Părintele NICANOR LEMNE, din Siliştea Snagovului, la 100 de ani - "În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt preot"

Preoţii satelor româneşti

Firav şi plin de lumină, ca un sihastru înde­lung postitor, trăind singur într-o căsuţă de humă, spoită în alb şi acoperită cu stuf, pă­rintele Nicanor Lemne are, şi acum, la cei 100 de ani ai săi, tinereţe fără bătrâneţe în privire, şi un rug aprins în inimă de dragostea pentru Dumnezeu. Re­fugiat din Basarabia, părintele nu s-a plecat sub vremi, ci doar lui Dumnezeu, răzbind printre comu­niştii ce-l hărţuiau şi împlinin­du-şi menirea de preot în satul Siliştea Snagovului, din apro­pierea Capitalei, pe care l-a păstorit până de cu­rând, la o vârstă atât de înain­tată. Dum­nezeu l-a blagoslovit pe părin­tele Nicanor cu zile multe, şi cu har din belşug, din cuvântul său de învăţătură împărtă­şindu-se, şi acum, mul­ţi­me de oameni, ce aşteaptă la poarta sa: tineri şi bătrâni, oa­meni intelectuali şi ţărani, oa­meni de-ai locului, ori veniţi de de­parte. Prieten vechi al revistei noastre, i-am bătut şi în toam­na aceasta la poartă, rugân­du-ne pentru un cuvânt de în­vă­ţătură.

Odaia cu sfinţi

- Părinte Nicanor, v-a dat Dumnezeu să ajungeţi o vârstă rotundă cât veacul. Care vi se pare a fi cea mai mare împlinire a sfinţiei voastre, în toţi aceşti ani îndelungaţi?

- Că i-am slujit lui Dumnezeu! Pentru că acesta a fost visul meu: să devin preot, să fiu un bun slujitor al Său, să-i ajut pe semenii mei, să-i îndrum pe calea spre mântuire. Şi cred că am reuşit lucrul acesta cu cei pe care i-am păstorit. În cei 71 de ani de când sunt aici, în Siliştea Snagovului, am botezat multe generaţii de copii, i-am cununat apoi pe cei care au rămas în sat, m-am bucurat de izbânzile lor în viaţă, i-am alinat cu vorba bună şi cu duhul de la Dumnezeu, când le-a fost greu, şi am fost fericit când cei care trăiesc de­parte s-au întors în sat şi m-au vizitat ca pe cineva drag. Preoţia m-a împlinit ca om. Visul meu de a de­veni preot vine din copilărie, de când am deprins cre­dinţa în casa părinţilor mei din Celena Mare, din jude­ţul Hotin, Basarabia. Tatăl meu a fost tot preot, aşa că am deschis ochii pe lumea aceasta văzând licărirea can­delelor sub icoanele de unde Maica Domnului şi alţi sfinţi ne vegheau zilele şi nopţile. De mic am îngenuncheat în faţa lor, ascultând rugăciunea şoptită de mama, ca să o învăţ şi eu, şi mai apoi, glasul înalt al părintelui - tatăl meu, când am crescut şi am înce­put să fiu nelipsit de la slujbele din biserică. Când ve­deam cu câtă bucurie îl înconjoară oamenii şi caută la dânsul cuvânt de sprijin în necazuri, mi-am spus că, de bună seamă, a fi preot e o înaltă treaptă a slujirii şi a jertfirii în faţa lui Dumnezeu, şi asta am dorit să fac şi eu. Aşa că în fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt preot, că mi-a dat harul acesta şi mi-a dat şi pute­rea de a-l urma, că am slujit această chemare cât de bine am putut eu, că m-a ferit de multe ispite şi m-a întărit în credinţă. Slavă Domnului, cu toate greutăţile prin care am trecut, sunt drept la vârsta mea şi nu am nimic a mă plânge.

