În numărul din prima săptămână a lunii februarie 2014, revista americană "TIME", probabil cea mai importantă publicație de profil din lume (sigur cea mai celebră) includea, pe lângă obișnuitele știri și analize din New York, Tokio, Londra sau Paris, și o poveste despre... Slobozia. Nu, nu era o greșeală sau o confuzie cu o "New Slobozia" din cine știe ce New... England, ci o amplă prezentare a unui subiect descoperit în bătrâna Slobozie românească din Ialomița, Bărăgan. Un reporter american, Eugene Reznik, aflase cu ajutorul internetului (invenția care condensează spațiul și ne epuizează timpul) că undeva, departe, există un mic oraș, Slobozia, în care s-a găsit o mare arhivă: 5000 de fotografii vechi, unele dintre ele ale unor personalități istorice (Regele Ferdinand al României, Regina Maria) realizate de un subofițer român, Constantin Acsinte, participant la primul război mondial, care a devenit ulterior unul dintre puținii fotografi profesioniști din România interbelică.
Născut de ziua Americii
Pe 4 iulie 1897, ziua în care la Washington se sărbătoreau 121 de ani de independență americană, la Perieți, un sat situat la câțiva kilometri de Slobozia, un târg ialomițean bătut de soarele Bărăganului, se năștea Constantin (Costică) Acsinte. Evenimentul nu a fost celebrat cu o paradă și salve de tun, așa cum se întâmpla peste Ocean, iar autoritățile locale nu au ținut discursuri în cinstea nou-născutului. Totuși, anonimatul desăvârșit nu i-a împiedicat pe membrii familiei Acsinte să se bucure, după obicei, că au fost binecuvântați cu un băiețel sănătos. Așadar, Costică Acsinte, devenit, post mortem, cel mai celebru fotograf român interbelic, s-a născut într-o familie modestă, fără prea multă carte, dar cu mulți copii, șapte la număr, și într-o Românie care își aniversa 20 de ani de independență și 14 ani de când se proclamase Regat. Fără a fi ajuns la prosperitatea dintre cele două războaie mondiale, țara și oamenii traversau una dintre cele mai importante perioade de dezvoltare din istorie. Chiar și în satele în care veșnicia părea instalată... veșnic, și în care schimbarea era greu de imaginat, un ochi atent putea să observe semne timide ale modernității, de la haine și atitudini (mai ales tinerii încercau să se îmbrace și să se poarte ca la oraș) până la consolidarea respectului pentru educație. Școala nu mai era doar un moft sau un lux rezervat familiilor înstărite, ci devenea, de la an la an, o șansă reală pentru o viață mai bună. Așa că, în loc să se ocupe doar cu munca pământului și creșterea animalelor, Costică a frecventat și școala generală din satul natal, un câștig major în destinul unui copil de țăran.
Tot ce-i mare a fost odată mic...
