Poveşti de dragoste

Flori de fân

2 iulie, 2015. Vă scriu de pe terasa casei mele de la munte, unde m-am mutat după pen­sio­nare. Am renunţat la apartamentul de la oraş şi cred acum că aceasta a fost una dintre cele mai înţelepte hotărâri pe care le-am luat. Cu alte cuvinte, mi-am schimbat total viaţa, cu bună ştiinţă, fără să regret de atunci ceva. Uneori mi se pare că întineresc de la o zi la alta, pentru că nu simt deloc cum trece timpul. Sunt atâtea de făcut, atâtea de aranjat în mica noastră gospodărie, încât de multe ori m-am surprins făcând planuri pen­tru care mi-ar mai trebui vreo patruzeci de ani, ca să le duc la îndeplinire. Dar nu mă dau îndărăt şi nu re­nunţ la ele. Ştiu că n-am să ajung centenar, ca să le pot împlini măcar pe jumătate, dar cheful de viaţă şi bucuria cu care sunt încărcat, zi de zi, de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu mă fac să nu-mi pară rău că am ales acest drum. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci despre ceea ce mi s-a întâmplat azi, încă de la trezire. De-abia se făcuse ziuă, când am auzit în curtea din spatele casei vorbele unor bărbaţi puşi pe glume, veseli tare, care râdeau, ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă. Am fost, în primele momente, iritat cumva, de faptul că nu re­cu­noşteam vocile, apoi, după câteva minute, m-am dez­meticit şi mi-am amintit că vecinul care are terenul acolo mi-a spus de ieri că-i vor veni cosaşii ca să pună la pământ iarba grea de flori.
Mai întâi i-am auzit cum şi-au bătut coasele, ca să fie ascuţite, numai bune de tăiat iarba coaptă, care se mişca până mai ieri în bătaia vântului, în valuri găl­bui-roşcate. Apoi s-au înşirat într-o parte a gră­di­nii şi au început cositul. N-aş putea să spun acum, când scriu, cum am ajuns în clipa aceea să mă gân­desc la Marta. Poate că a fost şuieratul coaselor în iarba udă de rouă, ori poate bucuria păsărilor care mă asurzeau, ca în fiecare dimineaţă, cu ciripitul lor. Sau, cine ştie? Poate că mi-am amintit de ea numai după ce mirosul crud, un pic aspru, al ierbii cosite, a ajuns până la mi­ne şi m-a făcut să sar din pat ca să încep o nouă zi.

Chipul verii

Marta avea ochii mari, căprui-verzulii, parcă un pic mai depărtaţi unul de altul decât ar fi fost normal. Acest detaliu o făcea să pară cumva mereu uimită, ori de câte ori mă privea, şi o deosebea cu totul de ce­lelalte fete pe care le cunoscusem până atunci. Nu era prea înaltă, însă avea în toate mişcările o graţie grăbită pe care o ţin minte şi acum, după mulţi ani de la întâmplările pe care vreau să vi le povestesc. Am spus "grăbită", pentru că mereu era pe fugă şi n-avea timp, mereu era aşteptată în altă parte şi trebuia să ducă sau să aducă cine ştie ce de pe undeva. Cu alte cuvinte, fata aceasta a rămas în viaţa mea ca un nor pe care-l duce vântul unde vrea, fără să-l poţi opri şi fără să te poţi agăţa de el, dar pe care poţi să-l priveşti cum îşi schimbă forma încontinuu, în vreme ce alu­necă pe cer. S-a născut atunci o mare dragoste între noi. Mi-a fost tare dragă, iar depărtarea, în timp, de vara aceea, în care ne-am iubit prima oară, mi-o face parcă, în mod straniu, şi mai dragă. Ani de-a rândul, amintirea acelei veri a stat ascunsă printre multe altele ale vieţii, bune şi rele, dar nu s-a ştirbit cu nimic. Uneori uitam de ea vreme în­delungată, alteori ea revenea discret, chemată de cine ştie ce detaliu sau în­tâm­plare măruntă a zilei, iar acum, de câteva zile, în mod straniu, cum nu s-a mai întâmplat până acum, e atât de pu­ternică şi de proas­pătă, încât ştiu sigur că-mi va da căldură pentru tot restul zilelor mele. N-am fost un vânător de fuste, dar am avut, aşa cum cred că este normal, câteva prietene, înainte să mă însor. Nu mai sunt de mult în vara vieţii, am trecut deja pe cărarea spre asfinţit şi cu înţelepciunea pe care mi-au dat-o toate întâmplările trăite până acum, simt că trebuie să povestesc ceea ce mi s-a întâmplat. Povestea mea poartă în ea un gând de re­cunoştinţă pentru fata, "femeia mea", care m-a învă­ţat să gust vara.

