Am crezut atunci, pentru o clipă, că va pleca definitiv, așa cum făceau din când în când oamenii mari, că va dispărea de lângă mine, doar ca să-mi facă în ciudă, cum se întâmpla mereu de cum venea toamna la noi în sat. Eram cât se poate de speriat, și nu mai știam dacă toată groaza ce mă apucase deodată, nodurile din gât și respirația greoaie, de băiețandru, mi se trăgeau de la frig sau de la dragostea pentru ea. Fugise de mine și se pitise după primul gard, crezând că n-o s-o observ, așteptându-mi reacția. Ea, Zurli, cea mai drăguță fată din vecini, mă iubea. "Te iubesc, Mircea", îmi răsunau proaspăt în minte cuvintele ei, ca un abur, neștiind cum trebuie să te porți când auzi așa ceva. Mă pregătisem îndelung, ce-i drept, repetând mult în fața oglinzii, ca un actor care-și joacă la nesfârșit singura piesă știută, iar acum, momentul cel așteptat trecuse pe lângă mine și mă lăsase orb, fără să fiu în stare să vorbesc. Mi-am lipit urechea de scândurile de lemn și i-am auzit respirația, care stătea gata să se transforme în plâns. Apoi mi-am lipit trupul cu totul de scândura groasă, pieptul, mâinile, coatele, mi-am ridicat și genunchiul și am simțit pentru prima dată zidul dintre mine și ea. Găsisem o crăpătură deasupra obrazului prin care îi vedeam rochia de in care îi curgea până la genunchi. Se așezase pe o piatră și începuse să scâncească încet, așa cum fac puii de animale când sunt părăsiți pentru câteva secunde de mamele lor. Am vrut atunci să o strig în gura mare, să știe tot satul, să se-audă până departe, la București, să-i spun că mi-e dragă, dar nu făceam decât să tremur ca un prost, lipit de gardul dintre mine și ea.
*
Pe Zurli am început s-o îndrăgesc din ziua în care am găsit amândoi un șarpe, în plimbările noastre prin păduri. Ea l-a văzut prima - un șarpe mic, iute, cu solzi galbeni, care dormea îndesat printre frunzele de toamnă -, și eu am sărit atunci ca un apucat în fața ei, ca s-o apăr, gata să-nfrunt orice armată ne-ar fi ieșit în cale. Chicotind în spatele meu, m-a apucat de brațe, și am știut atunci că se simte în siguranță cu mine. Zurli era zbanghie și veselă și-și purta, pe vremea aia, demult, părul în două codițe, care mărgineau zâmbetul ei mare, până la urechi. Așa era ea, iar eu deveneam mereu mai bărbat, cel mai puternic bărbat care exista pe-atunci pe pământ. Câteodată, când se nimerea pe lângă mine, mi se-ntăreau mușchii, picioroangele de băiat mi se îngroșau până deasupra pulpei și deveneau ditamai picioarele de bărbat. Altădată, când venea seara, înfruntam pentru ea frigul, acoperind-o cu mâinile și hainele de pe mine. Întinși în iarba proaspăt cosită, ne împărțeam uneori între noi cuvinte pe care le auzeam în filme, iar când nu ne mai ajungeau, mă făcea mereu să inventez unele noi pentru ea. Ne împărțeam și serile, și bomboanele primite, și număram vacanțele, care se scurtau de la un an la altul, pe măsură ce noi tot creșteam. Când începea să se scurgă toamna din copacii de la marginea satului, Zurli cea cuminte, Zurlica cea deșteaptă, Codiță, prietena mea, pleca, iar eu rămâneam în poartă, urmărind printre sughițuri mașina părinților ei, o Dacie roșie și amărâtă, care o lua de lângă mine. "N-am să plâng", îmi spuneam la început, când încă nu mă simțeam sufocat de praful de pe uliță, "anul ăsta o să fiu mai bărbat, o să mă țin, chiar de va fi greu, și n-o să plâng". Îi auzeam și ei plânsetul, cum mă striga de dincolo de geamul mașinii, cel mai mare dușman care nu ne dădea pace pe-atunci. Mă prăbușeam în genunchi, când mașina nu se mai vedea de după colt, dezamăgit că fusesem condamnat la încă un an de așteptare. "Unde ești tu, Zurli?", strigam în fiecare toamnă, în urma ei. După multe zile și luni, cărora le pierdeam numărătoarea, se întorcea mereu la început de vară, și o luam amândoi de la capăt. Uneori, când o vedeam după o lungă absență, mi se părea mult mai înaltă decât era atunci când plecase, alteori, puteam să simt la ea, de cum o vedeam, o roșeață care-i cuprindea amândoi obrajii, până la gât. Se emoționa și mă emoționam și eu după ea, și nu ne mai priveam în ochi până la final de zi. Ne plimbam, doar. Ea-mi povestea de minunățiile care se găseau la oraș, la București, pofte de care nu auzise nimeni la noi în sat, nici tataia Ivan și niciunul din frații lui. În alt an, când o așteptam la capăt de uliță, în prima zi de vacanță, repetând în minte discursul de întâmpinare, o văzusem de departe, cum îi apăruseră pe sub bluză, de la un an la altul, doi sâni mici ca două mere, și cum părul tuns scurt, băiețește, îi ajunsese deja până la umeri. Ba, într-un an, lăsase să treacă câteva zile până să apară la poarta bunicilor ei. Mă făcuse să mă perpelesc, inventând mii se scenarii, iar când, în sfârșit, apăruse, machiată toată cu verde în jurul ochilor, cocoțată pe tocurile furate de la maică-sa, îmi trântise direct: "De azi începând, îți interzic să-mi mai spui Zurli. De azi să-mi spui numai Dalia, așa cum mă cheamă de-adevăratelea. Ne-am înțeles?". În anul acela mi-am purtat zi de zi cămașa de sărbătoare, doar ca s-o impresionez pe ea, pe noua Dalia. Rupeam flori din grădina bunicii și dădeam fuga la geamul ei, unde mă uita Dumnezeu chiar și câteva ore, până când ea se apropia cu mișcări de domnișoară de oraș deschizându-mi din milă fereastra. Îi făceam toate poftele, doar ca s-o mulțumesc, îi căram toate acareturile pe care tot eu i le adusesem de-a lungul timpului în dar, ca semn al prețuirii mele: poșete furate de la mamaie, cutii de metal, pe care le găurisem ca să-i fac din ele stropitori și site, folii de plastic, mereu pregătite, în cazul în care ne-ar fi prins cumva ploaia. Dar Dalia era mai tot timpul nemulțumită, supărăcioasă și mofturoasă din cale-afară, fără să semene defel cu Zurlica mea, cea care plecase cu câteva luni în urmă. În acel an, așa am ținut-o cât a fost vara de lungă: ea cocoțată pe tocuri, iar eu mereu în urma ei, trăgând după mine folii de plastic, cu care trebuia să o apăr de ploi. În anul cu pricina, am sfârșit amândoi la cules de struguri, singura operațiune care ne făcea să ne trezim în fiecare an cât mai de dimineață.
