ANAMARIA SMIGELSCHI - "Când mă uit în urmă, totul mi se pare o lumină"

Povestea unei dinastii de artişti

Cu doamna Anamaria Smigelschi am stat de vorbă copios şi tihnit, în casa ei din cartierul bucureştean Do­me­nii. O casă de artişti, mobilată şi decorată cu gust sigur, de o eleganţă naturală. Pe pereţi, gravurile Aneimaria Smigelschi acompaniau, într-un dublu concert, picturile soţului ei, ma­rele pictor Ion Alin Gheorghiu, plecat dintre noi spre o altă lume. Şi acolo, în casa aceea co­chetă, poveştile, când spumoase şi când duioase ale Aneimaria Smigelschi, evo­când o lume întreagă a elitei artistice ro­mâ­neşti, m-au fermecat. Vă invit şi pe dvs., stimaţi cititori, la acest re­cital de amintiri.

Bunicul şi pensula miraculoasă

- După cum arată şi numele, vă tra­geţi dintr-o familie cu origini străine, de la care aţi moştenit, se pare, şi talentul artistic. În istoria artelor noastre sunt mulţi Smigelschi...

- Îţi voi povesti mai întâi despre bunicul meu, Octavian Smigelschi, care a fost cel mai important pictor român transil­vă­nean din secolul al XIX-lea, mai ales în pictura bisericească. El este cel care "ne-a sfinţit" familia, îm­pru­mutând chipul bu­ni­cii mele, Maicii Domnului din Catedrala Si­biu­lui, dar şi tuturor Madonelor şi îngerilor zu­grăviţi de el. Deşi nu l-am cu­noscut, de el mă leagă o întâmplare spe­cială. Prin anii '70, pe când pic­tam la Tes­cani prima mea acua­relă de toamnă, tuşa de pensulă a buni­cului a apă­rut şi în acuarela mea, ase­mă­nă­toare până la iden­ti­tate, fără să vreau. Şi asta m-a uimit. În­tor­cându-mă la anii vieţii lui, trebuie să îţi spun că bu­nicul meu era mai mult decât român patriot, chiar şi cu numele ăsta străin, pe care nu a voit să şi-l ro­mâ­nizeze. Asta, şi pen­tru că tatăl lui, un nobil po­lonez ve­nit în Ardeal după 1848, devenise la rân­dul lui foar­te român. În ca­sa lor nu s-a vorbit nicio­dată po­­lo­neza. Bunicul meu, Octa­vian Smigelschi, a în­ceput prin a picta multe biserici din Ardeal. Pe urmă a făcut şi pictură de şevalet, care nu era plătită aşa bine. Între timp, a stu­­diat la Sibiu, pe urmă la Bu­da­pesta şi la München, şi a călătorit şi a văzut o mulţime de pictură euro­peană.

- Ce moştenire ne-a lăsat marele pictor Octa­vian Smigelschi?

- Din pictura lui laică, ne-au rămas puţine tablo­uri, dar de o foarte mare frumuseţe. Majoritatea sunt la Brukenthal şi la Muzeul de Artă din Cluj. Dar operele lui cele mai cunoscute sunt religioase şi se află în Ca­te­drala din Sibiu. În 1903, s-au găsit bani în Sibiu şi s-a hotărât să se facă Catedrala Mitro­po­litană. Şi după ce s-a zidit, s-a făcut concurs pentru pic­tura murală. El a participat la concurs, alături de pictori din străinătate, majoritatea austrieci, şi a câştigat, nu doar concursul pentru Catedrala din Si­biu, dar şi pentru cea greco-catolică din Blaj. A apu­cat să picteze ceva în cate­drala din Sibiu, dar la cea din Blaj s-au terminat banii şi a rămas până azi albă şi ne­pic­tată. În urma lui, au rămas foarte multe studii uriaşe de îngeri şi de arhangheli... Şi pe care bunica mea, împinsă de ne­voi, după moar­tea lui, le-a vândut, în 1923, bibliotecii Astra, unde au şi fost expuse. Şi când s-au împlinit 100 de ani de la moar­tea bu­ni­cului meu, s-a organizat un cen­te­nar, tot în sala Astra. Iar noi am făcut şi un parastas fru­mos la Blaj, unde e înmormântat bunicul, cu toată familia noastră. După expoziţia de la Sibiu, ne-am dat seama că trebuie să o ducem şi la Bucureşti. Asta şi-ar fi dorit şi bunicul meu, pentru că ceruse şi el o sală de expoziţie în Vechiul Regat, dar nu i-au dat. Aşa că în aprilie 2015, la Muzeul Ţăranului Român, am făcut o expoziţie de o frumuseţe şi cu un succes ce nu se prea întâmplă la expoziţiile de azi.

