SANDA GOLOPENŢIA - "Vizitele în România îmi dau putere cu adevărat"

- Lingvist, antropolog, eseist, Professor Emeritus la Brown University, SUA -

O privesc din stradă prin geamul vitrinei Li­brăriei "Mi­hai Eminescu" din Bucureşti, cum atin­ge uşor, ca într-o mângâiere, co­per­­tele cărţilor. Pe unele din ele le ia din raft şi le des­­chide încetişor, ca şi cum s-ar aştepta să cadă din­tre file ceva preţios. Vor fi tovarăşii săi, în Ame­rica, până la o nouă revenire "acasă". Sanda Golo­penţia a emigrat în 1980 peste Ocean şi, împreună cu soţul ei, Constantin Eretescu - prozator, fol­clorist, etnolog şi antropolog, s-au stabilit în Providence, Rhode Island, unde au predat la Universitatea Brown, una dintre cele mai pres­ti­gioase din Statele Unite (mem­bră a foarte selectei "Ivy League"). Cele două mari personalităţi cul­tu­rale ale Ro­mâniei şi ale diasporei au fost, între timp, aso­ciaţi şi cu alte instituţii de învăţământ, au făcut cercetare, au redactat împreună ediţia ame­ricană a revistei exilului românesc "Lup­ta", au scris şi au publicat numeroase articole, stu­dii, cărţi, inclusiv în România, unde au revenit pe­rio­dic după 1990.

Păpădii în iarbă

- Doamnă Sanda Golopenţia, aş vrea să în­ce­pem interviul nostru prin a vă ruga să ne evocaţi o amintire luminoasă din anii copilă­riei dvs., pe­trecută în România.

- Sunt în parcul din dreptul statuii Eroilor Sa­ni­tari, vizavi de Operă, între fostul Bulevard al Ardea­lului şi Dâmboviţa -- locuiam pe a­tunci în apropiere, pe strada Dr. Lister, la nr. 7. Mama mă adusese în parc, aveam ani puţini, era primăvară spre vară, în­ceput de mai, cred, lumină şi soare, cu iarba plină de păpădii şi al­bine. Am descris clipa într-una din cărţile mele, Cartea plecării.

- Nu v-aţi trăit toată copilăria în lumină şi fără griji. Au urmat ani întunecaţi, în care tatăl dvs., eminentul sociolog Anton Golo­pen­ţia, a fost arestat, anchetat, torturat, şi apoi omorât în închisorile comuniste. Cum vă amin­tiţi acea perioadă?

- Multă vreme nu mi-am dat seama de ce lipsea tata de acasă. El a fost anchetat în calitate de martor în stare de arest în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, ca director al Institutului de Statis­tică, după fuga din ţară a fostului director, Sabin Manuilă. Şi, ulterior, a fost supus unui regim de exterminare, pentru un text scris în 1949, intitulat "Proiect de debolşevizare a Ro­mâ­niei", pe care l-a de­clarat singur anchetatorilor. A murit în detenţie, ne­judecat şi necondamnat, după 18 luni. Nouă, copiilor (mie şi fratelui meu mai mic, Dan), ni se spunea că tata este bolnav şi internat în spital, la Timişoara. Când au fost făcuţi pionieri co­legii mei, iar eu, nu, am înţeles că ceva se întâmplă cu familia noastră. Un moment pe care nu-l uit: într-o zi de septembrie a anu­lui 1951, s-a hotărât că eu voi dormi în pat cu ma­ma, pentru ca fratele meu să treacă în patul meu: cres­cuse şi nu mai încăpea în patul lui. S-a făcut mutarea, eu însă nu înţelegeam: dacă eu dormeam cu mama, tata unde urma să doarmă, când se va întoarce de la spital? Şi am început să plâng. În ziua aceea am plâns mocnit până seara. A doua zi dimineaţă, un ne­cunoscut a venit la uşă şi ne-a spus că tata a murit, că se află la morgă, dar că mama trebuie să meargă re­pede, dacă vrea să-l vadă. Mama s-a îmbrăcat şi a ple­cat. L-a găsit, l-a identificat, pentru că nu se ştia cine este, a fost întrebată cum de ştie că e acolo. S-a dus să cumpere sicriu, ca să-l ia şi să-l înmor­mân­teze, dar când s-a întors, trupul tatălui meu dis­pă­ruse, şi nimeni n-a ştiut să-i spună cine l-a ridicat şi unde l-a dus. Abia prin 1961, părintele Totolici din satul Jilava ne-a trimis vorbă că tata e înmor­mântat în cimitirul din sat. Eu toc­mai absolvisem facultatea. M-am dus, bineînţeles, imediat acolo. Am găsit, între bălării înalte, tije din fier pe care erau scrise, cu vopsea neagră pe un fond mai deschis, nişte numere. Preotul îşi notase într-un caiet numele care corespundeau numerelor. Aşa am putut identifica locul în care era înmormântat tatăl meu. Abia în 1968 am putut cumpăra locul şi pune o cruce. Înainte de asta, fuseserăm chemaţi la Comitetul Central al PCR mama, fratele meu şi cu mine, împreună cu fratele mezin al tatei, pentru a fi anunţaţi că Anton Go­lo­pen­ţia e reabilitat, că fusese reţinut pe nedrept, ca urmare a unor erori judiciare. Am întrebat atunci cine e răs­pun­zător pentru ares­ta­rea şi moartea tatălui meu. Mi s-a spus că nu există răs­puns la întrebarea mea, că lucruri de acest fel se în­tâmplă. Singurul lucru pe care l-a cerut atunci ma­ma a fost să se publice opera lui Anton Golopenţia, ceea ce nu s-a întâmplat. Pri­­mul volum Anton Go­lo­penţia, din seria de zece vo­lume postume, de edi­tarea căreia m-am ocupat, a apă­rut abia după 1989. În 1978, mama a murit, ex­pri­mându-şi dorinţa de a fi înmormântată alături de tata, în cimitirul de la Jilava. Ceea ce s-a întâmplat.

