Un fotograf român "rupe" lumea: CONSTANTIN ACSINTE

- Ţăran din Câmpia Ialomiţei, voluntar pe frontul primului război mondial, unde devine fotograf militar, se bucură, azi, de o celebritate neobişnuită, după ce fotografiile lui, cu adevărat extraordinare, au fost difuzate pe internet -

În numărul din prima săptămână a lunii februarie 2014, revista americană "TIME", probabil cea mai importantă publicaţie de profil din lume (sigur cea mai celebră) includea, pe lângă obişnuitele ştiri şi ana­lize din New York, Tokio, Londra sau Paris, şi o poveste despre... Slobozia. Nu, nu era o greşeală sau o confuzie cu o "New Slobozia" din cine ştie ce New... England, ci o am­plă prezentare a unui su­biect descoperit în bătrâna Slobozie românească din Ia­lo­miţa, Bă­răgan. Un reporter american, Eugene Reznik, aflase cu ajutorul internetului (invenţia care condensează spa­ţiul şi ne epuizează tim­pul) că undeva, departe, exis­tă un mic oraş, Slobozia, în care s-a găsit o mare arhivă: 5000 de foto­grafii vechi, une­le dintre ele ale unor per­so­nalităţi istorice (Regele Fer­dinand al Româ­niei, Regina Maria) realizate de un subofi­ţer român, Con­stantin Acsin­te, participant la primul răz­boi mondial, care a devenit ul­terior unul dintre puţinii foto­grafi profesionişti din România interbelică.

Născut de ziua Americii

Pe 4 iulie 1897, ziua în care la Washington se sărbătoreau 121 de ani de independenţă ame­rica­nă, la Perieţi, un sat situat la câţiva kilometri de Slobozia, un târg ialomiţean bătut de soarele Bărăganului, se năştea Constan­tin (Costică) Acsinte. Eveni­men­tul nu a fost celebrat cu o paradă şi salve de tun, aşa cum se în­tâm­pla peste Ocean, iar autorită­ţile locale nu au ţinut discursuri în cinstea nou-născutului. Totuşi, anoni­matul desăvârşit nu i-a îm­piedicat pe membrii familiei Acsinte să se bucure, după obicei, că au fost binecuvântaţi cu un băieţel să­nătos. Aşadar, Costică Acsinte, devenit, post mortem, cel mai celebru fotograf român interbelic, s-a născut într-o familie modestă, fără prea multă carte, dar cu mulţi copii, şapte la număr, şi într-o Ro­mânie care îşi aniversa 20 de ani de inde­pen­denţă şi 14 ani de când se proclamase Regat. Fără a fi ajuns la prosperitatea dintre cele două răz­boaie mondiale, ţara şi oamenii traversau una din­tre cele mai importante perioade de dezvoltare din istorie. Chiar şi în satele în care veşnicia părea instalată... veşnic, şi în care schimbarea era greu de imaginat, un ochi atent putea să observe semne timide ale modernităţii, de la haine şi atitudini (mai ales tinerii încercau să se îmbrace şi să se poarte ca la oraş) până la consolidarea respectului pentru educaţie. Şcoala nu mai era doar un moft sau un lux rezervat familiilor înstărite, ci devenea, de la an la an, o şansă reală pentru o viaţă mai bună. Aşa că, în loc să se ocupe doar cu munca pămân­tului şi creşterea animalelor, Costică a frecventat şi şcoala generală din satul natal, un câştig major în destinul unui copil de ţăran.

Tot ce-i mare a fost odată mic...