Foarte probabil, copilăria în Periețiul începutului de secol 20 a influențat semnificativ evoluția celui care avea să devină, o sută de ani mai târziu, subiectul unui articol în cea mai cunoscută revistă americană. (De același succes s-a bucurat și în presa germană, care i-a publicat fotografiile pe copertă.) În satul din lunca Ialomiței, viața, oamenii și lucrurile erau simple. În lipsa televizorului, a tabletei sau a telefonului mobil, Costică se juca în curte, în grădină sau în pădurea din apropiere, se imagina soldat în lupta cu turcii, mergea la scăldat, muncea la câmp, avea grijă de animale, atunci când îi venea rândul - în familie erau mulți copii și responsabilități pe măsură. Dar seara, târziu, când toți ceilalți dormeau și doar greierii îi mai țineau de urât, număra stelele și învăța, fără să știe, să asculte natura, să o înțeleagă, să-i simtă ritmul. Era mic, într-o lume mare, dar gândul ăsta, în loc să-l sperie, îi trezea un fel de bucurie, pentru că era convins că undeva, "sub ditamai cerul", o să-și găsească și el un rost. Își dorea să crească, dar nu se grăbea, așa cum îi auzea pe alți copii de pe uliță, care "abia așteptau să se facă oameni mari". Auzise de la părinți că toate vin la timpul lor. Ploaia sănătoasă cade toamna, copacii înfloresc primăvara, iar tot ce-i mare, a fost odată mic. Tot părinții îi spuneau că școala este temelie. Și îi asculta. Învăța. Nu foarte mult, doar atât cât îi trebuia, "cu măsură", așa cum le făcea pe toate. Din acest motiv, cercetări biografice recente îi atribuie rezultate școlare modeste. Totuși, dacă ne gândim la situația familială și economică concretă (născut într-o familie fără posibilități, din Bărăgan, în care munca pentru supraviețuire nu lăsa timp pentru nimic altceva) înțelegem că realizările școlare ale lui Costică Acsinte au fost, mai degrabă, excepționale. De altfel, tânărul nu s-a mulțumit doar cu gimnaziul, așa cum au făcut cei mai mulți dintre colegii săi, ci a continuat studiile la Școala de pilotaj de la Cotroceni. Măcar pentru că vroia să vadă cerul mai de aproape.
Fotograf de război
Ajuns în București, tânărul din Perieți a făcut mai multe descoperiri. Printre ele, și cea care, în cele din urmă, avea să-i schimbe viața. Astfel, pe lângă trotuare și străzi pavate, iluminat public, grădini de vară și domnișoare încălțate, în capitală, Costică a descoperit... fotografia. De fapt, simțea că o cunoștea deja. Toată copilăria "stocase" imagini. Cerul, câmpul, pădurea, părinții la masă, tinerii la horă, bătrânii la biserică... Senzațiile, amintirile, mirosurile, totul la el se baza pe imagini. Așa că fotografia a reprezentat o descoperire foarte familiară. Fusese mereu acolo, în el, doar că, până atunci, nu știuse cum să-i zică.
Se pare că a fost dragoste la prima vedere. O dragoste pentru toată viața, pentru că, în loc să se stingă odată cu trecerea anilor, a continuat să crească, până când s-a suprapus cu întreaga sa existență. Dar la 19 ani, când începuse deja Primul Război Mondial și el se înrolase voluntar în armata română, Constantin Acsinte nu știa că va face fotografii, în fiecare zi din următorii, aproape, 65 de ani. Doar spera să scape cu bine din misiunile pe front, la care participa în calitate de "fotograf de război". Și a scăpat, nu doar cu viață, dar și cu o experiență profesională care, pe timp de pace, i-ar fi fost probabil imposibilă. Timp de trei ani, subofițerul Acsinte a învățat meserie, a făcut sute de fotografii în misiuni de recunoaștere, și-a developat, atât propriile fotografii, cât și pe cele făcute de piloții români, francezi sau ruși, a văzut, uneori, locuri și oameni care, în ziua următoare, nu mai existau decât în imaginile aparatului său, a simțit fragilitatea limitei dintre viață și moarte și a înțeles că, de multe ori, o fotografie este singura șansă a clipei la eternitate. Iar gândul ăsta l-a făcut să se simtă foarte responsabil. Chiar dacă, pentru unii, treaba lui pe front, fotografia, părea ceva complet neserios, el știa că are o misiune grea.
În timpul războiului, pe lângă obiective militare sau industriale strategice, ofițeri și copii de trupă, Constantin Acsinte din Perieți a ajuns să fotografieze personalități de prim rang, precum regele Ferdinand, regina Maria, prințul Carol și pe generalul Berthelot. O parte dintre fotografii s-au regăsit în primul său album, publicat în 1920.
În anul Marii Uniri (1918), Costică era încă subofițer activ, avea 21 de ani și știa că trebuie să se gândească la o soluție de viață, fără haină militară, la care, mai devreme sau mai târziu, era nevoit să renunțe. Deși trăia într-o lume plină de oportunități, în Micul Paris din România Mare, a înțeles repede că nu are prea multe opțiuni, și că singura sa "misiune" în viața civilă rămânea tot fotografia. Și astfel, în momentul în care a fost demobilizat, cu gradul de sergent, în vara anului 1920, fotograful de război Acsinte Constantin a devenit, în mod firesc, fotograf de pace.