Aplecată deasupra mea, în via din spatele casei, își întindea brațele, chinuindu-se să ajungă la ciorchinii cei mai zemoși. Dezlipindu-se de corp, bluza lăsa să se vadă bucăți de piele, care se încordau să o țină pe Zurli ancorată pe scară. Sub ea, agățat de aceeași scară, eram eu. Închideam ochii și îi așteptam mișcările regulate, pe care le făcea de fiecare dată când se apleca să pună ciorchinii în lădiță. Îi simțeam parfumul și eram ferm convins că așa trebuie să miroasă toate femeile din lume: numai a struguri zemoși. Când a coborât, ușor sfioasă, nimerind direct în brațele mele, și-a dat seama că nu mai are nicio scăpare, că suntem amândoi atât de aproape unul de altul, și a început să dea din mâini și din picioare, să se zbată, doar-doar mă voi îndupleca. M-am ținut tare, doar o ocazie ca aia nimeream o dată pe vară, am priponit-o strâns de scară și am pupat-o, când nici nu și-a dat seama ce-i cu ea. Un sărut apăsat, în care i-am prins mai mult colțul gurii și jumătate de obraz, și care n-a durat mai mult de câteva secunde, până să scape. Primul nostru sărut, singurul. S-a zbătut și a reușit să iasă din strânsoare și dusă a fost. În vacanța aceea n-am mai văzut-o deloc și am rămas așa, nevorbit, până în vara următoare. Plângeam după ea și strigam de după gard "Unde ești tu, Zurli?". Plângeau cu mine, în unele seri, și mamaia și tataia Ivan, că mă vedeau cum sufăr, am plâns așa toți trei, până s-a terminat toamna, a început școala și a venit iarna peste sat, până ne-am luat toți cu treabă și am uitat. În anul următor, când s-a întors, Zurli mi-a spus că s-a gândit la mine în mai multe dăți. "Așa, câteodată, să știi, Mircea, te mai și visez." Intrase la unul din liceele bune de la oraș, era deja domnișoară, se împlinise la trup, avea de-acum 15 ani și talia i se mai îngroșase, făcând-o să se așeze de fiecare dată mai bine când mergea pe uliță. Își purta părul prins deasupra capului, legat cu o fundă roșie, și începuse să mă placă și să meargă cu mine mai peste tot.
Într-o zi, în ultima noastră vară, pe când ne plimbam pe ulițele din sat, s-a întors către mine și mi-a spus deodată: "Te iubesc, Mircea!". A rămas cu privirea țintă la mine, așteptând să îi răspund ceva, orice, dar eu parcă uitasem atunci brusc toate cuvintele pe care le învățasem vreodată. "Te iubesc, Mircea!", îmi răsuna în minte, până departe, ca un abur. Văzând că nu îi răspund cu aceleași cuvinte, că nu schițez nimic, că mă uit doar la ea, de după breton, a luat-o la fugă pe uliță în jos și s-a ascuns după un gard de lemn. I se vedea doar funda roșie din vârful capului, singura care mai anunța prezența ei în lumea mea. Ea, Zurli, cea mai drăguță fată din vecini, mă iubea. Mi-am lipit trupul cu totul de scândura groasă, de gardul dintre mine și ea, și am privit-o prin gaura de deasupra obrazului. Am văzut-o cum se ridică într-un final, cum își scutură rochia de care i se agățaseră niște frunze, și cum o ia încet la vale, înspre casa bunicilor ei. O priveam paralizat cum dispare și nu puteam să schițez niciun gest. Silueta ei a devenit după un timp din ce în ce mai mică, până ce a mai fost doar un punct. Punctul s-a pierdut printre tufe și m-a lăsat așa, în liniștea serii, tremurând, lipit de gardul dintre mine și ea.
Curând, vacanța s-a terminat, Zurli s-a întors la școală, la București, și, după foarte puțin timp, s-a mutat cu familia în Canada. Atunci, prin crăpătura dintre scânduri, a fost ultima dată când am mai văzut-o. A fost prima mea iubire, singura. Îi mirosea pielea a toamnă și a struguri zemoși și era pentru mine cel mai frumos motiv ca să mai trăiesc încă un an.
MIRCEA BARNA - Bistrița Năsăud