Bunica Pulheria, cea răpitor de frumoasă

- Să mergem mai departe, pe firul poveştii stră­moşilor dvs.

- Octavian Smigelschi s-a însurat cu bunica mea, Pulheria, o domnişoară tânără şi răpitor de frumoasă, şi au făcut cinci copii. N-a avut parte să se bucure prea mult de ei, s-a îmbolnăvit de inimă şi s-a pră­pă­dit la 46 de ani, înainte de a-şi termina toate pro­iectele lui minunate. Bunica a rămas văduvă la 34 de ani, cu cinci copii, dintre care tatăl meu era cel mai mare, în vârstă de 12 ani. Bu­nica nu avea nicio me­serie, dar nu s-a lăsat! În doar doi ani, a reuşit să-şi ia ba­calaureatul şi să-şi ia două licenţe, de is­torie şi geografie. A ajuns pro­fesoară de liceu şi, foarte curând, directoarea liceului de fete din Sibiu. Cred că toate cucoanele din Sibiul de atunci au în­văţat carte cu "Mama Mică". Aşa îi ziceam noi. Îi zi­ceam aşa, fiindcă era micuţă. Mică şi fru­moasă. Şi a reuşit să-şi crească singură cei cinci copii, pentru că ni­ciodată nu s-a mai măritat. Şi i-a fă­cut pe toţi oameni întregi, cu stu­dii. Iar pe tatăl meu, cu mari efor­turi şi greutăţi, l-a trimis în Italia, să înveţe ar­hi­tec­tura.

- Aici intră în poveste ramura italiană a familiei dvs.

- Aşa-i. Mama mea era fiică de italieni pricopsiţi din To­rino. Tatăl ei avea ca­fe­neaua cea mai şic din oraş, în Piazza San Carlo. Era un fel de Cap­şa, cu cinci sa­loa­ne, decorate fiecare în alt fel. De la el şi de la stră­bu­nicul meu moştenise Mami umorul, de am apucat fiecare o fă­râ­miţă din ce a rămas. Se spu­ne, de pildă, că stră­bunicului meu din Italia, când s-a dus să cum­pere un leagăn pen­tru pri­mul născut, i s-a părut cam scump. A­tunci, ne­gus­to­rul, în glu­mă, i-a oferit un rabat de 25% la du­zi­nă. Proaspătul tată, bucu­ros, a zis: "Per­fect, dă-mi 12!" Şi bine a fă­cut, că au avut 11 co­pii... Mă întreb, şi azi, ce-or fi făcut cu cel de al doi­sprezecelea lea­găn? Şi s-a mai în­tâm­plat că Nando, fratele mamei mele, cân­ta la pian, într-un club de muzică studenţesc. Şi acolo, la un moment dat, a apărut un vio­lo­nist ve­nit de departe, din­tr-o ţară în care mie­lul cos­ta un leu. Era fru­mos ca un zeu, cu păr câr­li­on­ţat, ce-i că­dea pe frun­te, când cân­ta la vioară cu ochii în­chişi. Acest făt-fru­mos era ar­hitec­tul Victor Smi­­gel­­schi, vii­to­rul meu ta­­tă. Patru ani i-au tre­buit pâ­nă să îşi măr­turi­sească iu­birea şi să-i ceară mâ­na ma­mei, iar ea, care era de mult răz­bită, a ac­cep­tat. Pa­tru ani lungi, căci tata a trebuit mai întâi să îşi facă o si­tua­ţie la Sibiu. Şi după ce s-au căsă­torit, au venit în Ro­mâ­nia. Iar ma­ma, ca­re era ma­te­ma­ti­cia­nă cu stu­dii în Ita­lia, şi-a luat şi un doc­torat în Ro­mânia, în­că din pri­mul an; asta, ca să nu înveţe ro­mâ­neş­te de­gea­ba. Pe ur­mă n-a mai pro­fesat a­proa­pe ni­ciodată. S-a ocu­pat cu creşterea noas­­tră şi, cum îmi place mie să glu­mesc, ca bună ma­tema­ti­cia­nă, din doi în doi ani, a făcut câte un co­pil. Doi băieţi şi două fete.