Mama citeşte poveşti

- Când s-a născut fascinaţia pentru puterea cu­vântului şi dragostea pentru limba română a ling­vistei de talie internaţională care aţi devenit?

- Mamei, Ştefania Cristescu-Golopenţia, i se datorează fascinaţia pentru cuvânt, pentru puterea lui de a construi relaţiile dintre oameni. Mama a fost pro­fesoară de limba şi literatura română, având o evoluţie inversă, tipică în acei ani, în sensul că a fost constrânsă, în urma arestării tatălui meu, să predea de la şcoli superioare, cum fusese Institutul Peda­go­gic, la şcoli elementare din ce în ce mai mici. Avea o mare dragoste pentru literatură. Cum nu aveam radio, şi nici televizor, momentele noastre de sărbă­toare sau divertisment erau când mama ne citea fie poveşti, fie versuri, fie proze scurte, care se potriveau cu vârsta noastră. Emoţia pe care o transmitea textul sporea, datorită intonaţiei, pauzelor, felului în care mama punea în evidenţă cuvântul. N-am mai avut ocazia să ascult pe cineva care să citească asemenea ei. De copil, am devenit atentă la felul în care vorbesc oa­menii. Bunica din partea tatălui, care provenea din­tr-o familie de cehi germanizaţi emigraţi în Banat, a trăit la Timişoara şi la Bozovici şi vorbea în grai bă­năţean. Am petrecut, în timpul războiului, un an în refugiu la Bozovici, la ea, mama rămânând în Bucu­­reşti, cu fratele meu abia născut, iar tata fiind plecat pentru anchete demografice la ro­mâ­nii de la est de Bug. Bunica folosea cuvinte pe care nu le ştiam, cum ar fi şcătulă pentru "cu­tie", sau hă pentru "uite". Descopeream di­versitatea lingvistică. La Facultatea de Filolo­gie, unde am intrat în 1956, m-am specializat în ling­vis­tică, sub îndrumarea profesorilor Ale­xan­dru Rosetti, Iorgu Iordan şi Ion Coteanu. Am mers pe teren prima dată, pe când eram în anul al treilea, în vacanţa de vară, la Peşteana-Jiu şi Novaci, în Oltenia, împreună cu Mihai Pop, care tocmai preluase cursul de folclor, şi cu alţi doi studenţi. Înregistram noaptea, lucram cu lă­u­tarii din zonă, care nu erau liberi decât atunci. În timp ce se înregistra, eu transcriam fonetic textele cântecelor. Terenul m-a fascinat. Înainte de asta, însă, cercul de lingvistică la care acti­vam sub îndrumarea profesorului Alexandru Rosetti a făcut o excursie în Maramureş.Atunci am văzut pentru pri­ma dată Maramureşul, care mi-a rămas în minte şi în inimă ca un loc ex­traordinar. Am ajuns de Paşti, într-o primă­vară. Bi­sericile de lemn, cu turle înguste, erau încon­jurate de ţărani în port, veniţi să sfinţească ouăle şi pasca. Era o Românie pe care nu o ştiam, sa­tele maramureşene fiind mai accentuat tradiţio­nale decât Bozoviciul sau Naipu (în judeţul Giurgiu), un sat nu departe de Bucureşti, în care ajun­seserăm şi noi în evacuare, în timpul răz­boiului, cu lăzile de docu­mente ale Insti­tu­tu­lui de Statistică, unde lucra atunci tata. După aceea, am mai făcut cercetări în Banat şi Ma­ra­mureş, culegând poveşti cu Ovidiu Bîr­lea, mai târziu, am revenit sistematic în satul Breb, în echipa "Valea Cosăului", creată de Mihai Pop, care era ori­ginar din Maramureş. Eu lucram de acum la Insti­tutul de Cercetări Fonetice şi Dialectale, cer­ce­tările de teren îmi permiteau să înţeleg ins­ti­tu­ţiile ling­vis­tice ale unei comunităţi tradiţionale, su­biect de studiu de care nu m-am mai despărţit de atunci.