Întâlnirea

Aveam douăzeci şi trei de ani când am fost trimis cu serviciul în satul Livezile, departe de casă şi de cunoscuţi. "Eh, va fi cumva, că niciodată n-a fost să nu fie oarecumva", vorba ardeleanului, "va fi bine, mă voi descurca", mi-am zis, după ce m-am văzut cu re­partiţia în mână. Nu ştiam nimic încă despre regiunea aceea, nu mai fusesem acolo niciodată şi mă consolam cu gândul că voi rezista, în cel mai rău caz, trei ani, ca să-mi fac stagiul obli­gatoriu, după care mă voi muta la oraş, mai aproape de ai mei. Nu mi-a fost teamă de posi­bi­lele greutăţi ale începutului în meseria de doctor veterinar. Eram priceput şi, în plus, iu­beam animalele, ceea ce din­tr-odată ştiam că mă va ajuta enorm să trec peste toa­te mi­zeriile acestei meserii. Am ajuns în Livezile la în­cepu­tul verii, cu puţin înainte de a se termina cursurile şcolarilor, aşa că am putut să-i întâlnesc şi pe profesorii navetişti, cu care m-am împrietenit imediat. Ei au fost primii ghizi pentru ceea ce mă aştepta. M-au dăs­călit şi mi-au făcut portretele hazlii ale celor mai interesante per­sonaje din sat, şi până să intre ei în vacanţă, am avut vre­me să mă obişnuiesc cu noul meu loc de muncă şi să cunosc, în mare, şi satul. Îna­inte de va­canţa lor, s-a orga­nizat o petrecere la care am fost şi eu chemat. Petrecerea s-a ţinut pe malul Mureşului, într-o poiană înconjurată de sălcii bătrâne. Un loc minunat, în care ne-am distrat până noap­tea târziu. Acolo am cu­nos­cut-o pe Marta, pe care o mai văzu­sem de câte­va ori trecând prin sat. Era în­vă­ţătoare şi locuia cu bu­nica ei. Ţin minte că nu i-am dat la în­ceput prea mare impor­tanţă, am tratat-o cu dezin­vol­tură şi detaşare, ca pe celelalte fete. În timpul petrecerii, s-au format la un moment dat două grupuri. Băieţii s-au aşezat mai aproape de sticlele de bere şi de vin, iar fetele, mai la umbră, la o mică distanţă de noi. Am băut mult atunci, aşa cum nu mai făcusem înainte, şi mai ţin minte că de la un timp în­colo o tot căutam cu pri­virea pe Marta. Încer­cam să desluşesc de unde vine şi ce as­cunde mirarea aceea înti­părită pe chipul ei. Pe de-o parte, mi se părea tare cu­noscută figura ei şi, în timp ce vorbeam cu tova­ră­şii mei de petrecere, mă tot uitam du­pă ea, pe de alta, mă ener­vam că ea mă observa de fiecare dată când o spionam şi mă făcea să mă uit urgent în altă parte. Oricum, mi-au spus prietenii mei după aceea, a fost clar încă de atunci pentru toată lumea că nu degeaba mă tot uitam după ea.

