Când oamenii vorbesc fără cuvinte

Cum comunică oamenii între ei? Pe oricine am întreba, ne va răspunde că prin vorbire directă sau scris, mai ales prin aceea intermediată, virtual, de calculator. Puţini sunt aceia care se mai gândesc astăzi la transmiterea de imagini mentale, la codurile ascunse în gesturile omeneşti, în ridicarea umerilor, clipitul din ochi, datul din cap sau mişcarea mâinilor. Şi mai rari sunt aceia care vor vorbi despre comu­nicarea cu animalele domestice, comunicarea prin "stări", prin muzică, poezie sau pictură, compor­tamente fireşti ale comunicării sen­zoriale, atât de dispreţuită în epoca internetului. Şi mai există şi alte mo­da­lităţi uitate de a comunica, cum ar fi faimoasa intuiţie feminină, care este mai de­grabă un simţ, decât o lo­gică ultra-rapidă. Tot aici pu­tem in­clu­de şi memoria moştenită, pe care unii o mai nu­mesc atavism, cons­tituind, de fapt, legătura cu stră­moşii noştri. Dar cu siguranţă că între co­mu­nicările extra-senzoriale, cea mai importantă este telepatia, transmiterea gândului de la om la om, iar cea mai bizară, dictarea automată, "venită din cer". Despre ambele va fi vorba în pagi­nile care urmează.

Telepatie în Marele Nord
Telefonul mental

Dacă în prezent, ruşii şi americanii înregistrează progrese aşa de mari în experienţele de transmitere a gândurilor prin telepatie, aceasta se datorează stu­dii­lor şi cercetărilor care au re­­zistat de-a lungul tim­pului, în ciuda bătăii de joc, ba chiar, uneori, a ani­mo­zităţii făţişe a oamenilor de ştiinţă.
Una dintre aceste expe­rienţe a avut loc în 1937 şi a fost o reuşită de senzaţie. Exploratorul polar sir Hu­bert Wilkins era foarte in­teresat de telepatie. Tocmai fusese rugat să formeze o nouă expediţie arctică, cea de-a unsprezecea la care participa, pentru a-l găsi pe aviatorul sovietic Le­vanevsky, dispărut în Marele Nord, pe când încerca să facă legătura aeriană între URSS şi Statele Unite, pe la Polul Nord. Unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Wilkins, Harold Sherman, care făcea la rândul său cercetări în legătură cu trans­miterea gândurilor, i-a propus exploratorului o ex­pe­rienţă ce trebuia să aibă loc pe toată durata călă­toriei sale: de trei ori pe săptămână, lunea, mar­ţea şi joia, Sherman urma să "asculte" acasă, în America, timp de o jumătate de oră, de la 18.30 până la 19, gândurile amicului său aflat la Pol. În zilele acelea, la orele stabilite, ex­ploratorul încerca să îşi "proiec­teze" gândurile legate de căutările sale însoţite de cât mai multe detalii din întâmplările de zi cu zi. Pentru a evita orice con­tes­tare posibilă, ei au hotărât ca, de fie­care dată, Sher­man să consemneze ceea ce "pri­mea" în scris şi apoi să trimită no­tiţele doctorului Gardner Mur­phy, care con­ducea echipa de studii para­psi­ho­logice a uni­ver­sităţii Co­lum­bia. Cum Sher­man se afla la New York, alţi doi doctori, pri­eteni de-ai lui sir Hu­bert Wilkins, A.E.Strath-Gordon şi Henry Hardwicke, au acceptat să fie martorii săi şi să asiste, de fiecare dată, la eforturile lui Sherman de a capta gândurile prietenului său. În sfârşit, un post de transmisie pe unde scurte ar fi trebuit să îl ţină la curent pe explorator cu progresul experienţei.
