CRINA MARDARE - "Încerc să mă bucur de viaţă. Fug de tristeţe cu toată puterea"

Un apartament larg, plin de ferestre, mobilă pictată, plante până în tavan, un pian negru, patinat, şi Boris, cel mai încruntat motan pe care l-am văzut vreodată. Între toate astea m-a întâmpinat, cu zâmbetul ei cald, Crina Mardare. Pasionată de muzică şi de meseria ei până la obsesie, fosta membră a trupei Sfinx Experience se luptă cu toate forţele pentru promovarea calităţii în muzica românească.

Doamna profesoară şi vraja muzicii

- Din luminile scenei, pe vremea de glorie a for­maţiei Sfinx Experience, aţi trecut în spatele ar­tiştilor consacraţi sau în devenire, pe care îi ajutaţi să urce treptele gloriei. Dvs. nu mai tânjiţi după ea? Pe ce aţi schimbat-o?

- Ca să răspund concret la întrebare, uite tocmai ce m-am întors din vacanţă şi mă pregătesc să încep un nou an şcolar. Am înfiinţat de ceva vreme o şcoală de muzică (Crina Mardare Music Experience) şi în fie­care an încerc să mai pun câte o cărămidă la "construcţia" asta. Este foarte greu să ai o afacere de felul acesta dacă o faci corect. Du­pă ce treci de faza în care tre­buie să fii credibil, să-ţi faci un nume, să ai rezultate, te izbeşti de un lucru oarecum neaşteptat: îţi dai seama că atunci când apar dificultăţi, nu copiii sunt pro­blema, ci părinţii. Pe ei tre­buie să-i con­ving că şcoala mea de mu­zică este una ba­za­tă pe studiu, pe o programă, că la cursurile ei se intră pe baza unui exa­men, a unei au­diţii. Ştiu că mai nou se vehi­cu­lează şi la noi ideea că şcoala pentru copii se face prin joa­că, nu se pune prea mare pre­siune pe ei. Nu pu­nem nici noi presiune exa­gerată, dar odată acceptat la şcoala mea înseamnă că eşti talentat, iar dacă eşti talentat trebuie să munceşti şi să stu­diezi ne­bu­neşte. Chiar şi când te apuci de treaba asta cu muzica "din joacă", tot trebuie să existe o dis­ci­plină. Nu se poate cu ju­mătăţi de măsură. Nu în cazul meu. Muzica înseamnă studiu, dar dacă îţi place, învăţătura nu mai este o corvoadă.

- Ce calităţi li se cer celor ce vor să intre la şcoală?

- Ce îţi trebuie ca să fii acceptat la şcoala mea? Baza, primul test, sunt urechea muzicală şi ritmul. Fără aceste două ingrediente, prăjitura numită muzică nu iese. Apoi sunt timbrul, calităţile vocale şi alte lu­cruri mai subtile. Lucrurile acestea se văd încă de la câţiva anişori. Şi înainte de revoluţie, când mergeau profesorii de la şcolile de muzică prin grădiniţe să caute talente, tot lucrurile acestea le urmăreau. Îţi spun din experienţă, pentru că aşa am fost şi eu des­co­perită. Grădiniţa mea era foarte aproa­pe de Liceul George Enescu, m-au ascultat acolo, apoi au chemat părinţii să le propună să mă dea la şcoala de muzică. Norocul meu a fost că nu erau acasă, lucrau în străi­nătate, iar eu am crescut la bu­nici. Iar bunicul m-a dus. Ce mai ceartă a primit, săracul de el, ce scandal monstru a fost în familie, când au aflat părinţii, dar a fost prea târziu, pentru că eu deja fusesem cuprinsă de vraja muzicii, care de atunci nu m-a părăsit nicio secundă din viaţă.

- Succesul care a urmat i-a convins?