Iubita din fân

Nu ştiu când şi cum s-a încheiat petrecerea de pe malul Mureşului. Când m-am trezit ca lumea, de fapt când m-am dezmeticit, eram singur într-un pod cu fân, deşi mai ţineam minte câte ceva şi aveam toate dove­zile că nu ajunsesem singur acolo. Rămăsese lângă mine eşarfa pe care a purtat-o la gât Marta. N-am putut coborî din pod atunci când am vrut, căci s-au auzit nişte glasuri, şi n-am vrut să mă vadă oamenii din sat în neorânduiala şi dezorientarea în care eram după petrecere. Mi-am zis să mai aştept, numai că aşteptarea s-a prelungit şi am adormit iar. Ceea ce s-a întâmplat după aceea rămâne ca un în­ceput pentru cea mai frumoasă vară. Nu ştiu cât din ceea ce s-a în­tâmplat a fost rodul visului avut di­nainte şi cât din ceea ce am visat s-a vărsat în faptele mele ulterioare. În centrul acestei poveşti ar trebui să fie Marta şi, oricât mă străduiesc, nu pot decât să con­semnez ima­ginea ei fulgurantă, făcută din crâm­peie de realitate şi vis. Aşa cum a fugit atunci de mine, aşa se sustrage şi acum imaginea prezenţei ei. Nu se lasă prinsă în acul amintirilor. Este şi nu este, vine şi pleacă, se dăruie cu totul, fără griji şi inhibiţii, şi mă refu­ză cu delicateţe şi gin­găşie. Mă pri­meşte în îmbrăţişarea ei şi apoi mă ţine la distanţă, cu o pri­vire uimită de îndrăzneala mea. Mă cheamă cu ochii înverziţi de dorinţă şi în acelaşi timp mă respinge necru­ţătoare. Nu ştiu ce a fost atunci, în acea primă noapte, vis sau realitate, tocmai de aceea nu pot decât să pre­supun. Îmi amintesc unele lucruri, dar amintirile sunt ca apele limpezi ale râurilor de munte. Aleargă, alear­gă şi din jocul lor peste pietre nu rămâne decât strălucirea de-o clipă, în undele reci ale norilor că­lători. Ţin minte însă, cu mare pre­cizie, şi nu voi uita cât voi trăi, imaginea pă­rului ei răs­firat, căldura pe care fânul o revărsa peste noi, ca o binecu­vântare, mirosul de flori uscate şi de iarbă cosită şi, mai presus de toate, felul în care stră­lucea, aproa­pe fos­forescent, pielea ei îmbătată de dra­goste.
Ne-am întâlnit după aceea de multe ori, în podul de la moară, unde tăce­rea ţinea locul vorbelor prea să­race pentru a descrie tensiunea în care trăiam acele zile şi nopţi. Cu cât tre­cea vara, cu atât cuibul nostru se muta tot mai înspre uşă, căci morarul mai adăuga fân uscat, tot la câteva zile, după cum îşi cosea gră­dinile. Şi cu fiecare întâlnire, eram tot mai îm­bă­taţi de mirosul înnebunitor al fâ­nului care păstra straturi-straturi do­goarea soarelui. Către sfârşitul verii, nu mai aveam decât un colţişor, cât un căuş, în care ar fi în­căput doar un pui de căprioară, dar nouă ne era de ajuns, căci aşa cum trec toate ale lumii, şi dra­gostea noastră trecuse deja dincolo de voinţa şi pu­terea noastră.
Aceea a fost cea mai frumoasă, mai stranie şi ne­pre­văzută vară a vieţii mele. Prima din şirul altor veri, în care am învăţat să citesc bucuria dragostei în tru­pul Mar­tei, care mai arde şi acum, cu flacără albăs­truie, iar­ba cosită, plină de flori.
ANDREI LIVIAN - Valea Drăganului