Expediţia a început în octombrie 1937 şi, foarte re­pede, condiţiile atmosferice au făcut transmisia foarte dificilă. În plus, preocupat de greutăţile expe­diţiei, sir Hubert Wilkins nu a reuşit să "comunice" întâmplările, în fiecare zi, la ora stabilită. Dar, spre surprinderea celor doi, lipsa timpului nu îl împiedica pe Harold Sherman să "primească" principalele gânduri ale lui Wilkins. Încă de la început, ceea ce a notat a fost de o precizie uluitoare. Tot ce nota Wil­kins în jurnalul expediţiei polare era consemnat cu fi­delitate de prietenul său, Sherman, în prezenţa mar­to­rilor. Ulterior, "dialogul" era trimis doctorului Murphy.
Când, peste un an, jurnalul polar al lui Wilkins a putut fi comparat cu notiţele pri­etenului său, a devenit evident că erau mult prea multe detalii care co­respundeau, pentru a fi vorba despre o simplă coin­ci­denţă. De exemplu, în noaptea de 14 martie 1938, Harold Sher­man no­ta, în biroul său din New York: "Cred că ai descoperit o crăpătură în coada avionului, dar ai reuşit să o repari. Acum, mi se pare că te văd manipulând o pompă de mână, în plin zbor. Unul dintre motoarele avionului fumegă şi aud elicea tuşind, ca şi cum aţi avea probleme la car­burator". Jurnalul lui Wil­kins confirmă afirmaţiile lui Sher­man şi pre­ci­zează: "La un mo­ment dat, pe când procedam la schimbarea rezer­vo­rului în timpul zbo­rului, am aşteptat prea mult şi a trebuit să pompez cu furie pen­tru a reporni un motor ce ameninţa să se o­prească. Nu a du­rat decât un minut, dar m-am gândit la acea în­tâmplare toată zi­ua".
Un alt exemplu: în­tr-o zi, Sherman a scris că "văzuse în mintea sa cum se forma ghea­ţă pe aripile avionului lui Wilkins, la ora 13.00". Confruntarea ulterioară a dovedit că, deşi la ora indicată încă nu se formase gheaţă pe aripile avi­onului, când aparatul a ajuns la destinaţie, e­ve­nimentul s-a în­tâm­plat! Într-un alt ra­port, care i-a făcut să râdă pe martorii lui sir Hubert Wilkins, Sherman a notat că îşi vedea prietenul în compania unor militari, o ceremonie la care participa multă lume şi unde sir Hubert era îmbrăcat elegant. Toţi au rămas pur şi simplu stupefiaţi când, la în­toar­cere, exploratorul a povestit cum, în urma unei ate­rizări forţate la Regina, în Saskatchewan, pe 11 no­iembrie 1937, fusese invitat la o ceremonie de gală şi cum reuşise să împrumute, în ultima clipă, de la cineva, nişte haine elegante.
Pe data de 7 decembrie, Sherman a scris: "Este noapte şi văd un foc puternic. Se pare ca arde o ca­bană. Sunt mulţi oameni care aleargă. Este foarte frig şi vântul bate cu putere". În jurnalul său, ex­plo­ra­torul confirmă: era vorba despre o cabană de es­chi­moşi de la Point Barrow, în Marele Nord, care lu­ase foc. Două zile mai târziu, pe 9 decembrie, Sher­man a scris: "Te văd într-o şcoală, în faţa unei table, cu creta în mână, scriind ceva". În jurnalul lui sir Hubert s-a descoperit mai târziu că în ziua aceea le vorbise şcolarilor din Point Barrow şi că, la un mo­ment dat, făcuse nişte schiţe la tablă.
Modest, ca orice veritabil savant, sir Hubert Wil­kins a mărturisit mai târziu, în legătură cu această experienţă: "Nu ştiu dacă am reuşit să demonstrăm cu adevărat că este posibilă tele­patia între două persoane, de la foarte mare distanţă, dar eu sunt foarte fericit că am participat la această experienţă, care de­mons­trează că telepatia merită multă atenţie."