- În total: cinci copii în familia bunicului po­lonez, unsprezece în familia stră­bu­ni­cului italian, patru în fa­mi­lia părinţilor dvs. Ăsta da, neam! Cu siguranţă că aţi avut o copilărie fantas­tică...

- Mama ne-a crescut cu voioşie şi mână forte. A­veam voie să facem orice, până la un anumit punct, din­colo de care, orice rugă­minte, isterie, urlete, plân­sete, erau inutile. Pedeapsa cea mai cruntă era să nu vină seara să ne facă cru­ciu­liţă pe frunte, cu dege­tul mare. Un abis negru se căsca atunci şi adormeam plân­gând, spunând la nesfârşit "Tatăl Nostru" sau nu­mă­rând întruna. Când eram eu copil, totul în casa noas­tră era o lumină şi o glumă, chiar şi războiul. Via­ţa era colo­ra­tă, până au venit bombardamentele asupra Bucu­reş­tiului, când ne-am refugiat la Dum­brăveni, în Ardeal, lângă Mediaş, la sora bunicii. În acel orăşel tih­nit am stat un an şi ju­mătate. Într-o zi, s-a aflat că am fost bom­bardaţi.Ca­sa noastră fusese distrusă. Eram pe drumuri. Dar popularitatea noastră a atins cote de nedescris. Ne opreau oamenii pe stradă ca să afle cum a căzut bom­ba, cum tavanul cu o gaură rotundă a aterizat întreg în piaţa Buzeşti, cum Tati are mâinile arse, pentru că a scăpat blocul de un incendiu pornit de la un primus aprins, cum s-au spart toate paharele, dar a rămas în­treagă carafa de cristal, cu gâtul cel lung şi subţire, cum nu mai avem nimic, de­cât ce am luat cu noi în bagaje... Oamenii ascultau cu nesaţ, se mirau, şi noi eram tare mândri. Iar eu m-am mai evidenţiat, ba călărind pe bivoliţă, ba că­ţărată pe tancurile ruşilor. Încât mamei mele i se spunea în târg "Doamna Ana­maria". Şi toate fetiţele născute atunci în Dumbrăveni au fost botezate cu numele meu. După asta, când ne-am întors la Bucu­reşti din refugiu, am lu­at-o cu noi şi pe mătuşa noas­tră. Avea o casă în Bucu­reşti, pe bu­le­vardul Ave­res­cu, şi ne-a primit la ea, dându-i voie tatălui meu să mă­rească casa şi s-o re­construiască, ca să încă­pem toţi. Dar casa aceea a devenit una aparte în car­tier. Noi eram un cuib de descreieraţi, ca să zic aşa, şi se adunaseră în jurul nos­tru rânduri-rânduri de co­­legi, copii veniţi la stu­dii din Braşov, din Plo­ieşti. O ţineam în nişte jocuri şi amuzamente, cu o prietenie absolut încân­tă­toare. Pentru toţi, perioada aia a rămas ca o zonă de fericire strălucitoare, de care îmi aduc aminte cu du­ioşie. Deşi trăiam toţi într-o sărăcie lucie. Apoi, în­ce­tul cu încetul, am început să ne fa­cem mari, cu toţii. Şi, rând pe rând, toţi fraţii Smi­gelschi am intrat la fa­cultate.

- Cum v-aţi ales fie­care drumurile?

- Pentru Ioana Smi­gel­schi, cea care mai târ­ziu se va căsători cu pic­torul Do­ru Şetran, a fost simplu. Toată fiinţa ei era ar­tistică, plină de în­de­mânare şi graţie. Era clar că trebuia să fie plastician. Simplu a fost şi cu fratele meu, Mario, care a ajuns unul dintre arhitecţii mari ai României. Cu mine, însă, au avut probleme. Ba jucam teatru, ba eram bună la mate­matică, ba la gimnastică. Până când a hotărât mă­mica, după ce îmi văzuse lu­cră­rile din expoziţia de la Şcoala me­die de arte plas­ti­ce, un­de studiam, că tot arta e dru­mul meu. Ei, şi pe ur­mă am intrat uşor la Ins­titutul Grigorescu, şi am dus o viaţă plină de în­cân­tare. Dacă mă uit în urmă, totul mi se pare o lu­mină.