- Niciodată. Aşa cum mă lupt astăzi cu părinţii elevilor mei, aşa m-am luptat în tinereţe cu părinţii mei. Nu concepeau ca fata lor să nu devină avo­cat, medic sau inginer. Dar n-am cedat. În­că din liceu, am avut serviciu, munceam după ore până că­deam de oboseală ca să-mi plătesc meditaţiile pentru Conservator. Mama a refuzat cate­goric să mă ajute. Şi atunci, ca şi acum, nu prea se poate intra la Conservator dacă nu te îndrumă un profesor. Până la urmă, eu am intrat printre primii.

- Să presupunem că eşti copil talentat, muncitor, cu părinţi înţelegători, sunt oare ingredientele acestea suficiente ca să reu­şeşti azi în muzică?

- Este adevărat că în spatele oricărui puşti talentat trebuie să fie un bunic, o mamă care cară o vioară, o chitară, o mapă cu partituri. Dar chiar şi când ai toate atuurile acestea, tot nu ai scăpat, dacă nu ai noroc. Poţi fi genial şi să rămâi geniu necunoscut, la tine în casă, dacă nu ai dramul acela de noroc. În artă mai mult decât în orice alt do­me­niu. O secundă, o se­cun­­dă de noroc e de ajuns.

- V-a fost dăruită a­ceastă secundă?

- În primul rând, eu am avut norocul să cunosc în Conservator oameni ca­re mi-au deschis nişte ca­nale extraordinare către anumite muzici, anumite cărţi, anumite filme. Când faci muzică, pe lângă ce asculţi, contează enorm şi mediul în care trăieşti, ce prieteni te înconjoară, ce cărţi citeşti, pentru că mu­zica, arta în general, în­seamnă foarte mult spirit. Al doilea moment de coti­tu­ră din viaţa mea a fost că l-am cunoscut pe com­pozitorul Adrian Enescu, care a ră­mas şi acum un model pentru mine. Încă ascult com­poziţiile lui de atunci şi mă minunez ce revoluţionare erau, ce ac­tuale sunt încă prin sunet şi viziune. Mi-a fost, indirect, un foarte bun pro­fesor.

- Ce satisfacţii deosebite are munca asta de pedagog? Te regăseşti în succesul copiilor?

- Da. Chiar da. Iar unii sunt atât de talentaţi! Mor de ciudă că nu pot să-i ajut mai mult decât să-i învăţ să facă muzică de calitate, să studieze, să citească. Oricât încerc să-i îndepărtez de spălătura asta de creiere care se face prin televizor şi prin alte mijloace media, tot nu reuşesc, pentru că la un moment dat ies de sub protecţia mea şi ajung pe la casele de discuri, pe la diverşi producători fără scrupule şi criteriu va­loric. E o junglă. Tot ce pot spera eu este ca ei să nu devină nişte neadaptabili în urma sfaturilor mele, dar nici să nu se piardă de tot, când îşi iau zborul. Şi mă rog la Dumnezeu să aibă secunda aceea de şansă. Cât despre cei care nu vor reuşi în muzică, sunt convinsă că orice meserie ar avea, studiul muzical îi va ajuta enorm: vor fi mai liberi, vor avea idei, îndrăzneală, o altfel de sclipire în priviri. Sunt mân­dră de elevii mei. Unii au ajuns la Universităţi cele­bre din lume, chiar şi în Boston, la Berklee, studiază foşti elevi ai şcolii noastre. Cu acest lucru chiar mă laud: sunt singura care a reuşit să aibă elevi care să ajungă atât de de­parte. Şi mă mai laud cu profesorii pe care i-am adus la şcoala mea, toţi unul şi unul, plini de studii, cu com­poziţii care se cântă prin Europa. Îi iubesc şi îi pre­ţuiesc foarte mult.

Băiatul mamei, absolvent la Berklee

- Dar Bubu, talentatul dvs. băiat, celebru ca to­bo­şar, încă din anii copilăriei, ce mai face?