Dictarea automată
Cazul Patience Worth

Cine a fost Patience Worth? A existat, ea, cu adevărat? Tot ce se poate spune cu certitudine este că a fost autoarea a cinci romane şi a mai multor poeme. Patience Worth nu a fost numai un autor talentat, ci şi unul din­tre rarele cazuri care le permit savanţilor să întreprindă cerce­tări minuţioase în do­meniul pa­ra­nor­ma­lului. Ea (sau misterul numit Patience Worth) s-a ma­nifestat pentru prima dată într-o seară frumoasă de iunie, în anul 1913. Domnul şi doamna John H. Curran se distrau cu o plan­şe­tă Ouija, împreună cu câţiva prieteni, în casa lor din Saint-Louis, în Missouri. Plan­şeta Ouija era foar­te des întâlnită în sudul SUA, la în­ceputul se­colului al XX-lea, fiind compusă dintr-o placă ceruită pe care erau scrise cifrele şi literele alfabetului. Deasupra ei se ţinea un pendul, de cele mai multe ori în formă de inimă, ce era lăsat să balanseze din literă în literă, pentru a forma mesaje şi a comunica cu cei de­cedaţi. Dar, în primul rând, le per­mi­tea copiilor să se dis­treze şi îndrăgostiţilor să îşi facă declaraţii.
Oaspeţii soţilor Curran povesteau. Doamna Curran şi o prietenă ţineau în continuare pendulul deasupra planşetei când, dintr-o dată, el începu să se mişte. Nimeni nu pusese nici o întrebare. Neîncrezători, toţi cei de faţă s-au aplecat deasupra tabletei, pentru a citi mesajul. El a apărut literă cu literă: "Am trăit cu mult, mult timp înainte. Acum revin. Numele meu este Patience Worth".
Toată lumea a izbucnit în râs şi cineva a între­bat-o ironic pe interlocutoarea bizară unde a locuit. "De cealaltă parte a mării", a răspuns planşeta. "În ce ţară"? "Vreţi să ştiţi totul despre mine, dar tre­cu­tul es­te mort. Nu trebuie să vă neliniştească tre­cutul". Asta a fost tot. Cu toţii s-au amuzat, fiind con­vinşi că doamna Curran sau prietena ei le-au făcut o far­să.
Dar în lunile care au urmat, doamna Curran a intrat din ce în ce mai des şi mai uşor în contact cu Patience Worth care, prin intermediul planşetei, dicta gânduri, maxime, ba chiar şi mici poeme. Doamna Curran a ajuns în curând la scrierea auto­mată. Nu avea decât să se aşeze într-un fotoliu şi, după câteva clipe, Patience Worth se exprima prin mintea ei, dictând texte din ce în ce mai lungi. Medicul de familie şi-a alertat confraţii şi, din clipa aceea, au început vizite şi experienţe care au durat ani la rând. Doamna Curran era o fată de fermier, plăcută, sinceră, fă­ră complexe, şi care îşi iubea mult bărbatul. Dar edu­caţia sa era la ni­vel de şcoală pri­mară şi, făcând cercetări, doctorii au descoperit că fu­sese doar o ele­vă bună şi atât. Or, în calitate de scri­itoare, Pa­tience Worth era la un nivel intelectual cu mult superior. La început, doc­to­rii au crezut că sub pseudonimul de Patience Worth era vorba des­pre o eliberare, de o exprimare interioară a doamnei Curran, dar în ceea ce scria erau multe lucruri pe care, pur şi simplu, nu avea de unde să le ştie. În schimb, încet-încet, începea să se contureze caracterul şi personalitatea lui Patience Worth. După mai multe întrebări, anchetatorii au aflat că se născuse în comitatul Dorset, din Anglia, în 1640, şi că sosise în America în 1670. Vorbea cu o precizie incredibilă şi cu foarte multe detalii, despre viaţa coloniştilor din acea epocă, mărturisind că fusese ucisă de un indian, la puţin timp după sosire.
Impresionată de amploarea "misterului" pe ca­re-l stârnise fără să vrea, doamna Curran a acceptat să se lase examinată de câte ori au dorit doctorii şi oamenii de ştiinţă. Nu intra niciodată în transă şi nu juca nici un fel de teatru. Se aşeza, pur şi simplu, într-un fotoliu şi, după câteva minute, Patience Worth sosea.