Foarte probabil, copilăria în Perieţiul începutului de secol 20 a influenţat semnificativ evoluţia celui care avea să devină, o sută de ani mai târziu, subiectul unui articol în cea mai cunoscută revistă americană. (De acelaşi succes s-a bucurat şi în presa germană, care i-a publicat fotografiile pe copertă.) În satul din lunca Ialomiţei, viaţa, oame­nii şi lucru­rile erau simple. În lipsa televizorului, a tabletei sau a telefonului mobil, Costică se juca în curte, în grădină sau în pădurea din apropiere, se imagina soldat în lupta cu turcii, mergea la scăldat, muncea la câmp, avea grijă de animale, atunci când îi venea rândul - în familie erau mulţi copii şi res­ponsabi­lităţi pe măsură. Dar seara, târziu, când toţi ceilalţi dormeau şi doar greierii îi mai ţineau de urât, numă­ra stelele şi învăţa, fără să ştie, să asculte natu­ra, să o înţeleagă, să-i simtă ritmul. Era mic, într-o lume mare, dar gândul ăsta, în loc să-l sperie, îi trezea un fel de bucurie, pentru că era convins că undeva, "sub ditamai cerul", o să-şi găsească şi el un rost. Îşi dorea să crească, dar nu se grăbea, aşa cum îi auzea pe alţi copii de pe uliţă, care "abia aştep­tau să se facă oameni mari". Auzise de la pă­rinţi că toate vin la timpul lor. Ploa­ia sănătoasă cade toamna, copacii înfloresc primăva­ra, iar tot ce-i mare, a fost odată mic. Tot părinţii îi spuneau că şcoa­la este temelie. Şi îi asculta. Învăţa. Nu foarte mult, doar atât cât îi tre­buia, "cu mă­su­ră", aşa cum le făcea pe toate. Din acest motiv, cer­cetări biografice re­cente îi atribuie rezul­tate şcolare modeste. Totuşi, dacă ne gândim la situaţia familială şi eco­nomică concretă (născut într-o familie fără posibilităţi, din Bă­ră­gan, în care munca pentru supra­vie­ţuire nu lăsa timp pentru nimic altceva) înţele­gem că realizările şco­lare ale lui Costică Acsinte au fost, mai degra­bă, excepţionale. De altfel, tânărul nu s-a mulţumit doar cu gimnaziul, aşa cum au făcut cei mai mulţi dintre colegii săi, ci a continuat studiile la Şcoala de pilo­taj de la Cotroceni. Măcar pentru că vroia să vadă cerul mai de aproape.

Fotograf de război

Ajuns în Bucureşti, tânărul din Pe­rieţi a făcut mai multe descoperiri. Prin­tre ele, şi cea care, în cele din urmă, avea să-i schimbe viaţa. Astfel, pe lângă trotuare şi străzi pavate, iluminat public, grădini de vară şi domnişoare încălţate, în capitală, Costică a descoperit... foto­grafia. De fapt, simţea că o cunoştea deja. Toată copilăria "stocase" imagini. Cerul, câmpul, pădurea, părinţii la masă, tinerii la horă, bătrânii la biserică... Sen­zaţiile, amintirile, mirosurile, totul la el se baza pe imagini. Aşa că foto­gra­fia a reprezentat o descoperire foarte fami­liară. Fusese mereu acolo, în el, doar că, până atunci, nu ştiuse cum să-i zică.
Se pare că a fost dragoste la prima vedere. O dragoste pentru toată viaţa, pentru că, în loc să se stingă odată cu trecerea anilor, a continuat să crească, până când s-a suprapus cu în­treaga sa existenţă. Dar la 19 ani, când începuse deja Primul Război Mondial şi el se înrolase volun­tar în armata română, Constantin Ac­sinte nu ştia că va face fotografii, în fiecare zi din următorii, aproa­pe, 65 de ani. Doar spera să scape cu bine din misiunile pe front, la care participa în calitate de "fotograf de război". Şi a scăpat, nu doar cu viaţă, dar şi cu o experienţă profesională care, pe timp de pace, i-ar fi fost probabil imposibilă. Timp de trei ani, subofiţerul Acsinte a învăţat meserie, a făcut sute de fotografii în misiuni de recunoaştere, şi-a developat, atât propriile fotografii, cât şi pe cele făcute de piloţii români, francezi sau ruşi, a văzut, uneori, locuri şi oameni care, în ziua următoare, nu mai existau decât în ima­ginile aparatului său, a simţit fragilitatea limitei din­tre viaţă şi moarte şi a înţeles că, de multe ori, o fotografie este singura şan­să a clipei la eternitate. Iar gândul ăsta l-a făcut să se simtă foarte responsabil. Chiar dacă, pentru unii, treaba lui pe front, fotografia, părea ceva com­plet neserios, el ştia că are o misiune grea.
În timpul războiului, pe lângă obiective militare sau industriale strategice, ofiţeri şi copii de trupă, Constantin Acsinte din Perieţi a ajuns să fotogra­fieze personalităţi de prim rang, precum regele Ferdinand, regina Maria, prinţul Carol şi pe genera­lul Berthelot. O parte dintre fotografii s-au regăsit în primul său album, publicat în 1920.
În anul Marii Uniri (1918), Costică era încă sub­ofiţer activ, avea 21 de ani şi ştia că trebuie să se gândească la o solu­ţie de viaţă, fără hai­nă militară, la care, mai devre­me sau mai târziu, era ne­voit să re­nun­ţe. Deşi trăia într-o lu­me plină de opor­tu­nităţi, în Mi­cul Paris din Româ­nia Mare, a înţeles re­pede că nu are prea multe op­ţiuni, şi că singura sa "mi­siu­ne" în via­ţa civilă ră­­mâ­nea tot foto­gra­fia. Şi astfel, în mo­men­tul în care a fost demobilizat, cu gra­dul de sergent, în va­ra anului 1920, fo­tograful de război Acsinte Constantin a devenit, în mod fi­resc, fotograf de pace.