- Tocmai şi-a terminat studiile la Berklee, în doi ani, în loc de patru. Asta, pentru că plecase din ţară cu o educaţie foarte solidă. Nu cred că a mai avut nimeni din România ceva de comentat că Bubu e băiatul Crinei Mardare şi de aceea e cunoscut. El a primit bursă întreagă la Berklee, cea mai scumpă şi mai bună facultate de muzică din lume. Ajuns acolo, a cerut să dea nişte examene prin care să-şi dovedească nivelul cunoştinţelor muzicale. Erau lucruri care se studiau în primii doi ani, pe care el le ştia deja; a dat examene, a dovedit lucrul aceasta şi aşa a ajuns să termine celebra Berklee, în doi ani, şi nu în patru. Mai mult, a făcut-o cu "Summa Cum Laude", sin­gu­rul român care a primit vreodată o astfel de distinc­ţie acolo. Am fost şi eu la Boston, am văzut o mulţi­me de talente, unii mai buni decât noi, alţii nu, dar toţi cu o educaţie a muncii şi a studiului colosale. Asta face toată diferenţa. Bubu le avea, din şcoala ro­mânească, de la profesorii care l-au pregătit, din felul lui de a fi, foarte muncitor, sufletist, dedicat.

- Cum se va descurca, cu atâţia lauri pe frunte, în "jungla" industriei muzicale de la noi?

- În rugăciunile mele există una anume legată de acest aspect. Să-i dea Dumnezeu băiatului meu ceea ce i-a pregătit, ceea ce este pregătit să ducă şi nu mai mult. Evident că simt o strângere de inimă, pentru că ştiu că am un copil foarte talentat, care a muncit enorm, şi mă tem să nu-l "înghită" şi pe el sistemul. La fel ca orice mamă, vreau ca totul să fie bine pentru copilul ei, iar pentru Bubu, în special, îmi doresc să continue să facă muzică de calitate şi să lase ceva în urma sa, stilistic vorbind. Ceea ce e foarte greu.

Gata cu nonvaloarea!

- Sunteţi vehementă împotriva a ceea ce se în­tâm­plă în muzica de la noi. Dacă este atât de grav, to­tuşi, ce e de făcut?

- Evenimente de calitate, aceasta este prima soluţie. Apoi, e nevoie de foarte multe interviuri pe aceas­tă temă, în reviste precum "Formula AS", adică publicaţii citite de intelectualitate. Eu mi-am luat ini­ma în dinţi, nu mai accept să mi se spună ce am voie sau nu să zic. Voi spune numai adevărul, voi face pu­blice toate mizeriile care au loc în industria muzicală de la noi. Nu-mi mai pasă de câţi duşmani îmi fac. Modele pe care şi le iau tinerii din rândul cântăreţilor de azi trebuie schimbate, pentru că sunt total lipsite de valoare. Gata cu imitaţiile şi cu play back-ul! Gata cu contractele care-şi bat joc de tinerii mu­zicieni! Gata cu neavizaţii de la radio, care ho­tărăsc, fără ni­ciun temei, ce se difuzează! Gata! Îmi dau cuvântul că spun totul pe bune, dau nume, tai în stânga şi în dreapta, numai în speranţa că lucrurile se vor în­drepta. Nu am nicio reţinere să spun că "o vedetă" pre­cum Inna este absolut zero din punct de vedere muzical, cum nu ezit un moment să declar că Ale­xan­dra Stan e o voce excepţională. Unde e una şi un­de e cealaltă în industria muzicală? Inna e "zeiţă" în America Latină şi ţinută în puf în România, iar Ale­xan­dra Stan e bătută şi uitată de toţi. Inadmisibil!

- Nonvaloarea se curăţă prin calitate. În sensul acesta, am aflat că organizaţi un festival pentru tinerii cântăreţi...

