Europa Liberă 65

În ziua de 4 iulie, de Ziua Americii, s-au îm­plinit 65 de ani de la prima emisiune a cele­bru­lui post de radio Europa Liberă.

Multe amintiri mă leagă de acest "emiţător" unic, atât de dorit în casele românilor, în vremea dictaturii comuniste. După ce şi-a dat seama de gre­şeala făcută, prin "prie­te­nia veşnică" declarată Uni­u­nii Sovietice şi părăsirea na­ţiunilor răsăritene în gheara Ur­sului siberian, SUA au vrut să-şi facă simţită prezenţa, măcar simbolic, în spaţiul est-european. Îmi amintesc cât de fericit am fost în ziua când mama ne-a făcut sur­pri­za cum­pă­rării unui aparat de radio "Bucu­reşti 500". Îl achiziţionase în rate, pe salariul de petrolist al tatei, şi-l montase în camera din spate, să nu se audă din stradă. După o zi de muncă la staţia de pom­pare a ţiţeiului, tata îşi turna un ţoi de ţuică şi se aşeza cu capul pe masă, butonând calm, prin­tre para­ziţii asurzitori. "Aici Europa Li­be­ră", ră­su­na în cele din urmă vocea câte unui crainic, ca­re ne transmitea un aer de libertate, jinduită de tata până la lacrimi. Când nu reuşea să depă­şească nivelul de bruiaj, înfigea antena într-un cartof roşu, cum îl învăţaseră inginerii elveţieni de la staţia de compresoare, construită de Ţara Can­toanelor în sat la noi. Pe urmele lui, de­venisem un ascultător loial al Actualităţii Ro­mâneşti, iar mai târziu, la facultate fiind, am continuat să-mi petrec multe minute în clu­bul de la subsolul Universităţii, unde Europa Liberă mă întâmpina în fiecare sea­ră, tot pe un "Bucu­reşti 500". După 1989, am vizitat sediul postu­lui din München, în zo­na Englischer Garten. Am călcat prin Departamentul Român cu mare emoţie, aşteptându-mă, parcă, să-i întâlnesc pe Noel Bernard şi Vlad Georgescu, sau pe inega­la­bilul Emil Georgescu, stins lent, în urma unui atac comandat de securitate. El pre­zenta ştirile calde din România, ştiri de care nu am fi avut habar fără ajutorul lui. Cine îşi mai aminteşte poate confirma că regimul Ceauşescu ţinea populaţia într-un vid infor­mativ, în care nu se întâmpla nimic, în afara depăşirii frenetice şi absurde a pla­nului de producţie din fabrici. În­tr-o seară, regretatul comentator a povestit că i-a cerut direc­to­rului mărirea salariului. "Toc­mai am mărit salariile tuturor, de ce ai tu pre­ten­ţia unui bonus în plus?", a întrebat şeful. "Pen­tru că sunt obligat să citesc în fiecare zi «Scîn­teia». E toxică pentru sistemul nervos, de aceea în ţa­ră n-o citeşte nimeni, numai eu, aici, la Mün­chen, mă chinuiesc, analizând cuvân­tă­rile to­vară­şului şi ştirile privind vizitele de lu­cru... Vă daţi seama cât îmi e de greu?" O altă voce de neuitat este Mihai Şoimu, alias Mircea Carp, cu salutul său celebru: "S-auzim numai de bine". Îl as­cul­tam cu mult interes şi pe Gelu Ionescu, ca­re-mi fusese asistent de literatură universală la facultate, dar şi pe Neculai Cons­tan­tin Mun­teanu, cel care avea să scrie în re­vis­ta noastră câţiva ani la rând. Numele care-mi ră­sună în minte nu întotdeauna sunt cele reale, de­oarece ziariştii se protejau de even­tualele repre­salii ale regimului de la Bucu­reşti. Astfel, "Ra­du Go­run" era de fapt Mir­cea Cismărescu; "Şte­fan Ca­rabin" era Horia Georgescu; "Mircea Ioa­nid" era Hans Acker; "Virgil Galaction" era Edgar Ra­fael şi mulţi alţii. O poveste bine docu­men­­tată găsiţi pe blogul criticului de teatru Mir­cea Morariu, care i-a cunoscut pe mulţi dintre tru­ditorii de la München şi, după 1989, de la Pra­ga. Dacă, astăzi, postul emite încă în limba ro­mână, dar numai pe internet, se adresează ex­clusiv Republicii Moldova şi, eventual, româ­nilor din Ucraina, unde încă bântuie stafiile imperiului roşu. La câte posturi de radio şi de televiziune sunt astăzi în România, sărbătorirea venerabilei vârste a postului-simbol al Europei libere şi libe­rale ar trebui să fie omagială, recu­nos­cătoare. Pentru că întâi a fost... oul şi apoi "găinile" fără număr, din spaţiul FM actual, mai liber decât pasărea cerului.