Reghina

Și domnii se îndrăgostesc, nu-i așa?

Erau cazați, ca în fiecare an, în cabana pă­du­rarului, acolo unde începea drumul ce urca până sus pe creasta muntelui. Locuiau acolo cât ținea vara, cât aveau ce culege de prin pă­dure. Ajungeau prin mai, când începeau să se coacă fragii sălbatici, și rămâneau până prin octombrie, noiembrie, când mai gă­seau prin poieni doar alune, ciu­perci, fructe de soc și de scoruș. După ce cădeau brumele și nu mai aveau ni­mic de cules, plecau. Nimeni nu știa unde se duc în lunile de iarnă și din ce trăiesc, nu i-a întrebat nimeni, ni­cio­dată, deși erau prietenoși cu ori­cine și dornici de-a povesti. Își ziceau rudari și se supărau dacă cineva îi apro­pia de țigani. Nu semănau cu aceștia decât prin dragul de libertate. Aveau obi­ce­iuri mai pașnice, pielea mai albă, erau toți blonzi, cei mai mulți din­tre ei cu ochi al­baș­tri. Nu știu ce fel de neam erau, n-am mai au­zit de ei în anii de acu­ma, nu știu nici dacă mai trăiesc sau au trăit prin alte zone ale țării. Erau harnici și tare ve­seli, munceau toți, de la cei mai mici, care erau toată ziua prin pădure la cules, până la cei bă­trâni, care ciopleau din lemn lin­guri, câr­pă­toare și co­veți de frământat alua­tul, mai mari sau mai mici, după cum era co­pacul pe care-l tăiau. Lumea din sat îi cu­noș­tea deja pe mulți dintre ei după nume, pe alții, după obiceiuri, pentru că atunci când ploua și nu pu­teau culege ni­mic, coborau în sat și se îmbiau la lucru pe lân­gă gospodăriile oa­me­nilor. Așa am cunoscut-o eu pe Reghina, în ultima vacanță a studenției mele. Aveam nouăsprezece ani. Amin­tirea ei mă trezește și acum din lâncezeala comodă a vieții de pensionar, și încă de la început vreau să vă spun că întâlnirea cu ea este una dintre cele mai ciudate și frumoase în­tâmplări din tinerețea mea. De-a lungul anilor, când clipele petrecute alături de Reghina îmi veneau în minte, de fiecare dată simțeam că îmi înflorește ziua. Cel mai adesea, îmi aminteam de ea toamna, căci într-o zi de toamnă s-a petrecut întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc.

Zile cu ploi

În anul acela, începutul toamnei a fost tare ploios. Zile în șir, cerul greu de nori a rămas cenușiu. Frun­ze­le copacilor s-au întunecat, fără să mai treacă, pre­cum în alți ani, prin culorile bine cunoscute ale toam­nei, galben, portocaliu și roșu aprins. Părea că pădu­rea s-a stins brusc, ofilindu-se, după ce-a sărit peste toamna cea frumoasă drept în zilele reci, dinainte de căderea brumelor. Pământul era plin de apă și încă mai ploua fără încetare; ploaie măruntă, încăpățânată, cu picuri iuți, ce străbăteau perdelele de ceață. După zile de aș­teptare, cu speranța neîmplinită că ar putea ieși soarele, mama s-a hotărât să ne apucăm să strân­gem porumbul, de teamă că altfel ar fi pu­trezit ju­mă­tate în câmp. Ca să meargă culesul mai repede, i-a chemat în ajutor pe rudarii din familia lui Toader, bătrânul care cioplea cele mai frumoase fluierici din lemn de alun. Au venit vreo zece femei și bărbați și-au lucrat bine. Au stat la noi patru, cinci zile, până am adunat tot porumbul, toate poamele și toate roadele pământului, din holde, livadă și de pe arături. Am lucrat cot la cot cu ei și mi-a fost drag să le ascult poveștile, căci în vreme ce lucrau, erau puși mereu pe vorbă și pe glume, nicidecum nu le păsa de ploaia care nu se mai oprea și de frigul care spre seară era tot mai aspru. Se vedea că erau căliți de traiul prin păduri și-mi plăceau, pentru că niciunul dintre ei nu s-a plâns de ploaie, de frig, de noroaiele care erau până în gât, de mlaștina care se formase în holda din care a trebuit să scoatem cartofii. De câteva ori mi-a fost rușine de ei, când m-am enervat și am vorbit urât, căci mi se umpluseră cizmele de apă și de-abia mi le trăgeam din noroiul cleios. Lucram în­dâr­jit, fără chef, spre deosebire de ei, care pă­reau împăcați cu soarta lor. Seara, mâncam toți împreună, mama punea bucatele la masa mare din pridvor, după care ei se retrăgeau, pentru somn, în fâ­nar. În prima seară, am descoperit-o surprins pe Re­ghina, în grupul femeilor care stăteau adunate la celălalt capăt al mesei.