- Spuneţi că şi vârsta la care aţi ajuns e un dar de la Dumnezeu, dar sfinţia voastră aţi urmat, de bună seamă, şi un regim cumpătat de viaţă.

- Nu am fumat, nu am băut, carne am mâncat mai puţină, şi m-am ţinut departe de învrăjbirile politice, care au existat mereu, să ştiţi, şi în vremurile dinainte, şi în cele din urmă. Am avut o căsnicie frumoasă, cu preoteasa mea, Olga, şi plec fruntea până la pământ, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru cât de fericiţi am fost împreună. Toată viaţa noastră a fost în bunătate şi milostenie, nu ne-a trebuit să agonisim mult, ci am ră­mas în căsuţa cu două odăiţe făcută din chirpici şi acoperită cu stuf, pe care am făcut-o cu claca sătenilor, în 1948, după ce am ajuns preot la Siliştea Snago­vu­lui. Cei doi băieţi ai noştri - Ionel (inginer agronom), şi Mircea (profesor de limba fran­ceză) - vin pe rând şi mă vi­zitează, ca să nu mă simt singur. Dar eu nu sunt singur. Stau aici cu Domnul Iisus, cu Maica Dom­nului şi cu sfinţii din icoa­nele de pe pereţi: veniţi să vă arăt camera mea de odihnă şi de rugă­ciune!

- Să vă ajut să vă ridicaţi!...

- N-am nevoie de ajutor, mul­ţumesc. Ce, sunt bătrân, doam­nă? (râde şi se ridică sprinten).

- O, dar e atâta "lume", pă­rinte, în cămăruţa dvs!...

- Daaaa! Uitaţi, şi pe Sfinţii Brâncoveni îi am în icoană, şi pe Sf. Nicolae, şi pe Sf. Nectarie, pe Sf. Ciprian, Sf. Antonie, Sf. An­drei, Sf. Dimitrie, pe Cuv. Parascheva... La toţi am mare evlavie, când ştiu cât s-au nevoit pentru credinţa creştină şi cât au îndurat. Şi cu Maica Domnului am atâtea icoane, că nu ştiu la care să mă uit mai întâi. Iar aceea cu Iisus Pantocrator e de acasă, din Basarabia. Atât am luat cu mine când am plecat, ca să ne ocro­tească pe noi, nişte pribegi. Iar pe peretele opus celui cu icoane sunt tablourile de familie: părinţii mei, fraţii mei, soţia mea şi părinţii ei şi fotografiile băieţi­lor mei, de când erau copii. Sunt doi oameni de toată nădejdea acum. Am şi nepoţi şi strănepoţi de la ei. Stau şi mă gândesc la câte am petrecut în viaţa aceasta şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, pen­tru cele bune, ca şi pentru cele mai puţin bune, dar şi pe acelea Dumnezeu ştie de ce ni le dă. Uite, pe mine mă dor genunchii, mă dor picioarele, mă mai dor şi şalele, dar zic aşa: "Doamne, dă-mi ca să simt eu că Tu eşti sus, în ceruri, şi de acolo mă vezi şi trimiţi mila ta spre mine!"

Îmbrăţişarea salvatoare

- Între încercările vieţii de care pomeneaţi, a fost şi drama refugiului din Basarabia natală...