- Aşa este. În perioada 17-19 septembrie, orga­nizez la Arenele Romane un festival de muzică pen­tru copii şi adolescenţi, Young Music Festival, unul care să arate cu totul altfel decât sistemul cunoscut de festivaluri. Nu mai vreau să aud piese cântate iden­tic cu originalul, vreau variante inedite, chiar şi com­poziţiile proprii sunt extrem de binevenite. Altă no­utate este că preselecţia, semifinala şi finala vor avea trei jurii diferite, cu notele la vedere, cu co­men­tarii la vedere, chiar să nu câştigi, tot pleci cu nişte lecţii învăţate. Voi acorda şi o bursă de un an, pentru o voce aleasă de mine. Voi da premii care să-i ajute pe copii: un microfon foarte bun, cărţi de spe­cia­li­tate... Vreau ca de la prima ediţie să fie ceva foarte nou, să ieşim din manierismul ăsta ucigaş. Visez ca acest festival să devină internaţional. Toată lumea e implicată, Bubu munceşte zi şi noapte. Chiar şi-a con­vins nişte colegi de la Berklee să vină pentru un recital.

- La şcoala ta au loc şi copiii fără posibilităţi, fără bunici care să le ducă violoncelul?

- Am copii de la Centrul de Plasament Bălcescu. Sărmani, fără mamă şi fără tată. Chiar sunt două fe­tiţe ţigănci, aduse la cursuri de îngrijitorii de la Cen­tru. Doamne, talentate de nu se poate! Şi cuminţi, si­li­toare. Pe una dintre ele am trimis-o la San Remo co­piilor şi a luat locul întâi. O ţigancă din Călăraşi. Cu părinţi săraci lipiţi pământului, dar cu har cât cu­prinde. Ei bine, cu tot succesul ei din Italia, nu m-a primit nicio televiziune să o prezint! Nu au acceptat nici măcar să o dea sub formă de ştire. Se poate aşa ceva?! Tot în legătură cu aceşti copii lipsiţi de orice posibilităţi, organizez şi un eveniment de Paşti, care se numeşte Copii pentru Copii, unde cântă şi cursanţi de-ai mei, care nu au probleme financiare, dar şi copii din centrele de plasament. Copiii mai avuţi oferă daruri pentru cei nevoiaşi. Să îi vezi cum îşi dau, efectiv, haina jos de pe ei, ca să le-o ofere amărâţilor de copilaşi sărmani. E tulburător!

- Doamnă Crina, pare mult mai greu ceea ce faceţi acum decât atunci când eraţi pe scenă, cu trupa Sfinx Experience. Şi nu atât de spectaculos. De ce aţi renunţat la scenă?

- Da, este mult mai greu ceea ce fac acum decât atunci când cântam. Îmi lipseşte foarte mult scena. Mă uit în urmă cu multă nostalgie, dar şi cu multă mândrie la cariera mea. Chiar sunt extrem de mân­dră de momente pre­cum recitalul Sfinx Experience de la Cerbul de Aur, din 1994. Ve­neam direct din Olanda, nici măcar nu ştia lu­mea că suntem români. De ce am re­nun­ţat? Pen­tru că, deşi eu, în sinea mea, mă simt în­că foar­te tâ­nă­ră (am aproape şaizeci de ani), vârsta fa­ce din mine un cân­tă­reţ nedorit de nicio ca­tegorie de pu­blic din Ro­mâ­nia. Nu în­ţe­leg de ce există la noi această ca­renţă în edu­caţie, care face o bună parte din pu­blic să zică: "Cine, răsuflatul acela?!". Sunt trupe enorme, gen Tim­puri Noi, care au dis­pă­rut, din simplul motiv că nu au mai fost difu­za­te. Mai este ceva de neînţeles, un soi de sno­bism, l-aş putea numi. Când vine în România câte o for­maţie, gen BZN, sala e plină. Dar dacă ar exista la noi o trupă cu oa­meni de aceeaşi vârstă îna­in­tată, nu s-ar duce nimeni, ba ar mai şi vorbi urât la adresa lor. Am renunţat şi pentru că n-aş mai suporta să mi se spună ce am de făcut. În plus, eu nu am fost nicio­dată în pas cu moda, nu mi-a plăcut să fiu ca şi cel de lângă mine. Dacă mi se spune să o iau la stânga, este foarte clar că o voi lua la dreapta.

