2 iulie, 2015. Vă scriu de pe terasa casei mele de la munte, unde m-am mutat după pensionare. Am renunțat la apartamentul de la oraș și cred acum că aceasta a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri pe care le-am luat. Cu alte cuvinte, mi-am schimbat total viața, cu bună știință, fără să regret de atunci ceva. Uneori mi se pare că întineresc de la o zi la alta, pentru că nu simt deloc cum trece timpul. Sunt atâtea de făcut, atâtea de aranjat în mica noastră gospodărie, încât de multe ori m-am surprins făcând planuri pentru care mi-ar mai trebui vreo patruzeci de ani, ca să le duc la îndeplinire. Dar nu mă dau îndărăt și nu renunț la ele. Știu că n-am să ajung centenar, ca să le pot împlini măcar pe jumătate, dar cheful de viață și bucuria cu care sunt încărcat, zi de zi, de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu mă fac să nu-mi pară rău că am ales acest drum. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci despre ceea ce mi s-a întâmplat azi, încă de la trezire. De-abia se făcuse ziuă, când am auzit în curtea din spatele casei vorbele unor bărbați puși pe glume, veseli tare, care râdeau, ca și cum n-ar fi avut nicio grijă. Am fost, în primele momente, iritat cumva, de faptul că nu recunoșteam vocile, apoi, după câteva minute, m-am dezmeticit și mi-am amintit că vecinul care are terenul acolo mi-a spus de ieri că-i vor veni cosașii ca să pună la pământ iarba grea de flori.
Mai întâi i-am auzit cum și-au bătut coasele, ca să fie ascuțite, numai bune de tăiat iarba coaptă, care se mișca până mai ieri în bătaia vântului, în valuri gălbui-roșcate. Apoi s-au înșirat într-o parte a grădinii și au început cositul. N-aș putea să spun acum, când scriu, cum am ajuns în clipa aceea să mă gândesc la Marta. Poate că a fost șuieratul coaselor în iarba udă de rouă, ori poate bucuria păsărilor care mă asurzeau, ca în fiecare dimineață, cu ciripitul lor. Sau, cine știe? Poate că mi-am amintit de ea numai după ce mirosul crud, un pic aspru, al ierbii cosite, a ajuns până la mine și m-a făcut să sar din pat ca să încep o nouă zi.
Chipul verii
Marta avea ochii mari, căprui-verzulii, parcă un pic mai depărtați unul de altul decât ar fi fost normal. Acest detaliu o făcea să pară cumva mereu uimită, ori de câte ori mă privea, și o deosebea cu totul de celelalte fete pe care le cunoscusem până atunci. Nu era prea înaltă, însă avea în toate mișcările o grație grăbită pe care o țin minte și acum, după mulți ani de la întâmplările pe care vreau să vi le povestesc. Am spus "grăbită", pentru că mereu era pe fugă și n-avea timp, mereu era așteptată în altă parte și trebuia să ducă sau să aducă cine știe ce de pe undeva. Cu alte cuvinte, fata aceasta a rămas în viața mea ca un nor pe care-l duce vântul unde vrea, fără să-l poți opri și fără să te poți agăța de el, dar pe care poți să-l privești cum își schimbă forma încontinuu, în vreme ce alunecă pe cer. S-a născut atunci o mare dragoste între noi. Mi-a fost tare dragă, iar depărtarea, în timp, de vara aceea, în care ne-am iubit prima oară, mi-o face parcă, în mod straniu, și mai dragă. Ani de-a rândul, amintirea acelei veri a stat ascunsă printre multe altele ale vieții, bune și rele, dar nu s-a știrbit cu nimic. Uneori uitam de ea vreme îndelungată, alteori ea revenea discret, chemată de cine știe ce detaliu sau întâmplare măruntă a zilei, iar acum, de câteva zile, în mod straniu, cum nu s-a mai întâmplat până acum, e atât de puternică și de proaspătă, încât știu sigur că-mi va da căldură pentru tot restul zilelor mele. N-am fost un vânător de fuste, dar am avut, așa cum cred că este normal, câteva prietene, înainte să mă însor. Nu mai sunt de mult în vara vieții, am trecut deja pe cărarea spre asfințit și cu înțelepciunea pe care mi-au dat-o toate întâmplările trăite până acum, simt că trebuie să povestesc ceea ce mi s-a întâmplat. Povestea mea poartă în ea un gând de recunoștință pentru fata, "femeia mea", care m-a învățat să gust vara.