"Terenul - o şcoală a supravieţuirii"

- La fel cum părinţii dvs. s-au întâlnit prin in­termediul cercetărilor monografice făcute de Di­mitrie Gusti, la rândul dvs., v-aţi format, împreună cu viitorul partener de viaţă, pe atunci colegul de la Facultatea de Litere, Constantin Eretescu, sub o­blă­duirea unui alt mare cercetător şi continuator al Şcolii lui Gusti, profesorul şi folcloristul Mihai Pop. Ce v-a unit pentru viaţă?

- E adevărat că Ştefania Cristescu şi Anton Go­lopenţia s-au cunoscut cu prilejul campaniei mono­grafice de la Cornova, la care participa, de altfel, şi Mihai Pop. Ca vechi monografişti, Ştefania Cristescu şi Mihai Pop se cunoşteau bine pe atunci, tata era însă novice, Cornova fiind prima campanie monografică la care lua parte. Pe Constantin Eretescu l-am cunos­cut la Facultatea de Filologie, pe când eram în anul al treilea. El fusese eliminat din motive politice, când era în ultimul an, al patrulea, de la Facultatea de Fi­lo­sofie. Şi, după un număr de luni şi de petiţii, pri­mi­se aprobarea să se înscrie la Facultatea de Filologie, în anul III, dând examenele de diferenţă care se im­puneau. Am devenit astfel colegi de grupă. Primul motiv care a determinat orientarea interesului meu către Constantin Eretescu a fost că şi el era, într-un fel, marginalizat. Era relativ izolat, după ceea ce i se întâmplase - fusese nevoit să se întreţină lucrând, între altele, ca hamal în Gara de Nord. Trecuse prin­tr-o experienţă dură şi mi s-a părut că trebuie să aibă un aliat. După aceea ne-am cunoscut mai bine, am hotărât să ne căsătorim la sfârşitul studiilor universi­tare şi am traversat viaţa împreună. Am avut perioade în care am fost departe unul de altul, eu am fost plecată cu burse în Franţa şi în Statele Unite, apoi a fost el, cu o bursă, în America. Directorii institutelor la care lucram, Alexandru Rosetti, în ca­zul meu, şi fol­­cloristul Mihai Pop, în cazul lui Cons­tan­tin Ere­tescu, s-au preocupat să ne găsească posi­bi­lităţi de a studia în străinătate şi, când ele s-au ofe­rit, fie­care dintre noi a acceptat ca celălalt să plece şi să se bucu­re de prilejul care se ivea. Admir la Cons­tantin Ere­tescu faptul că nu se predă în faţa gre­utăţilor. Şi îmi place curiozitatea lui, care merge în toate direcţiile, la fel de activă (dacă nu chiar mai activă acum), ca atunci când l-am cunoscut.

- Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat mergând pe teren în satele româneşti? Vă întreb pentru că tot în această tradiţie se desfăşoară şi documentările noastre pentru reportajele care fac substanţa revistei "Formula AS" şi care ne încarcă şi pe noi sufleteşte foarte mult.

