- Să nu uităm că fostul preşedinte vorbeşte în calitate de politician de opoziţie şi are tot interesul să accentueze deficienţele guvernului. Referirile sale la adresa moscheei au fost formulate în legătură cu plecarea neaşteptată a lui Victor Ponta la Istanbul, fapt care generează suspiciunea că terenul pentru moschee ar fi fost cedat Cultului musulman, la cererea guvernului turc, în schimbul asigurării unui loc de refugiu în Turcia, pentru un prim-ministru urmărit penal. Este o problemă gravă, dar nu de siguranţă naţională, ci de seriozitate naţională. Revenind la problema moscheei, ne putem întreba, într-adevăr, ştiind că şcolile coranice sunt pepiniere pentru djihadişti şi că mulţi tineri europeni au fost convinşi de imamii unor moschei din Occident să lupte pentru Statul Islamic, dacă atragerea la Bucureşti a unui număr de ordinul zecilor de mii de studenţi musulmani din toată lumea nu ar transforma capitala noastră într-un focar de militantism djihadist. Pericolul nu este însă iminent, căci moscheea abia urmează a fi construită. Un avertisment mai serios a venit din partea liderului Cultului musulman, care a afirmat, destul de convingător, că în Bucureşti există deja 17 moschei neoficiale, în care predică persoane neautorizate şi periculoase, din care unele au fost chiar expulzate din ţară. Ca atare, argumentează muftiul, o moschee girată de conducerea oficială a acestui cult ar permite interzicerea lăcaşurilor neautorizate, reunindu-i pe credincioşii musulmani într-un singur loc, prestigios şi respectuos faţă de legile ţării. Putem specula că, pentru viitor, există totuşi o ameninţare mai subtilă a propagării Islamului ca atare, în vederea câştigării de adepţi din rândurile românilor, pe fondul unei dezorientări religioase a multor tineri, având în vedere că fondurile pentru moschee vin de la guvernul turc, iar preşedintele Erdogan este acuzat, în propria ţară, că subminează fundamentele laice ale republicii întemeiate de Ataturk, şi suspectat de Occident că sprijină discret gruparea Statul Islamic, în campania sa de anihilare a kurzilor.
În concluzie, nu putem spune că moscheea proiectată pentru Bd. Expoziţiei reprezintă în sine un pericol pentru securitatea naţională, cel puţin în acest moment. Ea poate prezenta un potenţial pericol, în funcţie de evoluţiile viitoare din Turcia şi din Orientul Mijlociu. Aceste pericole ne ameninţă însă şi acum, înainte de construirea moscheei.
- Peste şase luni, România riscă să piardă din nou sumele neatrase din fondurile UE. Cum se explică această neputinţă de "a pune mâna" pe bani cuveniţi, pe care alte ţări (Polonia) îi dobândesc cu o uşurinţă de invidiat? Prostie, indolenţă sau sabotaj?
- Principala sursă a impotenţei guvernamentale de a utiliza fondurile europene este calitatea şi mentalitatea clasei politice româneşti. Dacă ne comparăm cu Polonia, cum sugeraţi, aş spune fără ezitare că politicienii polonezi, cu toate tarele inerente unor politicieni, îşi iubesc ţara mai mult decât politicienii români. În primii ani după căderea comunismului, în Polonia au existat oameni ca Leszek Balcerowicz şi Tadeusz Mazowiecki, care au reformat economia cu preţul popularităţii lor (guvernul Mazowiecki a căzut), dar şi-au asumat acest sacrificiu, ştiind că fac un bine ţării lor. După aderarea la UE, Polonia a înfiinţat imediat un minister special al fondurilor europene, cu puteri reale în privinţa selectării proiectelor ce urmau a fi finanţate.
Noi nu am avut parte de asemenea conducători. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, eşalonul doi al PCR, susţinut din umbră de vechile structuri şi instituţii ale fostei puteri comuniste, a izgonit investitorii străini, sub sloganul "Nu ne vindem ţara!", a transformat industria de stat într-un canal de sifonare a subvenţiilor bugetare către partidele politice (mai ales PSD), apoi a căpuşat marile întreprinderi, până când le-a falimentat definitiv, iar spaţiile existente au fost folosite pentru proiecte imobiliare, generatoare de profituri pentru foştii directori din perioada comunistă, deveniţi patroni prin dezastruoasa metodă MEBO, sau au fost vândute stâlpilor puterii pe nimic, cum s-a văzut din dosarul ICA, soldat cu condamnarea lui Dan Voiculescu. În plus, ştim acum, din dosarele DNA, că majoritatea contractelor guvernamentale au fost atribuite doar anumitor firme, în schimbul unor mite de zeci de milioane de euro. În aceste condiţii, cum să te aştepţi ca proiectele româneşti să fie administrate la standarde europene şi să atragă fonduri? Însăşi Corina Creţu, comisarul nostru european, se plânga că România nu prezintă proiecte mature, adică pregătite pentru implementare imediată. Dar de unde să avem capacitate administrativă pentru evaluarea şi urmărirea proiectelor, când ministerele şi agenţiile sunt populate doar cu clientela de partid? Avem şi noi un minister al fondurilor europene, dar el nu a avut niciodată independenţă faţă de ministerele de resort şi, deci, nu a putut selecta proiectele pe merit. În jurul tuturor proiectelor a apărut în schimb o pleiadă de firme de consultanţă, care asigură acceptarea proiectelor de către guvern, şi o armată de firme abonată la contractele cu statul, ale căror patroni se află, în mare parte, fie în închisoare, fie în faza de urmărire penală. Aşa ajungem, de pildă, să pierdem fondurile pentru infrastructură: 19 din cele 28 de drumuri naţionale a căror reabilitare este finanţată din bani europeni vor pierde această finanţare, pentru că termenele nu sunt respectate de constructori.
Pe scurt, un sistem politic bolnav nu poate genera un management sănătos al finanţărilor europene. Nu trebuie deci să ne mirăm că pierdem finanţările europene; trebuie să ne mirăm doar că mai suntem în UE.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