Întâlnirea
Aveam douăzeci și trei de ani când am fost trimis cu serviciul în satul Livezile, departe de casă și de cunoscuți. "Eh, va fi cumva, că niciodată n-a fost să nu fie oarecumva", vorba ardeleanului, "va fi bine, mă voi descurca", mi-am zis, după ce m-am văzut cu repartiția în mână. Nu știam nimic încă despre regiunea aceea, nu mai fusesem acolo niciodată și mă consolam cu gândul că voi rezista, în cel mai rău caz, trei ani, ca să-mi fac stagiul obligatoriu, după care mă voi muta la oraș, mai aproape de ai mei. Nu mi-a fost teamă de posibilele greutăți ale începutului în meseria de doctor veterinar. Eram priceput și, în plus, iubeam animalele, ceea ce dintr-odată știam că mă va ajuta enorm să trec peste toate mizeriile acestei meserii. Am ajuns în Livezile la începutul verii, cu puțin înainte de a se termina cursurile școlarilor, așa că am putut să-i întâlnesc și pe profesorii navetiști, cu care m-am împrietenit imediat. Ei au fost primii ghizi pentru ceea ce mă aștepta. M-au dăscălit și mi-au făcut portretele hazlii ale celor mai interesante personaje din sat, și până să intre ei în vacanță, am avut vreme să mă obișnuiesc cu noul meu loc de muncă și să cunosc, în mare, și satul. Înainte de vacanța lor, s-a organizat o petrecere la care am fost și eu chemat. Petrecerea s-a ținut pe malul Mureșului, într-o poiană înconjurată de sălcii bătrâne. Un loc minunat, în care ne-am distrat până noaptea târziu. Acolo am cunoscut-o pe Marta, pe care o mai văzusem de câteva ori trecând prin sat. Era învățătoare și locuia cu bunica ei. Țin minte că nu i-am dat la început prea mare importanță, am tratat-o cu dezinvoltură și detașare, ca pe celelalte fete. În timpul petrecerii, s-au format la un moment dat două grupuri. Băieții s-au așezat mai aproape de sticlele de bere și de vin, iar fetele, mai la umbră, la o mică distanță de noi. Am băut mult atunci, așa cum nu mai făcusem înainte, și mai țin minte că de la un timp încolo o tot căutam cu privirea pe Marta. Încercam să deslușesc de unde vine și ce ascunde mirarea aceea întipărită pe chipul ei. Pe de-o parte, mi se părea tare cunoscută figura ei și, în timp ce vorbeam cu tovarășii mei de petrecere, mă tot uitam după ea, pe de alta, mă enervam că ea mă observa de fiecare dată când o spionam și mă făcea să mă uit urgent în altă parte. Oricum, mi-au spus prietenii mei după aceea, a fost clar încă de atunci pentru toată lumea că nu degeaba mă tot uitam după ea.