Boierul

- Biografiei dvs. familiale, absolut fabuloase, i se adaugă un capitol la fel de strălucitor: aţi fost soţia de-o viaţă a marelui pictor Ion Alin Gheor­ghiu, dispărut, din păcate, mult prea repede. Oare lu­mina vieţii dvs. a continuat şi alături de el?

- Cu Alin m-am întâlnit în tren, când plecam după primul meu an de facultate, la practică, în Tul­cea. Am pornit în lungul trenului, din vagon în vagon, plecând din compartimentul meu, şi am nimerit într-unul unde stătea un grup de pictori mai mari ca vârstă, printre care şi Alin, care urma să vină şi el în tabără. El ter­mi­nase Institutul de Artă de câţiva ani şi-l în­so­ţea pe Jean Brutaru (căruia toţi îi spuneau "Maître"), directorul taberei la Tulcea. Era un tânăr subţire şi graţios, cu o claie de păr cârlionţat, cu un gât înalt şi nările în vânt, mâini mici şi albe, cu care gesticula coreografic. Un specimen rar! Pe urmă am aflat că băiatul acela era luat de "Maître" în tabere, ca să poată locui pe gratis cu studenţii, să plătească te miri ce şi mai nimic pentru cantină şi să poată picta în "plein air", câte şase săp­tă­mâni pe vară. Alin Gheor­ghiu căzuse la diplomă, pen­tru că fusese cata­logat de naţionalist şi formalist (ca să vezi ce vremuri dog­matice erau pe atunci!). Nu avea slujbă, nici atelier, şi descărca noaptea cartofi în gara Obor. Dar îşi pe­tre­cea după-amiezile la Biblio­teca Dacia, cu al­bu­mele marilor artişti, asculta muzică simfonică spri­jinit de stâlpi, în Piaţa Domenii, că acasă nici lu­mină electrică n-avea. În schimb, urma să devină un artist ge­nial! După ce ne-am cunoscut şi am in­trat într-un fel de amiciţie amoroasă, lungă şi tur­men­tată de dispu­te teoretice şi mai puţin teoretice, i-am pozat. Şi a început să facă mai multă pictură figurativă. Pâ­nă atunci făcea doar peisaje şi naturi moarte. După ce a început să mă picteze pe mine (în toată perioada aia de 10 ani de zile, modelele de sex fe­minin pe care le-a folosit sunt toate pe structura mea: umerii laţi, sânii rotunzi şi şoldurile înguste). Pe urmă, a trecut la un fel de figurativ abstractizat, por­nind de la icoanele pe sticlă. Apoi a ajuns să picteze "Grădinile sus­pen­date". Până la ele, tablourile lui n-aveau titluri. Dar făcea nişte serate încântătoare la atelier, la care ve­neau pictori şi scriitori, şi-i puneau toţi titluri. Şi Ni­chita Stănescu i-a dat un titlu unui tablou de-al lui Alin: "Logodna stelară". Pe urmă, ca să ne putem căsători, ne-am făcut mai întâi casă. A proiectat-o fratele meu arhitect, Mario, şi e împărţită pe din două cu el, în oglindă. Şi după ce ne-am ter­minat casa cu totul, până la flori în glastră, argintărie în sertar şi mirodenii în dulap - ne-am căsătorit. În a treia zi de Crăciun, 1970. După 14 ani de promessi sposi. L-am cunoscut când aveam 18 ani şi a fost sin­gurul bărbat din viaţa mea.

- Cum trăiau împreună doi artişti?

- Alin pleca în fiecare dimineaţă la atelier şi se întorcea seara. Prânzea cu salam torpedo şi o ju­mă­tate de franzelă, iar cu jumătatea ailaltă venea seara la cină. Eu, la început, îl tot între­bam ce vrea să mă­nânce şi el se uita aşa, în gol. Nu ştia să zică decât "pireu". Şi atunci i-am făcut o listă cu ce ştiam eu de ani de zile că-i place şi, de fapt, ceea ce le place ăs­tora de aici, din Vechiul Regat. Că se pare că omul se simte bine dacă mănâncă ce se mănâncă în mod obişnuit, la o rază de 150 de kilo­metri în jurul lo­cului în care s-a născut el şi trăieşte. În general, pe Alin l-am scu­tit de orice fel de grijă materială. Sin­gura lui obligaţie era să aducă seara o franzelă acasă, iar joia, programul TV.