Ochii de culoarea alunei

Cât a fost ziua de lungă, deși lucrasem împreună cu ei, n-am băgat-o în seamă, n-am văzut-o, căci eram toți înfofoliți și îmbră­cați cu haine de ploaie, unii dintre ei își pu­seseră chiar pe cap niș­te saci mari de plastic, pe care i-au legat cu sfori, la brâu, ca să nu îi ia vântul. Ceața m-a împiedicat să le văd pe femeile care lucrau mai la o parte, grupate separat de bărbați. Și, drept să vă spun, nici prin cap nu mi-a trecut să le urmăresc, ori să le ascult râsetele și chicotelile, căci în siluetele lor diforme, cu sacii aceia caraghioși în cap, n-aș fi putut ghici în vecii vecilor vreo frumusețe de femeie. Numai că prejudecățile mi-au fost date peste cap. La prima cină, în colțul opus al mesei la care așteptam mân­carea caldă, am descoperit cu uimire o fată cu un chip atât de armonios, încât am rămas clipe în șir fără grai.
După atâția ani care au trecut de atunci, nu mai pot recompune perfect portretul ei. Pot să spun doar că avea un obraz tare delicat și că ceea ce observai la ea de la bun început erau ochii mari, de culoarea alunei coapte. S-a uitat doar o clipă la mine și-am știut că sunt pierdut, că mă îndrăgostesc brusc, fără putința de-a mă opune. Nu mai știu acum exact cum au trecut zilele care au urmat, ce am lucrat, cum am lucrat, cât am săpat cartofii și câte coșuri de porumb am strâns ori cărat în hambare. Știu însă în detaliu cum m-am furișat de mai multe ori până în apro­pie­rea ei, așa, ca din întâmplare, la ce tertipuri am apelat ca să mă îndepărtez de grupul bărbaților și să ajung lângă ea ca să-i mai pot vedea încă o dată, și încă o dată, și de mai multe ori, ochii aceia tulburători.

Febra

După trei zile de lucru, tot nu reușisem să stau de vorbă cu ea. De câte ori mă apropiam de grupul femeilor cu care lucra și sporovăia, se prefăcea că tocmai atunci i s-a desfăcut legătoarea de la brâu sau că din cauza vântului i s-a desprins sacul de pe umeri. Își făcea de lucru, ca să nu dea ochii cu mine, se-ntorcea cu spatele, ca să nu fie nevoită să mă vadă și să intre în vorbă. Odată, chiar am întrebat ceva, dar mi-a răspuns una dintre femeile cu care lucra, căci ea tocmai atunci a țâșnit de lângă noi și s-a dus să-și golească găleata în care culegea mere, deși nu era plină încă. Am înțeles că se ferește de mine și brusc m-am înveselit, căci în momentul acela mi-am dat seama că ea a înțeles foarte bine ceea ce se întâmpla cu mine. Mă gândesc acuma, după atâta vreme care a trecut de la acele întâmplări, că ar fi trebuit să fiu mai răbdător și mai înțelept, să-mi fac un plan de acțiune și să mă țin de el. Dar unde s-a mai văzut în­drăgostit răbdător? Și unde s-a văzut ca îndrăgostitul să fie capabil de planuri pe care să le și respecte? Simțeam că înnebunesc când mă gândeam că mai aveau puțin de lucru la noi, după care plecau din nou la cabana din pădure, ori poate chiar coborau mai la câmpie, până în anul următor. Nu eram capabil să-mi limpezesc gândurile, parcă mă vrăjise și-mi luase mințile. În ultima zi de lucru, am fost disperat de-a dreptul. Nici n-am putut mânca în seara aceea, și peste noapte am făcut febră. Poate că am răcit lu­crând atâtea zile în ploaie, dar atunci credeam că de la îndrăgostire mi se trage. Am zăcut câteva zile prin casă, mă mutam de colo, colo, fără chef de nimic și, deși vremea se mai încălzise și nu mai ploua, nimic nu mă mai atrăgea să ies afară. Abia așteptam sfâr­și­tul vacanței, ca să mă întorc în orașul studenției, până într-o zi, când mama, care până atunci îmi urmărise zbuciumul fără să zică nimic, m-a întrebat dacă n-aș vrea să mă duc până la cabana pădurarului, ca să le duc ceva de merinde rudarilor, care urmau să plece a doua zi.

Vraja

De-aici încolo, tot ceea ce am să povestesc stă sub semnul vrăjii. Nu știu bine dacă s-a întâmplat întocmai ceea ce o să vă spun. Anii au trecut și-am uitat unele detalii, iar pe altele vreau să le țin doar pentru mine. N-am să uit însă până la sfârșitul meu lumina din ochii ei. Sigur este că după ce am ajuns la cabană cu proviziile, Reghina a ieșit din încăpere chiar înainte ca eu să-mi iau rămas bun de la neamul ei. Când am pornit pe cărarea spre casă, am zărit-o printre copaci și m-am luat după ea. Atunci am știut că și ea mă aștepta, căci nu s-a mai ascuns ca altădată. Am găsit-o lângă un soc bătrân. Culesese câteva boabe vineții și le ținea în căușul palmei. N-am vorbit nimic niciunul dintre noi, tot ceea ce s-a întâmplat după aceea s-a desfășurat în tăcere și a venit firesc, ca și cum asta era scris încă de la începutul lumii.
A întins mâna și m-a chemat. Am urmat-o și-am simțit că pădurea întreagă se înfioară în spatele nostru. Ne-am oprit lângă un stejar bătrân. Nu mai ploua, un soare palid împrăștia printre copaci o umbră gălbuie. Când m-am dezmeticit, pielea ei strălucea, părea fosforescentă, iar ochii purtau în ei o lumină grea, aurie, precum mierea. Ne-am ridicat din iarbă și-atunci am văzut că ține încă în mână boabele zdrobite de soc. O pasăre a țâșnit scurt printre crengi. Eu am plecat, ea a rămas tăcută, în picioare. N-am mai văzut-o de atunci niciodată și nu mai știu nimic despre ea, dar lumina din ochii ei învie în fiecare toamnă.

DORU PETRACHE - Sighișoara