Iubita din fân
Nu știu când și cum s-a încheiat petrecerea de pe malul Mureșului. Când m-am trezit ca lumea, de fapt când m-am dezmeticit, eram singur într-un pod cu fân, deși mai țineam minte câte ceva și aveam toate dovezile că nu ajunsesem singur acolo. Rămăsese lângă mine eșarfa pe care a purtat-o la gât Marta. N-am putut coborî din pod atunci când am vrut, căci s-au auzit niște glasuri, și n-am vrut să mă vadă oamenii din sat în neorânduiala și dezorientarea în care eram după petrecere. Mi-am zis să mai aștept, numai că așteptarea s-a prelungit și am adormit iar. Ceea ce s-a întâmplat după aceea rămâne ca un început pentru cea mai frumoasă vară. Nu știu cât din ceea ce s-a întâmplat a fost rodul visului avut dinainte și cât din ceea ce am visat s-a vărsat în faptele mele ulterioare. În centrul acestei povești ar trebui să fie Marta și, oricât mă străduiesc, nu pot decât să consemnez imaginea ei fulgurantă, făcută din crâmpeie de realitate și vis. Așa cum a fugit atunci de mine, așa se sustrage și acum imaginea prezenței ei. Nu se lasă prinsă în acul amintirilor. Este și nu este, vine și pleacă, se dăruie cu totul, fără griji și inhibiții, și mă refuză cu delicatețe și gingășie. Mă primește în îmbrățișarea ei și apoi mă ține la distanță, cu o privire uimită de îndrăzneala mea. Mă cheamă cu ochii înverziți de dorință și în același timp mă respinge necruțătoare. Nu știu ce a fost atunci, în acea primă noapte, vis sau realitate, tocmai de aceea nu pot decât să presupun. Îmi amintesc unele lucruri, dar amintirile sunt ca apele limpezi ale râurilor de munte. Aleargă, aleargă și din jocul lor peste pietre nu rămâne decât strălucirea de-o clipă, în undele reci ale norilor călători. Țin minte însă, cu mare precizie, și nu voi uita cât voi trăi, imaginea părului ei răsfirat, căldura pe care fânul o revărsa peste noi, ca o binecuvântare, mirosul de flori uscate și de iarbă cosită și, mai presus de toate, felul în care strălucea, aproape fosforescent, pielea ei îmbătată de dragoste.
Ne-am întâlnit după aceea de multe ori, în podul de la moară, unde tăcerea ținea locul vorbelor prea sărace pentru a descrie tensiunea în care trăiam acele zile și nopți. Cu cât trecea vara, cu atât cuibul nostru se muta tot mai înspre ușă, căci morarul mai adăuga fân uscat, tot la câteva zile, după cum își cosea grădinile. Și cu fiecare întâlnire, eram tot mai îmbătați de mirosul înnebunitor al fânului care păstra straturi-straturi dogoarea soarelui. Către sfârșitul verii, nu mai aveam decât un colțișor, cât un căuș, în care ar fi încăput doar un pui de căprioară, dar nouă ne era de ajuns, căci așa cum trec toate ale lumii, și dragostea noastră trecuse deja dincolo de voința și puterea noastră.
Aceea a fost cea mai frumoasă, mai stranie și neprevăzută vară a vieții mele. Prima din șirul altor veri, în care am învățat să citesc bucuria dragostei în trupul Martei, care mai arde și acum, cu flacără albăstruie, iarba cosită, plină de flori.
ANDREI LIVIAN - Valea Drăganului
GUSTUL MĂRII
Te-am atins și era deja vară, ca în toate verile în care te-am așteptat să vii. Mergeam amândoi, braț la braț, și ție nu prea-ți păsa de nimic. Râdeai mult și, din când în când, îți duceai mâna pe după umărul meu și mă strângeai tare, atât de tare, cât să simt că sunt a ta. Eram deja a ta și nu mai era nicio scăpare, soarele ne ardea trupurile și tu mă ardeai la inimă, așa cum o faci și acum.