"Foto Splendid Acsinte"
În Bucureștiul anilor douăzeci, din secolul trecut, fotografia era o meserie de viitor. Adică, încă nu avea prezent. Existau destul de puțini fotografi "profesioniști" și niciunul n-o ducea prea bine. Toți se zbăteau să obțină aparatura tehnică necesară, scumpă și dificil de găsit. Iar pe lângă aceste obstacole obiective, se confruntau și cu probleme subiective, greu de trecut, generate de superstiții ("fotografia fură sufletul"), prejudecăți ("fotografia nu-i o ocupație serioasă") sau inerții culturale ("ce nevoie am de fotografie?"). Așa că, în primii șase ani după lăsarea la vatră, pentru a continua să facă ce-și dorea, Acsinte s-a asociat cu un fotograf bucureștean, cu care a împărțit costurile și beneficiile meseriei. A fost o perioadă în care a continuat să acumuleze, atât experiență, cât și resursele care i-au permis ca, în 1926, să se stabilească definitiv în Slobozia, să înceapă construcția unei case și să se căsătorească, în iarna acelui an, chiar cu două zile înainte de Crăciun (23 decembrie 1926). Așadar, Constantin se întorsese acasă, își făcuse o familie, se așezase la casa lui și continua să fotografieze. Patru ani mai târziu, odată cu finalizarea locuinței, și-a deschis și propriul studio foto, "Foto Splendid Acsinte", care a funcționat neîntrerupt, timp de 30 de ani (până în 1960, când a fost demolat, ca urmare a proiectelor de modernizare și sistematizare impuse de regimul comunist). În cele trei decenii, în care a traversat atât momentele de glorie economică și culturală ale României Mari, cât și dezastrele dezintegrării naționale din 1940, al celui de-al doilea război mondial, al colectivizării și al dictaturii comuniste, "Foto Splendid Acsinte" s-a transformat, fără să-și propună, în arhiva neoficială a orașului ialomițean. Toate evenimentele importante din viața unui om - botezuri, nunți, înmormântări - se imortalizau de către "nea Costică", care nu era doar singurul fotograf din județ, ci și ceea ce s-ar numi astăzi un "expert în imagini". Oamenii locului, indiferent de vârstă, educație sau posibilități financiare, încă își mai amintesc cum treceau pe la studio să întrebe cu ce să se îmbrace la fotografie, cum să-și aranjeze părul sau cum să stea, "ca să iasă bine". Cu vocea lui domoală, nea Costică, un munte de om, cu o sensibilitate aparte, "îi potrivea pe fiecare". Chiar și după pensionarea din 1960, urmată de demolarea studioului, bătrânul nu și-a pierdut energia și interesul pentru pasiunea de-o viață. A continuat să se ocupe de "imaginea" celorlalți, colindând, pe bicicletă, întreg județul, așteptând să fie strigat, "Nea Costică, o poză", fotografiind copiii în prima zi de școală sau la premiile de sfârșit de an, fetele care se pregăteau de horă, tinerii întorși din armată, femeile, mândre că sunt mame, sau bunicii fericiți că și-au strâns întreaga familie în jurul lor, la vreme de sărbătoare. Modest și muncitor, pasionat de meserie, îndrăgostit iremediabil de oameni (pentru că toată viața a fotografiat oameni, nu peisaje sofisticate, nu metafore, nu idei abstracte, ci oameni concreți și adevărați), Constantin Acsinte s-a ocupat de "nemurirea" celor din jurul său, până în 1984, când a trecut, la rândul său, în veșnicie. Din păcate, odată cu el, parcă a dispărut și o parte din memoria locului, pentru că lumea l-a uitat prea repede. Nedrept de repede. Dar totul se schimbase. În anii optzeci, chiar și în Slobozia erau mulți alți fotografi. Totuși, printre ei, nu mai era nea Costică...