- Tot cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut-o! În vremea când eram student în anul patru la Teologie, la Cernăuţi, în 1940, atunci m-am refugiat prima dată, chiar de ziua Sfinţilor Petru şi Pavel. Am trecut Prutul, în judeţul Dorohoi, am ră­mas pe mal, întrebându-mă dacă e bine că eu am plecat, iar mama şi fratele meu au rămas acasă, în satul Vancicăuţi, în judeţul Hotin, unde ne mutasem din 1934, după moartea tatei. N-am închis un ochi, m-a muncit cugetul până dimineaţa de grija lor, ca nu cumva să vină ruşii, să-i ia şi să-i ducă în Siberia, aşa că, de îndată ce am văzut o geană de lumină, m-am dus la barcagiu şi i-am cerut să mă treacă înapoi, şi i-am luat şi pe ei cu mine. Deja tancurile ruseşti se vedeau venind pe şosea spre intrarea în sat, aşa că ne-am pitit în nişte tufişuri până ce au trecut şi apoi am luat-o şi noi, spre malul Prutului. De la Dorohoi am mers cu trenul până la Târgu Neamţ, în Humuleşti, şi acolo am stat în gazdă, chiar peste drum de casa lui Creangă. Facultatea am terminat-o la Bucureşti, unde se refugiaseră şi profesorii noştri de la Cernăuţi, iar la un an după aceea, când armata română a ocupat înapoi Basarabia, ne-am întors acasă. Acolo m-am căsătorit cu o fată de preot, şi am avut norocul ca ea să fie o femeie de o bunătate rară, un adevărat înger. În Basa­rabia am apucat să slujesc doar un an şi jumătate, am fost hirotonit ca preot în 1942, în satul Mihăileni, din judeţul Bălţi, şi de acolo, în 26 martie 1944, am plecat în al doilea refugiu. Am fost repartizat întâi la Râm­nicu Vâlcea, apoi, am venit ca preot aici, în Siliştea Snagovului, comuna Gruiu, în 1944, la 1 decembrie. Au fost vremuri grele, am îndurat şi foamete, şi sără­cie, şi prigoană din partea activiştilor comunişti din partea locului, cărora nu le pica bine că lumea se adu­na în jurul meu la biserică. Iar acum zece ani, preo­teasa mea a plecat, şi ea, la Domnul, şi îmi e tare greu fără ea, dar toate aceste pierderi le-am petrecut cu lacrimi şi cu rugăciune, fără să mă răzvrătesc împo­triva lui Dumnezeu, căci toate se fac cu voia Lui.

- Care e cea mai mare încercare pe care aţi avut-o în viaţa dvs. de slujitor al lui Dumnezeu?

- În vremurile dinainte, mă străduiam din răsputeri să întăresc credinţa oamenilor, să nu se lase după învă­ţătura comuniştilor, în condiţiile în care aceasta propa­ga ateismul, învăţându-i pe copii în şcoli că nu există Dumnezeu. Şi am reuşit să fac asta, pentru că obştea de aici s-a strâns în jurul meu, şi asta e o mare mulţu­mire, că fără ajutorul lor şi fără dragostea lor nu pu­team renova bisericuţa veche, de secol XVI, din tim­pul lui Vlad Ţepeş. Când am venit eu aici, în 1944, bisericuţa, veche de 600 de ani, era toată o ruină, neagră şi afumată, nu se vedea niciun sfânt pe pereţi. Mi-am dat seama că e o bijuterie şi am vrut să o restaurez, dar trebuia să-mi dea voie şi primarul de atunci. Dar acela, activist fruntaş de partid şi îndoc­trinat ideologic până în măduva oaselor, mi-a spus, plin de importanţă: "Eu sunt pus ca să distrug biseri­cile, nu să le repar!" Şi mi-a strigat că mă urăşte, pen­tru că, chipurile, îl împiedicam, cu râvna mea duhov­nicească, să-şi bifeze el îndeplinirea sarcinilor de partid. Când am auzit asta, am tăcut o clipă şi apoi m-am apropiat de el şi l-am îmbrăţişat. I-am spus că eu ştiu că în inima lui nu e om rău şi că, chiar dacă el mă urăşte, eu îl iubesc, tocmai pentru sinceritatea lui. Iar asta l-a dezarmat complet, nu se aştepta să-i răs­pund la provocări cu pace, cu vorbă bună, ba chiar cu dragoste creştinească. Şi de unde mă ameninţa că mă va alunga din comună dacă mai continuu restaurarea, a sfârşit prin a-mi spune: "Părinte, poţi să faci bise­rica aşa cum vrei, eu o să trec pe lângă ea şi o să mă fac că nu văd nimic!" Şi, timp de 30 de ani, m-am ne­voit să fac asta, cu ajutorul oamenilor. Cu puţinii bă­nuţi strânşi, am reuşit să o repar, apoi, cu specialişti, să curăţ picturile, să fac subzidire, ca să nu se pră­buşească, să-i pun acoperiş, închinând-o Naşterii Maicii Domnului, sărbătorită acum, în 8 septembrie. E o bijuterie acum bisericuţa noastră şi îmi e tare dra­gă şi mă rog ca Dumnezeu să cântărească şi puţina mea trudă, pusă pentru refacerea ei!