- Mai există şi altceva în afară de muzică, timp liber pen­tru alte preo­cu­pări?

- Nu, numai muzică şi cărţi. Nici nu vreau altceva. Oricum, ziua este mult prea scurtă pentru mine, mai ales de când am o pa­siune extraordinară pentru cărţi de tehnică vocală. Sunt în legă­tură cu mulţi vocal coaches (pro­fesori de tehnică vocală) din Eu­ropa şi din America. Am fost invitată în Sta­tele Unite, la Nash­ville, la un atelier în do­meniu, la care participă nume foarte cu­nos­cute. Mă voi duce negreşit, pen­tru că vreau să reuşesc să intru în Aso­ciaţia internaţională a vocal coach-ilor şi astfel să fiu recunoscută peste tot în lume prin ceea ce fac. Va conta pentru mine, va conta pentru şcoala mea. Voi învăţa enorm, voi cân­ta, pentru că e şi pe cântate. Până la urmă, eu sunt un autodidact în acest domeniu, pentru că nu sunt profesor de canto clasic. Dar am studiat enorm, am două masterate, în Ar­mo­nie şi Aranjamente Vocale. Am avut şansa unor în­tâlniri fabu­loa­se, în urma ie­şirilor mele multiple în afa­ră. Cu cât studiam mai mult, cu atât realizam că nu ştiam nimic, chiar şi acum am acelaşi sentiment. Eu le spun copiilor ceea ce, de altfel, fac şi eu: că trebuie să ne înconjurăm mereu de oa­meni mult mai buni decât noi. Eu am avut şansa asta.

Liniştea muzicii

- Muzica, pasiunea a­ceas­ta de­vo­ratoare, nu v-a făcut să pierdeţi alte bucu­rii ale vieţii?

- Deloc. Poate doar o mică strân­gere de inimă am, şi anu­me: că în cariera mea nu am cân­tat jazz. Am avut mereu prieteni într-ale jazz-ului, dar nu am cântat, deşi îmi place enorm.

- Să deschidem puţin şi "do­sarul" sen­timental. Pasiu­nea aceasta "totalitară" pen­tru muzică nu l-a lăsat prea sărac?

- Nu, până şi regretele mele tot de muzică ţin. Ha! Ha! Adevărat, am fost căsătorită de două ori, prima dată dintr-o mare pasiune din tinereţe, a doua, de gura mamei. Am avut şi eu crize ale vârstei, una fiind după treizeci de ani, când l-am avut pe Bubu. Eram atât de mult pe drumuri, atât de mult în străinătate, încât am intrat în panică, să nu treacă via­ţa fără să devin ma­mă. Cred că din cauza di­fi­cultăţii cu care l-am năs­­cut, am fost mereu atât de protectoare faţă de el. Teo­retic, nu pu­team ră­mâ­ne însăr­ci­na­tă, dar s-a întâmplat o mi­nune. Apoi am năs­cut în Olan­da, pen­tru că eram cu con­tract acolo, iar ul­ti­mele două luni de sar­cină, am stat imo­bilizată la pat. Nici pe dinţi nu aveam voie să mă spăl. Dar am re­uşit, şi iată că scum­­pul meu are aproa­pe douăzeci şi unu de ani. Da, am tre­cut prin toate lucrurile acestea, dar mu­zica a fost şi va ră­mâne ar­mo­nia şi lupta vieţii mele.