"Foto Splendid Acsinte"

În Bucureştiul anilor douăzeci, din secolul trecut, foto­gra­fia era o meserie de viitor. Adică, încă nu avea pre­zent. Existau destul de puţini fotografi "pro­fe­sionişti" şi niciunul n-o ducea prea bine. Toţi se zbă­teau să obţină aparatura tehnică nece­sară, scumpă şi dificil de găsit. Iar pe lângă aceste obstacole obiec­tive, se confruntau şi cu pro­bleme subiective, greu de trecut, gene­rate de superstiţii ("fotografia fură su­fle­tul"), prejudecăţi ("fo­togra­fia nu-i o ocupaţie serioasă") sau inerţii culturale ("ce ne­voie am de fotogra­fie?"). Aşa că, în pri­mii şase ani după lăsa­rea la vatră, pentru a continua să facă ce-şi dorea, Acsinte s-a asociat cu un foto­graf bucureş­tean, cu care a îm­părţit costu­rile şi be­neficiile meseriei. A fost o pe­rioadă în care a conti­nuat să acumuleze, atât expe­rienţă, cât şi resursele care i-au permis ca, în 1926, să se stabi­lească defi­ni­tiv în Slo­bozia, să înceapă construcţia unei case şi să se căsătorească, în iarna acelui an, chiar cu două zile înainte de Crăciun (23 decem­brie 1926). Aşadar, Con­stantin se întorsese acasă, îşi făcuse o fa­milie, se aşezase la casa lui şi continua să foto­grafieze. Patru ani mai târziu, odată cu finali­zarea lo­cuinţei, şi-a deschis şi propriul studio foto, "Fo­to Splen­did Ac­sinte", ca­re a func­ţionat neîn­tre­rupt, timp de 30 de ani (până în 1960, când a fost demolat, ca urmare a pro­iectelor de moder­ni­zare şi sistema­tizare im­puse de regimul comu­nist). În cele trei de­cenii, în care a traversat atât momentele de glorie eco­nomică şi culturală ale României Mari, cât şi de­zastrele dezintegrării na­ţio­nale din 1940, al celui de-al doilea război mon­dial, al colectivizării şi al dicta­tu­rii comuniste, "Fo­to Splendid Acsinte" s-a trans­format, fără să-şi pro­pună, în arhiva neofi­cială a oraşului ialomi­ţean. Toate evenimentele importante din viaţa unui om - botezuri, nunţi, în­mormântări - se imortalizau de către "nea Costică", care nu era doar singurul foto­graf din judeţ, ci şi ceea ce s-ar numi astăzi un "ex­pert în imagini". Oamenii locului, indife­rent de vâr­stă, educaţie sau posi­bili­tăţi finan­ciare, încă îşi mai amin­tesc cum tre­ceau pe la studio să în­trebe cu ce să se îm­brace la foto­gra­fie, cum să-şi aranjeze pă­rul sau cum să stea, "ca să iasă bine". Cu vocea lui domoală, nea Costică, un munte de om, cu o sensi­bilitate aparte, "îi potrivea pe fiecare". Chiar şi după pensionarea din 1960, urmată de de­molarea studiou­lui, bătrânul nu şi-a pierdut energia şi interesul pentru pasiunea de-o viaţă. A continuat să se ocupe de "ima­ginea" celor­lalţi, colindând, pe bicicletă, întreg ju­deţul, aşteptând să fie strigat, "Nea Costică, o poză", fotografiind copiii în prima zi de şcoală sau la pre­miile de sfârşit de an, fetele care se pregăteau de horă, tinerii întorşi din armată, femeile, mândre că sunt mame, sau bunicii fericiţi că şi-au strâns întreaga familie în j­urul lor, la vreme de sărbătoare. Modest şi muncitor, pasionat de me­serie, îndrăgostit ireme­diabil de oameni (pentru că toată viaţa a foto­grafiat oameni, nu peisaje sofistica­te, nu metafore, nu idei abstracte, ci oameni concreţi şi adevăraţi), Con­stan­tin Acsinte s-a ocu­pat de "ne­muri­rea" celor din jurul său, până în 1984, când a trecut, la rân­dul său, în veş­nicie. Din păcate, odată cu el, parcă a dispărut şi o parte din memoria lo­cului, pentru că lu­mea l-a uitat prea re­pede. Nedrept de re­pede. Dar totul se schim­base. În anii opt­zeci, chiar şi în Slobozia erau mulţi alţi fo­tografi. Totuşi, prin­tre ei, nu mai era nea Costică...