- Despre cercetările mele de atunci şi mai ales despre oamenii descoperiţi în satul Breb, din Mara­mureş, care-şi menţinuseră modul de viaţă în condiţii nu uşoare aş vrea să scriu într-o carte viitoa­re. Pentru mine, terenul a fost şi o şcoală a supra­vieţuirii în România de atunci. Descopeream, uimită, că în satele acelea, de multe ori, se trăia o viaţă frumoasă. Eu veneam de la oraş unde, chiar dacă institutele de cercetare în care lucram, sau Biblioteca Academiei unde mergeam des, îmi ofereau bucuria studiului şi a lecturilor, erau şi multe momente întu­necate, viaţa era tensionată, cu lipsuri, cu şedinţe şi condici de prezenţă. Dar când ajungeam în sat, mă linişteam şi mai ales învăţam că, de fiecare dată, oricât de greu ar fi, există soluţii. Oamenii le găseau fiind senini, inventivi, nu încrâncenaţi. Terenul mi-a arătat că, oricât ţi-ar fi de greu, trebuie să fii cu mintea des­chisă, pentru că întotdeauna există ceva de făcut, şi niciodată situaţia nu e atât de disperată încât să nu poţi întreprinde nimic. Pe un alt plan, asta cred, de altfel, că a făcut şi tatăl meu, atunci când scria nişte declaraţii atât de ample în închisoare, în cursul an­chetelor. Era ca şi cum ar fi aruncat sticle cu mesaje în mare, făcând singurul lucru care rămăsese de fă­cut. Spera că ele vor ajunge să fie citite cândva şi ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat. A povestit în declaraţiile luate în anchetă despre Dimitrie Gusti, despre cercetările de la Institutul de Sta­tistică. Lucruri care, evident, nu îi interesau pe anchetatori sau pe consultanţii sovietici care-i dirijau; le-a scris ca să ne rămână nouă, sperând ca în anul 2000, pe care el îl anticipase că va fi al debolşe­vi­zării, să se găsească cineva care să le citească.

Traista şi băţul - Mica Românie din America

- Ajungând la momentul plecării dvs. definitive în Statele Unite ale Americii, aş vrea să vă întreb cum a fost ca, deodată, să vedeţi România de pe celălalt mal al Oceanului?

- Momentul plecării a fost pentru mine unul în care m-am simţit ca Robinson Crusoe (un personaj care m-a interesat mult în copilărie). Nedorind plecarea, am pregătit-o foarte minuţios, alcătuind un fel de "cocon" de Românie în jurul nostru. Pentru asta, am expediat în Statele Unite, prin prieteni şi cu­noştinţe, înainte de a pleca, multe cărţi! Şi am luat în cele două geamantane la care aveam dreptul, obiec­te simbolice. Obiecte-talisman, care să ne permită să amenajăm spaţii şi momente cunoscute acolo, depar­te. Când am ajuns în America, aveam blide şi ulcioa­re, furci de lemn crestate, pe care le cărasem pe umăr până la Direcţia de Patrimoniu de la Casa Scânteii, ca să se pună pe ele ştampilele necesare la vamă. La început, am locuit într-o singură cameră, cu sacii cu cărţi şi lucruri din România în jur. După ce am fost angajată la Brown University, ca profesor de limbă, literatură şi cultură franceză, am luat cu chi­rie un apartament cu două camere în Pro­vidence, Rhode Island, şi am dus acolo, de la Ithaca, N.Y., unde locuisem la fratele meu, un camion cu cărţi şi lucruri româneşti. Le-am găsit locul în apartament şi am făcut din ele o mică Românie în jur. Dar până atunci am trăit cu o invizibilă traistă pe umăr, de aceea, când am publicat Cartea ple­cării, am puspe coperta ei însemnul dintotdeauna al emigrantului - traista şi băţul. Apoi au apărut, treptat, deschideri: Academia Ro­mâ­no-Americană, revista "Lupta" a emigraţiei române la care colaboram, emisiunile pe care le făceam la "Europa liberă" sau "Vo­cea Americii". Am creat şi o editură, "Hia­tus", la Providence, în care voiam să public carte românească, şi în 1984 am în­ceput cu o carte a mamei, Descântece din Cornova, Basarabia, după aceea am mai publicat ro­manul Noaptea, al soţului meu, Constantin Eretescu, şi o carte a mea de proze scurte, Mitul pagubei. Pentru că des­pre România nu se vorbea în mediul univer­sitar, am organizat un congres al Academiei Româno-Ame­­ricane la Brown University, unde predam, ob­ţinând pentru aceasta sprijin financiar de la decanul universităţii. Am pro­pus cu acest prilej Uni­ver­si­tăţii Brown să-i acorde dra­ma­turgului francez de origine română, Eugène Ionesco, tit­lul de "Doctor Honoris Ca­u­sa", ceea ce s-a întâmplat. După 1989, atenţia noastră s-a con­centrat asupra României, şi nu asupra exilului ca atare, care devenea o formă marginală de ma­nifestare, în condiţiile dis­pariţiei regimului comu­nist.

