- Să nu uităm că fostul președinte vorbește în calitate de politician de opoziție și are tot interesul să accentueze deficiențele guvernului. Referirile sale la adresa moscheei au fost formulate în legătură cu plecarea neașteptată a lui Victor Ponta la Istanbul, fapt care generează suspiciunea că terenul pentru moschee ar fi fost cedat Cultului musulman, la cererea guvernului turc, în schimbul asigurării unui loc de refugiu în Turcia, pentru un prim-ministru urmărit penal. Este o problemă gravă, dar nu de siguranță națională, ci de seriozitate națională. Revenind la problema moscheei, ne putem întreba, într-adevăr, știind că școlile coranice sunt pepiniere pentru djihadiști și că mulți tineri europeni au fost convinși de imamii unor moschei din Occident să lupte pentru Statul Islamic, dacă atragerea la București a unui număr de ordinul zecilor de mii de studenți musulmani din toată lumea nu ar transforma capitala noastră într-un focar de militantism djihadist. Pericolul nu este însă iminent, căci moscheea abia urmează a fi construită. Un avertisment mai serios a venit din partea liderului Cultului musulman, care a afirmat, destul de convingător, că în București există deja 17 moschei neoficiale, în care predică persoane neautorizate și periculoase, din care unele au fost chiar expulzate din țară. Ca atare, argumentează muftiul, o moschee girată de conducerea oficială a acestui cult ar permite interzicerea lăcașurilor neautorizate, reunindu-i pe credincioșii musulmani într-un singur loc, prestigios și respectuos față de legile țării. Putem specula că, pentru viitor, există totuși o amenințare mai subtilă a propagării Islamului ca atare, în vederea câștigării de adepți din rândurile românilor, pe fondul unei dezorientări religioase a multor tineri, având în vedere că fondurile pentru moschee vin de la guvernul turc, iar președintele Erdogan este acuzat, în propria țară, că subminează fundamentele laice ale republicii întemeiate de Ataturk, și suspectat de Occident că sprijină discret gruparea Statul Islamic, în campania sa de anihilare a kurzilor.
În concluzie, nu putem spune că moscheea proiectată pentru Bd. Expoziției reprezintă în sine un pericol pentru securitatea națională, cel puțin în acest moment. Ea poate prezenta un potențial pericol, în funcție de evoluțiile viitoare din Turcia și din Orientul Mijlociu. Aceste pericole ne amenință însă și acum, înainte de construirea moscheei.
- Peste șase luni, România riscă să piardă din nou sumele neatrase din fondurile UE. Cum se explică această neputință de "a pune mâna" pe bani cuveniți, pe care alte țări (Polonia) îi dobândesc cu o ușurință de invidiat? Prostie, indolență sau sabotaj?
- Principala sursă a impotenței guvernamentale de a utiliza fondurile europene este calitatea și mentalitatea clasei politice românești. Dacă ne comparăm cu Polonia, cum sugerați, aș spune fără ezitare că politicienii polonezi, cu toate tarele inerente unor politicieni, își iubesc țara mai mult decât politicienii români. În primii ani după căderea comunismului, în Polonia au existat oameni ca Leszek Balcerowicz și Tadeusz Mazowiecki, care au reformat economia cu prețul popularității lor (guvernul Mazowiecki a căzut), dar și-au asumat acest sacrificiu, știind că fac un bine țării lor. După aderarea la UE, Polonia a înființat imediat un minister special al fondurilor europene, cu puteri reale în privința selectării proiectelor ce urmau a fi finanțate.
Noi nu am avut parte de asemenea conducători. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, eșalonul doi al PCR, susținut din umbră de vechile structuri și instituții ale fostei puteri comuniste, a izgonit investitorii străini, sub sloganul "Nu ne vindem țara!", a transformat industria de stat într-un canal de sifonare a subvențiilor bugetare către partidele politice (mai ales PSD), apoi a căpușat marile întreprinderi, până când le-a falimentat definitiv, iar spațiile existente au fost folosite pentru proiecte imobiliare, generatoare de profituri pentru foștii directori din perioada comunistă, deveniți patroni prin dezastruoasa metodă MEBO, sau au fost vândute stâlpilor puterii pe nimic, cum s-a văzut din dosarul ICA, soldat cu condamnarea lui Dan Voiculescu. În plus, știm acum, din dosarele DNA, că majoritatea contractelor guvernamentale au fost atribuite doar anumitor firme, în schimbul unor mite de zeci de milioane de euro. În aceste condiții, cum să te aștepți ca proiectele românești să fie administrate la standarde europene și să atragă fonduri? Însăși Corina Crețu, comisarul nostru european, se plânga că România nu prezintă proiecte mature, adică pregătite pentru implementare imediată. Dar de unde să avem capacitate administrativă pentru evaluarea și urmărirea proiectelor, când ministerele și agențiile sunt populate doar cu clientela de partid? Avem și noi un minister al fondurilor europene, dar el nu a avut niciodată independență față de ministerele de resort și, deci, nu a putut selecta proiectele pe merit. În jurul tuturor proiectelor a apărut în schimb o pleiadă de firme de consultanță, care asigură acceptarea proiectelor de către guvern, și o armată de firme abonată la contractele cu statul, ale căror patroni se află, în mare parte, fie în închisoare, fie în faza de urmărire penală. Așa ajungem, de pildă, să pierdem fondurile pentru infrastructură: 19 din cele 28 de drumuri naționale a căror reabilitare este finanțată din bani europeni vor pierde această finanțare, pentru că termenele nu sunt respectate de constructori.
Pe scurt, un sistem politic bolnav nu poate genera un management sănătos al finanțărilor europene. Nu trebuie deci să ne mirăm că pierdem finanțările europene; trebuie să ne mirăm doar că mai suntem în UE.