Nu mai știu cât timp a trecut de atunci; să fie minute, secunde sau poate ani, dar parcă între mine și tine toate au rămas la fel, exact ca în ziua în care te-am zărit pentru prima dată pe plajă, știi tu, când te uitai la mine într-un fel puțin ciudat, așa cum nu mă mai privise niciun alt bărbat până atunci, de parcă voiai să-mi spui, cu o singură privire, toate cuvintele care erau adunate în tine. Te-ai ridicat din locul în care stăteai și ai venit în spatele meu. Ți-am simțit mai întâi respirația, un amestec de plăcere și tăcere, te-ai așezat lângă mine, făcându-ți loc printre scoici, de parcă ne cunoșteam de o viață și jumătate, ca și când știai absolut totul despre mine și erai sigur de tot ce urma să se întâmple, și ai început să-mi vorbești despre lucrurile care te fac să fii viu. Eram în vacanță, plecată singură de ceva zile din București, iar tu erai un străin pe o plajă pustie, care-și folosea mâinile și gura și cuvintele pentru prima dată atunci, cu mine. Soarele apunea direct pe obrazul tău, aveai brațele bronzate, ochii verzi și un tricou albastru, să te-asortezi cu marea. Ți se vedea pieptul pe sub tricou și mă tot foiam pe nisip, ca să vin mai aproape de tine. Îmi spuneai atunci că tu nu mai crezi în nimic, în afară de iubire, de marea iubire. Îți căutai marea dragoste pe o plajă, iar eu râdeam de tine fiindcă erai comic. Erai sigur pe tine și mă făceai des să-mi întorc privirea înspre mare. Te priveam apoi pe furiș cu coada ochiului, până-mi adunam iar forțele și-mi făceam curaj să te privesc direct în ochi. Erai impunător, erai puternic, erai frumos, și mă atingeai din când în când din greșeală, în timp ce-ți dădeai părul din ochi. Atunci începeam să mă joc cu nisipul dintre mine și tine și te atingeam și eu, tot din greșeală, până ni se întâlneau mâinile printre scoici și rămâneau așa, împreunate.
M-ai sărutat când m-am așteptat mai puțin, exact când mă pregăteam să-ți dau o replică bună, ca să mă ții minte, și m-am gândit mult timp mai apoi, că poate atunci, când m-ai luat prin surprindere, trebuia să închid ochii mai devreme sau poate să îmi las puțin capul pe spate, că de emoție poate nu mi-am ținut mâinile în jurul gâtului tău, așa cum se face în filme, când te săruți pentru prima dată. Tu îmi spuneai mereu că a fost perfect, iar eu râdeam, pentru că știam că într-un fel aveai dreptate.
Ne-am uitat împreună la apus și ne-am uitat apoi împreună unul la altul, până în suflet, iar la final de zi, mi-ai spus că vrei să-ți petreci niște zile cu mine, poate chiar toată viața. Exact așa mi-ai zis, iar eu am început iar să râd, pentru că nu știam ce altceva să fac. Am intrat în mare, mă lipisem de tine ca să mă apăr de valuri și de trecut, iar tu înaintai în larg, fără să fii speriat de nimic. Îți simțeam brațele în jurul coapselor mele și inima cum îți bate în piept, de parcă era a mea. Buzele noastre aveau gust de mare, mâinile tale mă trăgeau înspre tine, trupurile noastre ude se amestecaseră și-mi șopteai la ureche, printre valuri, că-ți sunt dragă. Tricoul albastru ți se lipise de piept, iar eu știam că, deși nu te strigasem niciodată, ai venit, în sfârșit.
Nu m-am îndrăgostit treptat de tine, așa cum o fac toți oamenii normali, nu am apucat să te studiez, nu am așteptat mai întâi să te cunosc, să știu cine ești, ci te-am simțit înainte să te văd și te-am văzut mai înainte chiar să te uiți tu înspre mine, înainte să știu că vreau să vii. Am început ușor să te iubesc încă de atunci, când afară se făcuse deja vară și nici măcar nu-ți știam numele. Nu mai știu cât timp a trecut de atunci. Se poate să fi fost minute, secunde sau ani, dar am senzația, chiar și acum, că între mine și tine lucrurile sunt exact la fel ca atunci când ne-am văzut pentru prima dată.
Ție nu prea-ți pasă nici acum de nimic. Râzi mult și, din când în când, îți duci mâna pe după umărul meu și mă strângi tare, atât de tare, cât să simt că sunt a ta. Sunt de mult a ta, sunt de atunci a ta, și nu mai am nicio scăpare. Te ating și deja e vară, soarele ne arde trupurile, iar tu mă arzi la inimă, exact așa cum o făceai atunci, știi tu, când îți căutai marea dragoste pe o plajă pustie și buzele noastre aveau gust de mare.
