LUIZA ZAN - "În acest moment al vieţii mele, familia este lucrul cel mai important"

- Una dintre cele mai bune voci ale jazz-ului românesc şi european, Luiza Zan, continuă să cânte, să creeze şi să viseze, deşi a părăsit Bucureştiul, pentru un oraş din zona secuiască a Ardealului. Luminile rampei pălesc, uneori, în faţa luminilor cu mult mai puternice ale vieţii -

Liniştită, tăcută şi ceva mai tristă

- Dragă Luiza, "Formula AS" continuă "goa­na" după nume de valoare ale scenei muzicale ro­mâneşti despre care nu se mai ştie mare lucru în ultimul timp. Aşa că, iată-te luată în colimator! Dar nu ne-a fost uşor să te găsim. Eşti pitită bine de tot...

- Da, m-am ascuns de ceva vreme, dar numai ca persoană particulară. Muzicianul din mine e prezent, cântă şi compune. Acum, când toată lumea se fereşte să mai scoată al­bu­me - din motive binecunoscute - eu, to­tuşi, o voi face. Aşadar, sunt pe cale să ter­min un disc, pe care-l înregistrez în Un­garia, şi care îi este dedicat mamei mele. Piese mai vechi, cântate în altă manieră, şi piese noi, piese în română şi piese în engleză, toate se regăsesc pe acest album, care se va numi "Heritage". Explicaţia titlului este destul de directă, denumeşte moştenirea mea de familie, sentimentele mele faţă de membrii ei, faţă de mama, de bunica. Un album intim şi destul de trist. Până la lansarea oficială, am cântat acest disc în premieră la Bucharest Jazz Festival (acum, în prima săptămână a lunii iulie), iar lansarea propriu-zisă probabil că va avea loc la toamnă, în Ungaria. De ce acolo? Pentru că acolo va fi înregistrat, alături de cei mai buni muzicieni de jazz maghiari şi, pentru că tot sistemul, în afa­cerea aceasta a muzicii, funcţionează mai bine acolo. Nu ştiu dacă este frumos să spun lucrurile acestea aşa, pe şleau, dar voi risca să o fac: oamenii tratează muzica mai serios în Ungaria decât în România. Ne sunt superiori în calitatea înregistrărilor, a producţiei şi promovării. În plus, acolo am o serie de concerte deja stabilite pentru luna octombrie. Nu în ultimul rând, tot în octombrie se face un an de când a murit mama, iar albumul este pentru ea. "Still Sad Silent" e piesa mea preferată de pe acest disc şi exprimă exact starea în care sunt: liniştită, tăcută şi ceva mai tristă. Despre "tăcută", Zoli (Zoltan Bagoly, partenerul de viaţă al Luizei, n. red.) ar spune altceva, asta pentru că acasă pot fi mai "vocală", am câteodată apucături de comandant de oaste. Dar asta se întâmplă doar în oastea mea proprie.

Mama din ceruri

- Ţi-ai pierdut mama şi bunica anul trecut. Erai extrem de legată de amândouă. Tristeţea despărţirii de ele şi-a pus amprenta pe viitorul album?

- Da. Dacă moartea bunicii (pe care mereu am considerat-o a doua mamă) era cumva pregătită în inima mea, pentru că sărmana suferea de ceva vreme, moartea mamei a fost bruscă, neaşteptată, infinit de dureroasă pentru mine. Nu pot şi nu vreau să vorbesc despre asta. Ce pot spune acum, când ea nu mai este, e că legătura dintre mamă şi copil este ceva ce nu piere niciodată. Indiferent la ce vârstă îţi pierzi mama, rămâi complet dezrădăcinat. Nu pot face decât să-mi trăiesc viaţa amintindu-mi de ea, fă­când-o mândră de mine în continuare. În plus, descopăr abia acum nişte lu­cruri despre mama, de care nu aveam habar. Chiar zilele trecute am făcut curat printre lucrurile ei şi am găsit foarte multe scrieri, schiţe de piese de teatru, poezii, eseuri de-ale ei despre jazz, despre repertoriul meu. Nu am ştiut niciodată despre ele. Deloc! Îi plăcea foarte mult jazz-ul şi eu nu ştiam. Da, a fost pro­fesoară de muzică, dar nu ştiam că scria eseuri despre jazz, că urmărea emisiuni, concerte, pe care apoi le analiza în scris. M-a surprins enorm să aflu cât de profund privea genul acesta muzical.