Omul potrivit la locul potrivit
După 20 de ani, în care uitarea a acoperit opera lui Constantin Acsinte (intrată și îngropată, în proprietatea "Muzeului Județean Ialomița") în primul deceniu al secolului XXI, în anul 2008, un avocat pasionat de fotografie, Cezar Popescu, a descoperit câteva cărți poștale editate după fotografii vechi. A început să sape, să caute sursa și, la capătul drumului, a găsit o parte din arhiva "Foto Splendid Acsinte". A fost o întâmplare fericită, în care omul potrivit a ajuns la locul potrivit. Dar toate se întâmplă la timpul lor, nu? După mai mulți ani de încercări repetate, domnul Popescu a primit, într-un final, acceptul de a digitaliza (a trece pe suport electronic) fotografiile aflate pe cele peste 5000 de plăcuțe de sticlă, aflate în patru lăzi de lemn, într-un depozit al Muzeului Județean Ialomița. A urmat o muncă lungă, de identificare, datare, curățare, scanare. Dar, dacă acest efort s-ar fi oprit la "restaurarea" întregului material fotografic, nea Costică din Perieți n-ar fi apărut niciodată în revista "TIME". Însă domnul Popescu are meritul de a fi înțeles vocația universală a arhivei pe care a salvat-o și, folosind resursele de comunicare oferite de internet (un rău atât de necesar), a oferit întregii lumi posibilitatea de a face o călătorie în alt secol și în alt timp, cu ajutorul locurilor, oamenilor și emoțiilor suprinse de un anumit Constantin Acsinte.
În scurt timp, acest nume a devenit cunoscut la nivel mondial, putând fi găsit pe facebook, youtube, twitter și pe cea mai cunoscută platformă de fotografie din lume (Flickr). Astfel, cele peste 7000 de fotografii "made by Acsinte", postate pe internet și preluate de publicații internaționale de prestigiu, au fost văzute și comentate de zeci de milioane de oameni, iar povestea fotografului român a început să circule din America de Nord, până în Australia.
De ce fascinează fotografiile lui Costică Acsinte?
Din februarie 2014, de când un avocat român și un reporter american au redescoperit arhiva lui Costică Acsinte, s-a născut o adevărată fascinație pentru aceste fotografii. Fenomenul este, la prima vedere, greu de explicat. În definitiv, imaginile care au provocat atâtea reacții de apreciere în toate colțurile lumii nu au nimic spectaculos. Nea Costică nu a fost interesat de extratereștri, de "Big Foot" sau de monstrul din Loch Ness. Cu excepția celor câteva personalități imortalizate în perioada războiului, fotograful din Perieți a surprins, în general, oameni obișnuiți, în circumstanțe obișnuite, dintr-un neînsemnat orășel de câmpie și din împrejurimile lui. De exemplu, o formație de jazz din Slobozia anului 1943, o familie cu șapte copii, un cuplu fericit, portretul unei tinere, câțiva țărani cu vitele lor...
În definitiv, nimic neobișnuit. Și, totuși, prin ce mecanism misterios, persoane diferite, din culturi diferite, de pe continente diferite, au ajuns să împărtășească același tip de emoții, după ce au văzut aceste fotografii? Ce au găsit acolo?
Oameni. Oameni autentici. Care astăzi nu mai sunt, dar care atunci, în momentul în care au fost fotografiați, trăiau, respirau, gândeau, munceau, sperau, aveau dorințe de împlinit, scopuri de atins, ființe de iubit. Oameni vii. Costică Acsinte a fotografiat viața. Imaginile pe care le-a realizat, chiar și cele din studio, în care există o regie naivă, păstrează, de fiecare dată, adevărul momentului și al emoției pe care o poartă. Iar emoțiile adevărate sunt universale.
DUCU POPA
Fotografii din Arhiva Costică Acsinte