- Cum este să vă duceţi viaţa pe două con­ti­nente? Ve­niţi destul de des în România, dar con­tinuaţi să locuiţi şi să lucraţi la Providence, Rhode Island.

- Lucrez acolo cu privirea aţintită încoace. Acum, cu internetul, lucrul a devenit re­lativ uşor. Te poţi uita la ce se întâmplă în România, poţi citi ziare româneşti online (chiar şi "Formula AS", o revistă vie, creată de fosta mea colegă de facultate, Sânziana Pop), te poţi uita pe site-urile editu­ri­lor, ca să afli ce noutăţi au mai apărut. În felul acesta, sunt "conectată" şi îmi organizez mai bine lucrul la cărţile pe care le public în România. Pregătesc acum pentru tipar un În­dreptar pentru tineret, scris de Anton Golopenţia în 1934, pe când era bursier Rockefeller în Germania, pre­cum şi - împreună cu colegi de la Muzeul Ţăra­nului Român - un volum conţinând tex­te scrise în 1937-1938 de tinerii din Echipele Regale Studen­ţeşti, conduse şi îndrumate de Dimitrie Gusti, care au îmbinat cercetarea cu acţiunea, într-un număr de sate româneşti.

- Ce vă ţine în formă, cum de aveţi atâta energie să lucraţi, ce faceţi atunci când potenţialul scade dramatic?

- Când lucrul lâncezeşte, mă remontez citind literatură total străină de ceea ce lu­crez în momentul res­pec­tiv. Pen­tru mine, cărţile sunt o pre­zen­ţă nece­sară şi înalt-aju­tă­toare.Dar am învăţat, în timp, să mă restrâng în ceea ce priveşte cumpărarea lor, pentru că lăcomia mea în această direcţie a fost prea mare: suntem, în casa noas­tră din Providence, inva­daţi la propriu de cărţi, ca în pie­sele lui Ionesco, în care spa­ţiul se restrânge sufocant, nă­pădit de trecut. Chiar dacă am redus, în casa în care tră­im, tot ceea ce este obiect (dar nu carte) la minimul ne­cesar -- de la haine, la ve­selă sau mobilă --, nu pot încă re­nun­ţa la cărţi. Până de curând, am avut studenţi în doctorat, o sursă de împrospătare, dar în anii din urmă, am în­ceput să-mi dirijez energia către scris şi editare. Acum primesc vizite de la foşti studenţi, care trăiesc în Australia, în Canada, ori te miri pe unde în Ame­rica. Ei vin să-mi împărtăşească experienţele lor, iar asta e, din nou, un tonic extraordinar. Lucrez des­tul de mult, când scriu; când editez, o muncă mai mi­gă­loasă, după trei-patru ore trebuie să mă opresc şi să mă răsplătesc într-un fel. Merg la o plimbare, ori la teatru, citesc o carte care mă înnoieşte, ori ies în gră­­­dina noastră semi-săl­batică, bucurându-mă de viaţa care pulsează în ea, de la acrobaţiile ve­ve­ri­ţelor (ame­­ricane, desi­gur) prin copaci, la vizitele (fes­tive) ale iepurilor, care fac tum­be prin iarbă. Dar revenirea în România este pentru amândoi - şi pentru mine, şi pentru soţul meu - lucrul care ne dă pu­­­tere cu ade­vărat.


(Cu mulţumiri d-lui prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter, în a cărei "Cafenea critică" am întâlnit-o, la începutul acestei veri, pe dna Sanda Golopenţia)