MIRIAM - București
O IUBIRE IMPOSIBILĂ
Ne-am cunoscut cu câteva săptămâni înainte de admiterea mea la Facultatea de Limbi Străine din București. Urma să locuiesc în casa unor rude pe care le cunoșteam pentru prima dată. Atunci l-am văzut și pe el și am știut ce-o să urmeze: prăpădul! O atracție căreia nu îi puteam rezista. Nici faptul că eram rude nu ne-a putut opri. Nu eram suficient de credincioși ca să putem înțelege că ceea ce începea între noi era nebunie curată. Biserica nu acceptă căsătoria până la gradul 7, iar noi eram gradul 5! Dar eram atât de îndrăgostiți! Din clipa în care l-am cunoscut, am simțit că iubesc totul. Tot ce mă înconjura. Apoi eu am început facultatea, iar el a plecat în armată. Familia (pe care am șocat-o cu această situație greu de acceptat) a sperat că până la urmă voi cunoaște pe altcineva și îl voi uita. Nu a fost așa. Ne-am scris cele mai frumoase scrisori, ne-am văzut doar de trei ori, ca să ne îndrăgostim și mai mult, cu fiecare întâlnire, ca în final, după terminarea armatei, să decidem să ne căsătorim. Verighetele le-am cumpărat din bursa mea de studentă, iar tatăl meu a organizat nunta. Cred că i-am pricinuit o mare dezamăgire, dar pentru că are un suflet atât de nobil, a acceptat și a înțeles că pe noi doi nu ne putea despărți nimeni și nimic. A urmat cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Eram împreună sub același acoperiș. Am devenit, cu timpul, mai religioși, am înțeles că în fața lui Dumnezeu păcătuisem cumva. Aveam o teamă în suflet, aceea de a naște un copil cu probleme. Eram, totuși, rude. Dar cu toate acestea, ne iubeam, parcă din ce în ce mai mult. Am rămas însărcinată. A fost o bucurie fără margini și am născut o fetiță, de Crăciun. Nici nu se putea un dar mai minunat, într-o zi atât de sfântă. Aveam mereu o stare de bucurie, dar și de smerenie în fața lui Dumnezeu, de umilință, ne ceream iertare în suflet, pentru că în cazul nostru, cale de întoarcere nu mai era. Nu ne puteam despărți, deși ni s-a propus, de către un slujitor al bisericii, divorțul sau viața în curăție. Știam că în cazuri speciale, doar episcopul poate acorda o dispensă, un fel de îngăduință, de acord al căsătoriei noastre, dar niciodată, oricât am încercat, n-am reușit să pătrundem la el. N-a fost, poate, rânduit atunci. Am rămas din nou însărcinată și în ultima lună, când abia puteam merge (a fost o sarcină cu probleme, în pericol de a o pierde), am fost primiți la episcopie. Am fost ascultați cu multă răbdare și luare aminte, și-apoi, cu înțelepciune și cu blândețe, Înaltul slujitor al Bisericii ne-a spus că Dumnezeu nu vrea de la noi sacrificii de neînțeles, ci să trăim frumos. Apoi și-a îmbrăcat hainele cele împărătești, ne-a acoperit pe toți trei (de fapt, patru) cu anteriul și a rostit cea mai frumoasă rugăciune de iertare, mijlocitoare între noi și Dumnezeu! Am plecat de acolo plutind... Și apoi am născut o fetiță la fel de frumoasă și de minunată ca prima. În ce ne privește, suntem la fel de îndrăgostiți și acum, după 20 ani de căsnicie. Mă simt atât de iubită! Cred că numai puterea sentimentelor noastre ne-a ajutat să nu disperăm, atunci când viața ne-a încercat.
IRINA - Focșani