- Legenda şi fotografiile arată că Alin Gheorghiu era un bărbat foarte sedu­că­tor...

- Da, era frumos şi boier. De fapt, chiar avea o as­cen­denţă princiară. Po­ves­tea e aşa. A existat în secolul XIX un prinţ, Alexandru Ghi­ca, zis Rappi­not (rappi­not înseamnă pictoraş în franceză), care era pic­tor ama­tor. Dar a fost şi secretarul lui Lascăr Ca­­tar­giu. Picta, era îmbrăcat fru­mos şi cu mustăţi şi a iu­bit-o pe Anica, fată frumoasă şi ea, dar fată în casă. Aşa s-a născut mama lui Alin Gheorghiu, pe care su­rorile Lahovari au vrut să o înfie­ze, dar nu le-a fost dată. Alin a aflat târ­ziu istoria asta a lui de familie. În orice caz, ei toţi trei, Alin şi cu surorile lui, au mutre de boieri. Sunt mult mai arătoşi şi mai rasaţi decât alţi Ghiculeşti pe care i-am cunoscut. Pe lângă ei trei, eu aveam o mutră de par­că eram slujnica lor. Ei, nişte lorzi, toţi trei, feţe dis­tin­se de grecotei cu nas sub­ţire. Altminteri, Alin era băiat sărac, din Dă­măroaia. Eu am început să-i zic "Bo­ie­rule" şi îi zicea o mulţime de lume aşa. Şi Nichita. Şi bo­ier a fost până în ultima clipă Alin. Şi un om de mare onoare, care n-a făcut nicio­dată niciun com­pro­mis. Şi se mai deosebea prin ceva: Alin fluiera aşa de frumos şi de bi­ne bucăţi din concerte, încât ceilalţi îi ziceau "Com­po­zitorul"; şi mai ştia să flu­iere şi înainte şi înapoi, adică inspi­rând, expi­rând. Talente uri­aş de multe avea. Cânta dum­ne­zeieşte şi era foarte cul­­tivat, citea tot timpul. Dar era şi im­previzibil. Une­­ori, era monosilabic în lume, alteori ţinea discur­suri splendide, când eram numai eu şi câţiva prieteni de faţă. Şi numai de pic­tură vor­bea; orice subiect îl trans­­for­ma în exemple din arta plastică, doar asta era în capul lui.
Apoi a venit anul 2001, când Alin a murit. De atunci, mă duc mereu la cimi­tirul Bellu, la parcela academicienilor. Vin mereu cu găletuşa şi cădelniţa, să mă văd cu cei plecaţi. Îngerul de argint de pe mor­mântul lui Alin e acum învelit în frun­zele salciei, nu se zăreşte decât când bate vântul. Peste un an, doi, când se va înăl­ţa, îi va face boltă, umbra ei darnică va ocroti şi pe ceilalţi. Îmi fac frumos da­toria, deşi nu cred că Alin mai dă prin cimitir, sau că socoteşte po­menile şi lumânările. El o fi acum poate o lumină, un verde veronese, sau o aro­mă, ori vreo metaforă. Ceva transparent, în orice caz. Pentru că toată viaţa lui s-a luptat să transforme ma­teria în spirit...

Desluşind scoicile

- Să vorbim acum şi despre Anamaria Smi­gelschi, un nume consacrat în grafica româ­neas­că.

- Eu am făcut secţia de afiş şi grafică publicitară la facultate şi pe urmă am fost angajată la Redacţia pu­blicaţiilor pentru străinătate, şi ani de zile am făcut reviste. De grafica de şevalet m-am ocupat mai târziu. Cele mai multe ilustraţii au fost la cărţi pentru copii. A­poi, încetul cu încetul, a început să se eco­nomisească hârtie, şi să nu mai am aceleaşi pu­ternice satisfacţii. Aşa că în 1976, mi-am dat de­misia. Aşa am ajuns la atelierul de gravură al UAP, de pe strada Speranţei. E ceva aproape miracu­los să faci gra­vu­ră. Tristeţea mea e că acum interesul pentru ea este aproape stins. Gra­vura e trecută în rândul doi al arte­lor, la arte minore. Dar e de o mie de ori mai greu să faci gravură decât pic­tură de şevalet. Pentru gravură trebuie să ştii multe în plus. Te solicită fizic: plimbi plăcile de gravură, le bagi în acid, şi asta te sufocă, apoi le ridici şi le speli în benzină. După care, duci plăcile de gravură la im­pri­mat. În ţările normale, există ateliere mari pentru as­ta, unde te înscrii şi ai meşteri, artistul doar concepe. Noi trebuia să facem tot. Dar erau nişte artişti minu­naţi. Iar perioa­da aceea a avut o fervoare care nu s-a mai repe­tat. Am expus la bienale inter­naţionale pres­tigioase şi am primit premii importante. În acei ani, grafica românească avea drum larg deschis în lume.