- Tatăl lui Bubu, Mi­şu Cernea (cu­nos­cut mem­bru fondator al for­ma­ţiei Sfinx Ex­pe­rience), îţi este de mult partener de viaţă, deşi nu sunteţi căsă­to­riţi. Bă­ia­tul vostru nu v-a re­pro­şat niciodată că nu sunteţi părinţi "le­gali"?

- Mişu îmi este prietenul cel mai bun, e omul meu, dar de căsătorit, am decis de foarte multă vre­me că nu o voi mai face. Mi-a ajuns, m-am lă­mu­rit, şi iată că suntem îm­pre­ună de atâta vreme, deşi nu am locuit ni­ciodată în aceeaşi casă şi ne-a fost per­fect. Sunt oameni care, mai ales în urma unei pasiuni enorme pentru un lucru, nu sunt făcuţi pentru altceva în viaţă. Bubu nu ne-a reproşat niciodată că eu şi tatăl său nu suntem mereu împreună, pentru că nu a simţit asta. A fost şi este atâta armonie între noi trei! El şi Mişu au o relaţie atât de frumoasă, că nu a fost loc de reproşuri. Oricum, până a început şcoala, Bubu a fost cu noi peste tot. Mii, zeci de mii de kilo­metri a făcut în maşină, a stat în cărucior prin culise, a fost peste tot. Ei, dacă este să ne reproşeze ceva, şi o face des, este că nu mai cântăm.

- În debutul interviului spuneaţi că toc­mai v-aţi în­tors din vacanţă. Există, to­tuşi, şi pauze de rela­xa­re...

- Este adevărat. Îmi iau două, trei vacanţe pe an. Merg în străinătate, dar şi în România. Merg foarte des la Sibiu, unde locuieşte prietena mea cea mai bună, cu care am fost colege la Conservator. Pe ea şi pe ai ei îi consider a doua mea familie. Mă simt ex­traordi­nar acolo, mă relaxez, îi iubesc, mă simt iubită. Apoi, caut mereu locuri în ţară mai puţin cunoscute, locuri liniştite. Fug şi mă ascund prin satele din România. Merg la foarte multe concerte în afara ţării, dar şi la noi. Aşa mă liniştesc cel mai bine. Liniştea mea e tot muzica. Citesc; oricând am o clipă li­beră, o umplu cu cărţi. Am o gaşcă de prieteni cu care mă văd săptămânal. Cam acestea sunt pauzele mele, dar să ştii că nu sunt genul care-şi închide tele­fonul în con­cediu, ci le răspund elevilor mei, nu mă îndur să nu-i ajut măcar cu un sfat, când au nevoie. Chiar şi vacanţa care tocmai s-a încheiat, pe care-am pe­tre­cut-o pe plaja mea preferată din Grecia, cu gaş­ca, cu fa­­milia, eu am vorbit non stop la telefon. Boală grea...

- Vine toamna, un anotimp visător, plin de me­lancolii? Vă acoperiţi şi dvs. sufletul cu o frunză?

- Nu. Eu privesc ţintit către viitor şi visez la ceea ce visez în fiecare clipă a vieţii mele: să schimb lu­crurile.Visez să schimb modelele şi criteriile după care copiii îşi fac idoli între "staruri". Dacă generaţia noastră e reuşită, ea este cum este pentru că a avut nişte modele corecte şi nişte dascăli buni. Adică, oa­meni care să te înveţe, dar să-ţi şi deschidă mintea. Nu las nicio zi să se încheie fără ca seara să nu pot spune că am făcut măcar un lucru bun pentru cei din jurul meu. Încerc să mă bucur de viaţă, să nu las ne­gura asta din jur să mă cuprindă. Am prieteni învă­luiţi iremediabil de această tristeţe cronică, iar eu fug de ea cu toată puterea. Îmi plac viaţa, veselia şi fru­mosul, toate pe un fundal muzical armonios.