GUSTUL MĂRII

Te-am atins şi era deja vară, ca în toate verile în care te-am aşteptat să vii. Mergeam amân­doi, braţ la braţ, şi ţie nu prea-ţi păsa de nimic. Râ­deai mult şi, din când în când, îţi duceai mâna pe după umărul meu şi mă strângeai tare, atât de tare, cât să simt că sunt a ta. Eram deja a ta şi nu mai era nicio scăpare, soarele ne ardea trupurile şi tu mă ardeai la inimă, aşa cum o faci şi acum.
Nu mai ştiu cât timp a trecut de atunci; să fie minute, secunde sau poate ani, dar parcă între mine şi tine toate au rămas la fel, exact ca în ziua în care te-am zărit pentru prima dată pe plajă, ştii tu, când te uitai la mine într-un fel puţin ciudat, aşa cum nu mă mai privise niciun alt bărbat până atunci, de parcă voiai să-mi spui, cu o singură privire, toate cuvintele care erau adunate în tine. Te-ai ridicat din locul în care stăteai şi ai venit în spatele meu. Ţi-am simţit mai întâi respiraţia, un amestec de plăcere şi tăcere, te-ai aşezat lângă mine, făcându-ţi loc printre scoici, de parcă ne cunoşteam de o viaţă şi jumătate, ca şi când ştiai absolut totul despre mine şi erai sigur de tot ce urma să se întâmple, şi ai început să-mi vor­beşti despre lucrurile care te fac să fii viu. Eram în vacanţă, plecată singură de ceva zile din Bucureşti, iar tu erai un străin pe o plajă pustie, care-şi folosea mâinile şi gura şi cuvintele pentru prima dată atunci, cu mine. Soarele apunea direct pe obrazul tău, aveai braţele bronzate, ochii verzi şi un tricou albastru, să te-asortezi cu marea. Ţi se vedea pieptul pe sub tri­cou şi mă tot foiam pe nisip, ca să vin mai aproape de tine. Îmi spuneai atunci că tu nu mai crezi în nimic, în afară de iubire, de marea iubire. Îţi căutai marea dragoste pe o plajă, iar eu râdeam de tine fiindcă erai comic. Erai sigur pe tine şi mă făceai des să-mi întorc privirea înspre mare. Te priveam apoi pe furiş cu coada ochiului, până-mi adunam iar for­ţele şi-mi făceam curaj să te privesc direct în ochi. Erai impunător, erai puternic, erai frumos, şi mă atin­geai din când în când din greşeală, în timp ce-ţi dă­deai părul din ochi. Atunci începeam să mă joc cu nisipul dintre mine şi tine şi te atingeam şi eu, tot din greşeală, până ni se întâlneau mâinile prin­tre scoici şi rămâneau aşa, împre­u­nate.
M-ai sărutat când m-am aşteptat mai puţin, exact când mă pregăteam să-ţi dau o replică bună, ca să mă ţii minte, şi m-am gândit mult timp mai apoi, că poate atunci, când m-ai luat prin surprindere, trebuia să închid ochii mai devreme sau poate să îmi las puţin capul pe spate, că de emoţie poate nu mi-am ţinut mâinile în jurul gâtului tău, aşa cum se face în filme, când te săruţi pentru prima dată. Tu îmi spuneai mereu că a fost perfect, iar eu râdeam, pentru că ştiam că într-un fel aveai dreptate.
Ne-am uitat împreună la apus şi ne-am uitat apoi împreună unul la altul, până în suflet, iar la final de zi, mi-ai spus că vrei să-ţi petreci nişte zile cu mine, poate chiar toată viaţa. Exact aşa mi-ai zis, iar eu am început iar să râd, pentru că nu ştiam ce altceva să fac. Am intrat în mare, mă lipisem de tine ca să mă apăr de valuri şi de trecut, iar tu înaintai în larg, fără să fii speriat de nimic. Îţi simţeam braţele în jurul coap­selor mele şi inima cum îţi bate în piept, de parcă era a mea. Bu­zele noastre aveau gust de mare, mâinile tale mă trăgeau înspre tine, trupurile noastre ude se ames­te­caseră şi-mi şopteai la ureche, printre valuri, că-ţi sunt dragă. Tricoul albastru ţi se lipise de piept, iar eu ştiam că, deşi nu te strigasem niciodată, ai venit, în sfârşit.
Nu m-am îndrăgostit treptat de tine, aşa cum o fac toţi oamenii normali, nu am apucat să te studiez, nu am aşteptat mai întâi să te cunosc, să ştiu cine eşti, ci te-am simţit înainte să te văd şi te-am văzut mai înainte chiar să te uiţi tu înspre mine, înainte să ştiu că vreau să vii. Am început uşor să te iubesc încă de atunci, când afară se făcuse deja vară şi nici măcar nu-ţi ştiam numele. Nu mai ştiu cât timp a trecut de atunci. Se poate să fi fost minute, secunde sau ani, dar am senzaţia, chiar şi acum, că între mine şi tine lucrurile sunt exact la fel ca atunci când ne-am văzut pentru prima dată.
Ţie nu prea-ţi pasă nici acum de nimic. Râzi mult şi, din când în când, îţi duci mâna pe după umărul meu şi mă strângi tare, atât de tare, cât să simt că sunt a ta. Sunt de mult a ta, sunt de atunci a ta, şi nu mai am nicio scăpare. Te ating şi deja e vară, soarele ne arde trupurile, iar tu mă arzi la inimă, exact aşa cum o făceai atunci, ştii tu, când îţi căutai marea dragoste pe o plajă pustie şi buzele noastre aveau gust de mare.
MIRIAM - Bucureşti