- Suntem în plină "toamnă-estivală" şi s-ar po­trivi să vorbim despre minunatele dvs. desene rea­lizate la mare, la Vama Veche.

- Mi-a plăcut totdeauna să desenez scoici. Ve­neam la plajă încărcată cu umbrelă, cearcea­furi, ma­pă de carton, pensule şi tot ce-mi trebuia. Desenam şi colo­ram ciucită pe nisip. Când mă mai opream din de­se­nat, trăgeam o baie bună. La prânz, când ve­neam în odăiţa mea, înfi­geam desenele cu bol­duri în pe­retele de chirpici, care se umplea de imagini din ta­van până-n po­dea. Ca­mera mea era veşnic cu geamul şi uşa deschise, pu­tea intra oricine. Odată am gă­sit un bilet: "Am văzut, am plă­cut, şi greu re­zistat să nu luat! Niki (Ni­colae) Mano­les­cu". Când ter­minam desenele, veneam cu mapa şi Alin mă aştepta la geam şi-mi pregătea o cină gustoasă. După masă, îi arătam ce am făcut şi pri­meam o notă. Am lucrat aşa 15 ani, până în 2001, când el a murit.

"Sunt o persoană destul de recomandabilă"

- În răs­părul tuturor greutăţilor, arta dvs. vă­deşte o mare bucurie de-a fi. Ce întâmplări ale vieţii vă fac atât de vie?

- Aşa m-am născut. Asta nu se poate învăţa. Te hă­răzeşte Dumnezeu să ştii să te bucuri de orice. Şi în orice caz, trebuie să ai umor. Umorul este cel mai puternic beton pentru orice cons­truc­ţie a vieţii. Deşi azi s-au cam dus timpurile când chicoteam de volup­tate seara, vârându-mă în aş­ter­nutul parfumat, sau mă trezeam fericită, în fie­care dimi­nea­ţă. Acum, cam tresar la ţârâitul tele­fo­nului, de teamă că iar e cineva bol­nav sau chiar a murit, ori mă mo­lipsesc de grijă la fiecare tele­jurnal. Asta nu înseamnă că mi-am schim­bat caracterul, că aş fi irosit darurile lăsate de părinţi, odată cu sângele fierbinte. Că mă plic­tisesc singură, că n-am chef de vorbă. Mă pot bucu­ra de orice! De salturile gim­nas­tice ale unei pisici care vânează moliile la becurile de pe terasă, de un cuvânt ghicit din­tr-o explicaţie fistichie de rebus, de aran­­jamentul regal al florilor în glas­tră, mă pot bucura de uşa uriaşă făcută din­tr-un gogoşar cu care ornez un pla­tou cu peş­te, dar şi de cele 44 lun­gimi de piscină, pe care le fac, când pe dea­su­pra, când pe la fund, în lipsa unui kilometru de mare adân­că. Şi îmi mai place să dărui şi să pri­mesc cadouri, să dorm în "co­rent", cu fe­reas­tra deschisă, şi să mă uit la tele­vizor, lungită pe jos. Nu fac nimic la întâmplare. Şi tare mă bucur când îmi iese. Nu uit ce mi-a plăcut, şi gusturi, şi cu­lori, şi mirosuri. Uit întâm­plările deza­greabile, şi de aceea nu ţin duş­mă­­nie sau ran­chiu­nă, nu le iau prea în serios, pentru că umo­rul mă ajută să su­pra­vieţuiesc orgo­liu­lui nemăsurat cu care sunt pre­vă­zută. Aş putea zice că sunt o per­­soa­nă destul de reco­man­da­bilă...