- Luiza, ce este, de fapt, jazz-ul? Cum se poate explica în cuvinte această muzică atât de greu de definit chiar şi în sunete?

- Aaa, nu-mi vine să cred că mă întrebi asta, pentru că toc­mai ce am găsit aseară ceva incredibil scris de mama pe tema aceasta. Aşa că îţi voi răs­punde la întrebare citând-o pe ea... Uite ce scria mama: "Jazz-ul este inconfortabil. Pentru că refuză neadevărul. Ascultată neglijent, în grabă, această muzică aduce uneori senzaţii hilare, în locul bucuriei aş­tep­tate. Jazz-ul rezolvă o di­lemă, şi anume - con­frun­tarea dintre muzica facilă şi muzica se­rioasă. Adică, se află la mij­loc. Lecţia de jazz este atunci una a... toleranţei. În jazz se brodează pe o temă sau câteva acorduri fun­da­men­tale, din care fiecare muzician îşi creează opera proprie." Iată ce credea mama despre jazz. Uimitor. Şi uimitor de adevărat!

Viaţa în ritm improvizat

- Tu mai predai jazz-ul la Conservator?

- Predau în continuare, doar că nu o mai fac la Con­servator. La Sfântu Gheorghe, locul unde trăiesc acum, am o mână de elevi şi recunosc că foarte mult din ce le spun în ultimele luni se bazează pe lecţiile gă­site între scrierile mamei. Am acum tone de mate­ria­le didactice, planuri de lecţii, partituri... Ma­ma era un om foarte sârguincios. Singurul motiv pentru care nu a venit lângă mine, să devină o adevărată bunicuţă pen­tru copiii mei, a fost că era un pedagog pa­sionat şi desăvârşit. Faptul că la înmormântarea ei au venit elevi din toate colţurile ţării, că au plâns acolo, lângă ea, dovedeşte acest lucru. Liceul de Arte "Victor Brau­ner" din Piatra Neamţ a pierdut foarte mult prin ple­carea ei în ceruri.

- Ce gust are viaţa trăită în ritmul improvizat al jazz-ului?

- Sună frumos: viaţa într-un ritm improvizat. Eu, personal, nu ştiu alt fel de a trăi. Am experimentat şi ritmul acela milităresc, de trezit dimineaţa, mers la serviciu până după-amiaza, luat cina, somn. A doua zi la fel. Nu mi se potriveşte. Eu sunt un om spontan. Dacă acum îmi trece prin cap o idee şi ea nu se rea­lizează, sufăr enorm. Ideile şi planurile mele trebuie să se împlinească, altfel nici nu se poate discuta cu mine. Pe de altă parte, ştiu că un om nu poate trăi complet liber. Trebuie să existe nişte delimitări în existenţa noastră. Însă, o viaţă între nişte delimitări precise poate fi una de o mai mare libertate decât o viaţă com­plet haotică. Trebuie să existe nişte graniţe, ca să poţi tinde dincolo de ele, ca să ai către ce să visezi. Cred eu... Mai cred că trebuie să vezi capătul, ca să te în­trebi: oare ce o fi dincolo?

"Am plecat după bărbatul meu"

- Iar tu ai privit, se pare, dincolo de efervescenţa Capitalei... Când toată lumea din sfera artistică vine în Bucureşti, pentru că totul se întâmplă în primul rând în Capitală, tu ai fugit în provincie. De ce?