Dar în ciuda numelui ei (Patience înseamnă "răb­dare"), entitatea din lumea de dincolo răspun­dea uneori destul de brutal la anumite întrebări. Cel mai mult vorbea despre ţinuturile, peisajele şi casele din Anglia sa natală. Din acest punct de vedere, afirmaţiile ei nu puteau fi puse în nici un fel la îndoială. Iar pentru ca doamna Curran să fi ştiut toate acele lucruri, ar fi fost nevoie să petreacă zeci de ani în biblioteci. Surprinzătoare erau, mai ales, particularităţile limbajului. Folosirea unor cuvinte vechi sau care dispăruseră din limba engleză cu­rentă i-au făcut chiar şi pe cei mai reticenţi dintre mar­torii fenomenului să accepte că "misterul" Pa­tience Worth tre­buia luat în serios. De altfel, spe­cialiştii de la British Mu­seum din Londra au con­firmat că Patience nu făcea niciodată greşeli de ex­primare, folosind expresii şi locuţiuni absolut normale pentru o englezoaică din secolul al XVII-lea.
Pe măsură ce experimentul avansa, Patience începuse să se exprime prin vocea doamnei Curran cu o asemenea uşu­rinţă, încât, la un moment dat, s-a făcut apel la un ste­nograf. Din clipa aceea, au început dictări de-a dreptul uluitoare. Pa­tience a dictat cinci vo­lume, pe care doam­na Curran le-a rostit cu o viteză de 115 cuvinte pe minut, fără să se re­pete sau să ezite asupra vre­unui cuvânt. Cele cinci romane au fost dictate în cursul a numeroase şedinţe, uneori scurte, alteori mai lungi, cu intervale variind de la o zi la o lună. De fiecare dată, Patience relua cu foarte multă exactitate dictarea de unde o lăsase. Unul dintre romane, intitulat "The Sorry Tale", îşi des­făşura acţiunea în epoca vieţii lui Iisus şi oferea o imagine ex­traor­dinar de exactă din acea perioadă. Un pro­fesor de literatură de la Universitatea din Manitoba, pe nu­me W.T. Al­lison, a estimat că doar Biblia putea oferi o imagine atât de precisă a acelei perioade. În cele din urmă, pentru a de­mons­tra că era o per­so­nalitate absolut inde­pen­dentă de doamna Curran, Patience Worth a dictat un poem epic lung de 60 de mii de cuvinte, folosind doar vo­cabularul anglo-saxon utilizat la anul 1650, care era împănat pe ju­mătate cu termeni normanzi şi latini.
Profesorul F.S. Schiller de la Universitatea din Oxford a declarat că, pentru a scrie un astfel de poem, un scriitor contemporan ar fi avut nevoie de o viaţă întreagă de studiu al limbii vorbite în secolul al XVII-lea. Vocabularul poemului era, după spu­sele sale, saxon. "Ne găsim în faţa unui ade­vărat miracol al filologiei"!, a afirmat profesorul.
Timp de peste 20 de ani, doamna Curran a primit vizita a nenumăraţi medici şi psihiatri eminenţi. Cu o blândeţe care de multe ori contrasta cu limbajul violent al lui Patience Worth, ea s-a supus la toate experienţele ce i-au fost cerute, răspunzând la toate întrebările. Când, într-o zi, un grup de medici i-au cerut să accepte un experiment pe care chiar ei îl considerau imposibil, ea le-a răspuns simplu: "Sunt de acord. Dacă Patience e în stare să facă ce cereţi, o va face". Solicitarea a constat în scrierea unui po­em, la comandă, despre praf (pulbere). Fără cea mai mică ezitare, prin vocea doamnei Curran, Patience a dictat un text, devenit ulterior un document al istoriei. Redactat de d-na Curran în engleza veche, el vorbeşte despre zădărnicia poftei de putere şi bo­găţie, despre fragilitatea vieţii în faţa morţii, despre "prăbuşirea palatelor, a speranţelor şi dorinţelor omeneşti". "Pulbere a măcinişului vie­ţii, care aş­teaptă mâna lui Dumnezeu pentru a re­naş­te. Pul­be­­re, pulbere, pulbere, cenuşa zilei de ieri".
La capătul experimentului, impresionaţi de calitatea literară a textului, examinatorii au căzut de acord că doar un geniu ar fi putut răspunde astfel la întrebările lor. Misterul a rămas, însă, nedezlegat.