentru Lituania/Letonia. E impresionant să vezi şi azi cum îşi asumă identitatea naţională. La sărbători, dar nu numai, tinerii vin îmbrăcaţi în haine naţionale, merg la camping sau la casele de vacanţă sau în parcuri fără a surprinde pe cineva prin ţinuta lor. Un lucru interesant, din care am avea şi noi de învăţat: îşi promovează mult figurile istorice, fondatorii statului. Le pun, spre exemplu, fotografiile pe mijloacele de transport în comun, adăugând câteva fraze evocatoare, lizibile de la distanţă. Cum ar fi să afişezi, în locul reclamelor comerciale, portretul lui Mihai Viteazul, pe autobuzele din Bucureşti, scriind dedesubt: "Mihai Viteazul, domnitorul care a înfăptuit prima unire a celor trei provincii româneşti, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania"? La ei e ceva comun, toate tramvaiele şi autobuzele sunt pavoazate cu chipurile eroilor naţionali, inclusiv ale celor care trăiesc şi au luptat pentru independenţă în 1991. La ziua naţională, pe clădirea guvernului din Riga sunt afişate în permanenţă chipurile revoluţionarilor de acum 24 de ani. Nu contează evoluţia politică a respectivilor, ei au luptat pentru patrie! La fiecare început de şedinţă parlamentară, se cântă imnul de stat. Dar nu o înregistrare, nu un cor profesionist, ci deputaţii înşişi cântă. Cântă cu patos, şi nu există unul care să nu ştie versurile. Un alt aspect: literatura lor este dominată de sentimentul naţional-patriotic. Marea majoritate a poeţilor şi prozatorilor scriu despre Lituania, fără să le impună cineva, deoarece libertatea cuvântului este sfântă. Muzicienii, artiştii plastici, regizorii de filme creează pe aceeaşi temă majoră: Lituania. Fiindcă, să nu uităm: dacă cehii au avut "Revoluţia de catifea", lituanienii au avut "Revoluţia cântătoare" (Singing Revolution). Se strângeau zeci, sute de mii şi cântau cântece populare în pieţe. Aşa au transmis Moscovei dorinţa lor de independenţă, decizia ruperii de imperiul sovietic. De atunci, din patru în patru ani, Ţările Baltice organizează, fiecare, un festival al cântecului naţional. Mii, zeci de mii de artişti şi spectatori inundă Vilniusul, Riga sau Tallinnul, timp de două săptămâni! Zi şi noapte, în festival. Cu o încheiere pe un mare stadion unde cântă, cot la cot, artişti şi spectatori, îmbrăcaţi la fel, aceleaşi cântece populare străvechi.
"Mulţi copaci sunt îmbrăcaţi în straie tricotate, sunt oblojiţi ca bătrânii. E ceva normal să vezi, iarna, copaci îmbrăcaţi prin parcuri"
- E uluitoare relatarea dvs., domnule ambasador! Mai aveţi şi alte motive de preţuire pentru baltici? Am citit că nu-i întrece nimeni la capitolul protecţia mediului.
- Într-adevăr, nu-i întrece nimeni atunci când vine vorba de iubirea pentru natură. Dacă în Occident, ecologia este mai mult o tendinţă logică, dedusă din programe şi proiecte raţionale, pragmatice, la baltici, ecologismul face parte din fiinţa naţională. Aţi văzut drumurile drepte, străbătând nesfârşite păduri? Fac parte din "geometria vieţii" acestor popoare, sunt parte a firii lor. Nu e întâmplător că, pe gerurile cele mari, mulţi copaci sunt îmbrăcaţi în straie tricotate, sunt oblojiţi ca bătrânii. E ceva normal să vezi, iarna, copaci îmbrăcaţi prin parcuri sau pe liziere de pădure. Ceea ce înseamnă că mai multe persoane au petrecut săptămâni de zile tricotând sau împletind flanele şi fulare pentru ei.
- Domnule ambasador, după cum v-am mărturisit, ţinta noastră e să găsim urme vlahe şi dacice pe ţărmul Balticii. Nenumăraţi istorici lituanieni şi letoni au scris despre traci şi daci, despre prezenţa lor în substratul de bază al civilizaţiei baltice. Ce părere aveţi?
- Nu sunt istoric, nu am studiat tema, dar nu pot să nu observ interesul unor intelectuali pentru istoria lor îndepărtată. Cum spuneam, studenţii sunt încântaţi să le vorbesc româneşte, deşi nu înţeleg o iotă. Dar par a avea un simţ aparte cu care percep sonoritatea cuvintelor, dulceaţa exprimării. Poate că este ceva în genele lor. Am auzit că un arheolog din Kernave ar fi spus că întreaga civilizaţie baltică vine de la Dunăre. Este o constatare senzaţională, demnă de luat în seamă. Lucru interesant, lituanienii şi letonii ne cer să aducem la festivaluri filmele româneşti vechi, "Mihai Viteazul", "Columna" şi mai ales "Dacii". Toate sunt bine primite, dar "Columna" şi "Dacii" sunt obligatorii... Şi nu vorbesc numai de românii din Vilnius şi Riga, vorbesc şi de unii neromâni ai acestor oraşe, care sunt atraşi de orice act cultural românesc. Să fie vorba de ieşirea la suprafaţă a unei presupuse identităţi uitate?
(Urmăriţi, începând de numărul viitor, seria de reportaje dedicate prezenţei civilizaţiei dacice, în nordul Europei şi în Ţările Baltice.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