O IUBIRE IMPOSIBILĂ

Ne-am cunoscut cu câteva săptămâni înainte de ad­miterea mea la Faculta­tea de Limbi Străine din Bucu­reşti. Ur­ma să locuiesc în casa unor rude pe care le cu­noş­team pentru prima dată. Atunci l-am văzut şi pe el şi am ştiut ce-o să urmeze: pră­pădul! O atracţie că­reia nu îi puteam rezista. Nici faptul că eram rude nu ne-a putut opri. Nu eram su­ficient de credincioşi ca să pu­tem înţelege că ceea ce înce­pea între noi era ne­bu­nie curată. Biserica nu acceptă căsătoria până la gradul 7, iar noi eram gradul 5! Dar eram atât de îndrăgostiţi! Din clipa în care l-am cunoscut, am simţit că iubesc to­tul. Tot ce mă înconjura. Apoi eu am început facul­ta­tea, iar el a plecat în armată. Familia (pe care am şocat-o cu această situaţie greu de accep­tat) a sperat că până la urmă voi cunoaşte pe altci­neva şi îl voi uita. Nu a fost aşa. Ne-am scris cele mai frumoase scri­­sori, ne-am văzut doar de trei ori, ca să ne îndră­gos­tim şi mai mult, cu fiecare întâlnire, ca în final, du­pă ter­minarea armatei, să decidem să ne căsă­torim. Ve­ri­ghetele le-am cumpărat din bursa mea de stu­den­tă, iar tatăl meu a organizat nunta. Cred că i-am pri­ci­nuit o mare dezamăgire, dar pentru că are un suflet atât de nobil, a acceptat şi a înţeles că pe noi doi nu ne putea des­părţi nimeni şi nimic. A urmat cea mai fru­moasă pe­rioadă din viaţa mea. Eram împreună sub acelaşi acoperiş. Am devenit, cu timpul, mai re­ligioşi, am înţe­les că în faţa lui Dumnezeu păcă­tuisem cumva. A­veam o teamă în suflet, aceea de a naşte un copil cu pro­ble­me. Eram, to­tuşi, rude. Dar cu toate a­cestea, ne iu­beam, par­că din ce în ce mai mult. Am rămas în­săr­cinată. A fost o bucurie fără margini şi am năs­cut o fetiţă, de Cră­ciun. Nici nu se putea un dar mai minu­nat, într-o zi atât de sfân­tă. Aveam mereu o stare de bucurie, dar şi de sme­­­renie în faţa lui Dumnezeu, de umilinţă, ne ce­­ream iertare în suflet, pentru că în cazul nostru, cale de întoarcere nu mai era. Nu ne puteam des­părţi, deşi ni s-a propus, de către un sluji­tor al bisericii, di­vor­­ţul sau viaţa în curăţie. Ştiam că în cazuri spe­­ciale, doar epis­copul poa­­te acorda o dis­pensă, un fel de în­gă­duinţă, de acord al căsătoriei noastre, dar ni­cio­dată, oricât am în­cercat, n-am reuşit să pătrun­dem la el. N-a fost, poate, rânduit atunci. Am rămas din nou în­săr­cinată şi în ultima lună, când abia pu­team merge (a fost o sarcină cu probleme, în pericol de a o pierde), am fost primiţi la episcopie. Am fost ascultaţi cu mul­tă răb­dare şi luare aminte, şi-apoi, cu în­ţe­lepciune şi cu blândeţe, Înal­tul slujitor al Bisericii ne-a spus că Dum­nezeu nu vrea de la noisacrificii de ne­în­ţeles, ci să trăim frumos. Apoi şi-a îm­bră­cat hai­nele cele îm­pă­răteşti, ne-a acoperit pe toţi trei (de fapt, patru) cu an­te­riul şi a ros­tit cea mai fru­moa­să rugă­ciu­ne de ier­tare, mijlocitoare între noi şi Dum­­nezeu! Am plecat de acolo plutind... Şi apoi am născut o fe­ti­ţă la fel de fru­moasă şi de mi­nu­nată ca prima. În ce ne priveşte, suntem la fel de îndrăgostiţi şi acum, după 20 ani de căs­ni­cie. Mă simt atât de iubi­tă! Cred că numai pu­terea sen­timentelor noastre ne-a ajutat să nu dis­pe­răm, atunci când viaţa ne-a încer­cat.
IRINA - Focşani