Omul potrivit la locul potrivit

După 20 de ani, în care uitarea a acoperit opera lui Constantin Acsinte (intrată şi îngropată, în pro­prietatea "Muzeului Judeţean Ialomiţa") în primul deceniu al secolului XXI, în anul 2008, un avocat pasionat de fotografie, Cezar Popescu, a descoperit câteva cărţi poştale editate după fotografii vechi. A început să sape, să caute sursa şi, la capătul dru­mului, a găsit o parte din arhiva "Foto Splendid Acsinte". A fost o întâmplare fericită, în care omul potrivit a ajuns la locul potrivit. Dar toate se întâmplă la timpul lor, nu? După mai mulţi ani de încercări repetate, domnul Popescu a primit, într-un final, acceptul de a digitaliza (a trece pe suport electronic) foto­gra­­­fiile aflate pe cele peste 5000 de plă­cuţe de sticlă, aflate în patru lăzi de lemn, într-un depozit al Mu­zeu­lui Judeţean Ialomiţa. A urmat o mun­­că lungă, de identificare, datare, cură­ţare, scanare. Dar, dacă acest efort s-ar fi oprit la "restaurarea" întregu­lui material fotografic, nea Costică din Perieţi n-ar fi apărut niciodată în revista "TIME". Însă domnul Popes­cu are meritul de a fi înţeles vocaţia uni­versală a arhivei pe care a salvat-o şi, folosind resur­sele de comunica­re oferite de in­ter­net (un rău atât de necesar), a oferit întregii lumi posi­bilitatea de a face o călătorie în alt secol şi în alt timp, cu ajutorul locu­rilor, oamenilor şi emoţiilor suprinse de un anumit Constantin Acsinte.
În scurt timp, acest nume a devenit cunoscut la nivel mondial, putând fi găsit pe facebook, youtube, twitter şi pe cea mai cunoscută platformă de foto­grafie din lume (Flickr). Astfel, cele peste 7000 de fotografii "made by Acsinte", postate pe internet şi preluate de publicaţii internaţionale de prestigiu, au fost văzute şi comentate de zeci de mi­lioane de oameni, iar povestea fo­to­grafului român a început să circule din America de Nord, până în Aus­tra­lia.

De ce fascinează fotografiile lui Costică Acsinte?

Din februarie 2014, de când un avocat român şi un reporter american au redescoperit arhiva lui Costică Ac­sinte, s-a născut o adevărată fasci­naţie pentru aceste fotografii. Feno­menul este, la prima vedere, greu de explicat. În definitiv, imaginile care au provocat atâtea reacţii de apreciere în toate colţurile lumii nu au nimic spectaculos. Nea Costică nu a fost intere­sat de extratereştri, de "Big Foot" sau de monstrul din Loch Ness. Cu excepţia celor câteva personali­tăţi imortalizate în perioada războiului, fotograful din Perieţi a surprins, în general, oameni obişnuiţi, în circumstanţe obişnuite, dintr-un neînsemnat oră­şel de câmpie şi din împrejurimile lui. De exemplu, o formaţie de jazz din Slobozia anului 1943, o familie cu şapte copii, un cuplu fericit, portretul unei tinere, câţiva ţărani cu vitele lor...
În definitiv, nimic neobişnuit. Şi, totuşi, prin ce mecanism misterios, persoane diferite, din culturi diferite, de pe continente diferite, au ajuns să îm­părtăşească acelaşi tip de emoţii, după ce au văzut aceste fotografii? Ce au găsit acolo?
Oameni. Oameni autentici. Care astăzi nu mai sunt, dar care atunci, în momentul în care au fost fo­tografiaţi, trăiau, respirau, gândeau, munceau, spe­rau, aveau dorinţe de împlinit, scopuri de atins, fiin­ţe de iubit. Oameni vii. Costică Acsinte a foto­grafiat viaţa. Imaginile pe care le-a realizat, chiar şi cele din studio, în care există o regie naivă, păstrea­ză, de fiecare dată, adevărul momentului şi al emo­ţiei pe care o poartă. Iar emoţiile adevărate sunt uni­versale.

DUCU POPA

Fotografii din Arhiva Costică Acsinte