Leacul neliniştii: rugăciunea

- La aniversarea dvs. de 100 de ani, între toţi cei care s-au adunat să vă sărbătorească, cel mai con­vingător a fost chiar primarul comunei, pe care l-aţi botezat şi căruia i-aţi dat prima împărtăşanie! Cel mai mult m-au impresionat tinerii prezenţi în număr mare în biserică. De ce vă caută aceştia cuvântul, ce-i învăţaţi?

- Tinerii sunt foarte descurajaţi de puţinele şanse pe care le oferă societatea de astăzi. De aici, temeri, neîmpliniri profesionale şi personale. Pe ei, în primul rând, îi îndemn la rugăciune. Pentru că Hristos spune: "Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide!". Dar să cerem prin rugăciune, mulţumind, întâi, după cuviinţă. Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea sănătate, înţelepciune, un serviciu bun, o căsătorie bună şi toate cele ce împlinesc viaţa omului, dar şi a comunităţii în care trăim - să avem conducători înţe­lepţi, care să ducă ţara aceasta la bine, şi nu de râpă. Aşadar, noi cerem, dar ce dăm în schimb? Rugăciu­nea! În fiecare dimineaţă şi seară, să ne rugăm şi me­reu să-l avem pe Domnul Hristos în inimă, căci spu­nea apostolul Pavel: "Nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!". Şi să mergem şi la biserică, pentru că "în afara Bisericii nu este mântuire", ne spune Sf. Ci­prian, cel care a fost vrăjitor şi Dumnezeu i-a întors inima întru dreapta credinţă. Să ne spovedim şi să ne împărtăşim, după putinţă, în fiecare din cele patru mari posturi de peste an. Să ne ascultăm şi să ne res­pectăm părinţii, aşa după cum spune porunca a cincea din Decalog: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ!". Eu îi îndemn pe tineri să înveţe pe de rost cele zece porunci - nu e greu să faci asta şi, reţinân­du-le, propria conştiinţă te îndeamnă apoi să le res­pecţi. Pe urmă, în afara celor tineri, la mine vin şi inte­lectuali, oameni cu carte multă, dar care sunt tot tim­pul neliniştiţi, tot timpul agitaţi, stresaţi sau înverşu­naţi. Şi acestora le spun să ceară ajutorul lui Dumne­zeu. Să spună, simplu: "Doamne, apără-mă! Ocro­teşte-mă, Doamne! Doamne, dă-mi linişte, pace în suflet şi cuget bun, trimite harul Duhului Sfânt peste mine ca să mă întărească în cre­din­ţă!". Rugăciuni din acestea scurte care, re­petate în timp ce lucrăm ori când avem un răgaz, îţi aduc linişte sufle­tească şi îţi dau putere să mergi mai departe, ră­mânând un bun creştin, ori­cât de grele ar fi încercările prin care treci. Te poţi ruga şi cu cuvintele tale, nu numai cu cele din rugăciunile cu­prinse în cărţi, doar să fie spuse din inimă. Se zice că mergea un călugăr pe apă ca şi pe uscat, iar în timpul acesta se ruga neîncetat, cu cuvintele sale: "Ţine-mă, Doamne, apă­ră-mă, dă-mi putere ca să ajung la mal!" şi altele ca acestea. El s-a spo­vedit stareţului său care i-a spus că ar trebui să zică întâi rugăciunile începă­toare, ştiute din cărţi, "Împărate Ce­resc", "Preasfântă Treime"... şi aşa mai departe. Şi când să treacă din nou, a văzut că începe să se scufunde. Atunci, stareţul care-l pri­vea de pe mal, i-a stri­gat, luându-şi sea­ma: "Spune pe cele ce ziceai obiş­nuit, de la tine, ca să te sal­vezi!". Iată, deci, că mai mare cădere au cuvintele spuse din tot sufletul, indife­rent că vin de la tine sau din cărţi.

- Pe cine lăsaţi în urmă ca să păstorească tur­ma, părinte? Aveţi un ucenic care să vă urmeze pilda?

- Un preot foarte bun, un fiu al locului, părintele Daniel Avram. Nici la Bucureşti, cât e Bucureştiul de mare, nu veţi găsi un preot aşa de credincios şi de evlavios, de rugător, de blând şi de înţelept ca el! Am slujit zece ani împreună în altar, de câţiva ani am ieşit la pensie, şi el continuă, întocmai cum am nă­dăj­duit să-mi aducă Dumnezeu pe cineva care să urmeze lucrarea mea. Sunt liniştit şi-i mulţumesc lui Dumnezeu până la cer pentru aceasta. Mă iubeşte mult şi eu îl iubesc ca pe copilul meu. Părintele Da­niel are o statură impozantă, e ca un uriaş blând, eu m-am impuţinat la trup, după vârstă, şi-s ca un fulg pe lângă el.

"Zilele omului, în mâinile Domnului"

- Îmi păreţi un om care se bucură de fiecare zi dată de Dumnezeu. Cum reuşiţi asta, părinte?

- Tot prin rugăciune. Numai aşa ţi se deschide inima. Eu, dacă am slujit ca preot timp de 73 de ani, le ştiu pe toate pe de rost. După ce săvârşesc rugă­ciunea de dimineaţă, mă spăl, mă primenesc, ies afară, dau găinilor apă şi mâncare, am şi pui mici, că am pus cloşcă şi au ieşit pui şi am şi grija lor. Merg şi aprind candela la mormântul preotesei mele, în cimitirul cu care mă învecinez, şi-i duc flori proas­pete din grădină... Pe urmă, peste zi, vin cel puţin cinci-şase oameni care vor să vorbească despre ale lor, şi eu mă bucur ori de câte ori cineva îmi deschide poarta. Feciorii mei îmi spun să nu mă mai obosesc, dar mie îmi place să văd oameni şi să vor­besc cu ei şi chiar să îi servesc cu o cafeluţă, pe care îmi place să o pregătesc singur. Iar noaptea, din nou, fac rugăciune multă şi îi mulţumesc Tatălui Ceresc pentru tot ce mi-a dat. Spun rugăciunile obişnuite, şi apoi vorbesc eu cu Tatăl Ceresc, din sufletul meu, cu cuvintele mele, pentru nevoile şi neputinţele pe care El, oricum, mi le ştie. Îi spun: "Doamne, întăreşte-mi credinţa, ca să fac voia Ta cât mai stau pe acest pământ, şi ca să fiu mereu pregătit pentru ceasul plecării!". Şi mă mai rog şi pentru cei care vin la mine şi caută cuvânt de îndreptare, mă rog şi pentru sufletele celor duşi: am pomelnice multe, lăsate de oamenii care trec pe la mine şi, în fiecare noapte, pentru că eu dorm foarte puţin, pomenesc 325 (până acum) de nume, pe care le-am învăţat pe de rost. Durează cam o oră şi jumătate, două ore, şi apoi adorm. Ca să cre­deţi, i-am dat caietul pă­rintelui Daniel cel tânăr şi el urmărea, iar eu, de la primul până la 325, pe toţi i-am spus, fără greş. Că acum nu mai văd aşa de bine, şi toate le am în minte, şi rugăciuni, şi po­­melnice. În fiecare sea­­ră, mă gândesc că atunci când dorm, sufle­tul meu nu doarme, şi mă rog ca atunci când mă trezesc, dimineaţa, să-l găsesc la loc, în trup, de aceea, spun aşa înainte de a adormi: "Doamne, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu, iar tu mă miluieşte, mă binecuvântează şi viaţă veşnică îmi dăruieşte!" Şi îndată adorm! Iar dimineaţa când mă trezesc, spun: "Doamne, Iisuse Hristoase, îţi mulţumesc că mi-ai dat sufletul înapoi curat, luminat şi binecuvântat! Binecuvântează, Doamne, şi ziua mea de azi!". Şi merg înainte aşa, zi după zi! Binişor, cum pot!

- Aşadar, nu vă e frică de moarte?

- Nu, deloc! Pentru că ştiu că trebuie să mor într-o zi. Nu scapă nimeni de asta. Şi, de bună seamă, că e mai frumos "acolo", decât pe aici. Aici ai parte de plă­ceri trecătoare, pe când acolo ai o împlinire duhovni­ceas­că necontenită, veşnică, o stare de fericire conti­nuă, căci acolo e viaţa veşnică.

- Ce vă doriţi acum, la împlinirea a o sută de ani, părinte Nicanor?

- Nu pot să spun că-mi mai doresc una, sau alta... spun doar: "Doamne, facă-se voia Ta!". Zilele omu­lui, în mâinile Domnului! El ne dă, El ne ia! Noi tre­buie să trăim ziua de azi, ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa noastră. Eu mă bucur că domnul primar al co­mu­nei Gruiu mi-a orga­nizat o frumoasă sărbă­toare, în preajma zilei numelui meu, Sf. Nica­nor, ocazie cu care mi-a oferit titlul de "cetăţean de onoare" al comunei, iar doamna Floarea Ca­lotă şi prietenii dum­neaei, artişti cunoscuţi, actori, cântăreţi, au cân­tat pricesne şi au re­citat din poezia închiso­rilor şi din cea de inspi­raţie creştină. Dar cei mai mulţi dintre cei pre­zenţi mi-au spus cu cuvinte simple, venite din sufletele lor, cât de mult mă iubesc, ca fii duhovniceşti ai mei, iar aceste mărturii au fost cele mai de preţ daruri. Să fiu încon­jurat cu iubire de atâţia oameni a fost, cu adevărat, cea mai mare bucurie a acestei veri. Şi, dacă-mi doresc ceva, este ca toţi oamenii să fie buni! Buni creştini, răb­dători unii cu alţii, iubitori de aproapele, cinstiţi unii cu ceilalţi. Numai cu bunătate sădită adânc în inimile noastre vom avea raiul pe pământ!
Cât timp am stat de vorbă cu pă­rintele Nicanor, în cerdacul casei sale, o rândunică a ciripit voioasă, din cuibul construit chiar deasupra tocului uşii, dându-mi de înţeles că e de-a casei, aşa cum sunt şi puii pes­triţi de găină, care-i scurmă prin gră­dină, sau căţeluşa Lola, care îl păzeşte tolănită sub masa din cerdac. Părintele zâmbeşte şi le cheamă pe toate cu glas blând. O pace ca în grădina Raiului domneşte între toate vieţuitoarele din ogradă, iar părin­tele însuşi e ca un arhiereu al iubirii universale, între toate fiinţele lăsate de Dumnezeu pe pământ. 100 de ani? Timpul are altă măsură aici, în preajma părintelui Nicanor Lemne din Siliştea Snagovului, în această dimineaţă însorită de vară târzie! Mulţi ani, întru mulţi ani să ne trăiţi, părinte Nicanor!