- Deoarece pentru mine totul începea să se în­tâm­ple în partea cealaltă. Da, Bucu­reş­tiul este efervescent artistic. Enorm de multe lucruri se întâmplă aici: micile şi marile concerte, spectacole, expo­ziţii. Competiţia este cea mai aprigă în Bucureşti, iar asta e foarte im­portant pentru un artist. Ce mai, viaţa artistică adevărată în Capitală se duce. Dar viaţa mea personală nu mai are ritmul acesta, inima mea nu mai ticăie în ritmul cluburilor, al sutelor de con­certe, unele chiar suprapuse în aceeaşi seară. Dar în primul rând, am plecat în Ardeal pentru că bărbatul meu nu a vrut să vină în Bucureşti. Punct. Dacă venea, poate nu plecam. Când a tre­buit să fac alegerea, mi-am dat seama, încă o dată, că el este bărbatul lângă care vreau să îmbătrânesc. În balanţa ale­gerilor mele s-au aşe­zat pe un taler viaţa de Bucu­reşti, con­certele, con­fortul locului meu, iar pe celălalt, familia. Fără să ezit, am ales familia. După trei ani de când m-am mutat la Sfântu Gheorghe, simt cum, în sfârşit, construiesc o viaţă de familie normală. Pentru prima dată, copiii mei simt că au o mamă, şi nu o artistă care e mereu ple­cată. Mă rog, partea cu artista nici nu-i interesează, ei o vor doar pe mama acasă. Iar dacă tot vorbim despre mutare, îţi spun că îndrăznim să mergem mai departe, să ne mutăm la ţară complet. Prin plimbările noastre montane, am găsit o casă, într-un sătuc. Noi, părinţii, am rămas înmărmuriţi în faţa frumuseţii ei, iar Eva Luna, fetiţa noastră de nici cinci ani, a spus că ea în acea casă vrea să locuiască. Aşa că am făcut consiliu de familie, şi cred că vom cumpăra căsuţa şi ne vom izola de tot. Vrem ca fetele noastre să se distreze arun­când pietre în râu, vrem să dea şi ele "bună ziua" pe stradă tuturor oamenilor, aşa cum fac copiii de la ţară. Buna creştere nu este de la oraş, şi nu neapărat pentru că "părinţii de oraş" au uitat de ea, ci pentru că ei sunt foarte prinşi. Acesta e termenul, "prinşi" - prinşi în trafic, în dosare, în şe­dinţe, în dis­cu­ţii. Prinşi. Iar pri­mul lucru pe care l-am simţit eu când m-am mutat din Bucureşti a fost că fata mea cea mare "mă are". Că nu mai sunt prinsă.

- Totuşi, eşti o mare artistă. Nu te simţi nici­de­cum izolată?

- Sunt scurte momente când simt că am mai pier­dut legătura cu încă un om, că fostele mele cu­noştinţe mă izolează, una câte una, doar pentru că am ple­cat. Apoi îmi trece şi mă gân­desc: "Ce mai prie­teni?!". Am primit enorm de multe critici de la ei, în mo­men­tul în care am ales să plec. Ulterior am realizat că nici măcar prieteni nu erau, pen­tru că, odată ce am re­nun­ţat la Ca­pitală, şi ei au renunţat la mine. Fără milă, fără scrupule, m-au scos din agendele telefoanelor, pro­babil făcând loc pentru altcineva. Bru­ta­litatea economiei de piaţă, aş spu­ne. Ce test extraordinar al prie­te­niei, pe care nici măcar nu-l preme­di­ta­sem!... M-au dezamăgit, recu­nosc, foarte mult. În prezent, nu mă mai simt deloc izolată, pentru că am descoperit că viaţa nu se rezumă la chestiunile pe care acum trei ani le credeam importante. Acum, fiecare zi începe pentru mine cu lucrurile esenţiale: mă trezesc, verific dacă am puls, dacă nu mă doare ceva, trag aer în piept şi, dacă până sar fetele pe mine apuc să beau o cafea, e totul perfect. Ştii, şi mama a făcut asta, adică să aleagă să meargă după bărbatul ei, când acesta i-a cerut-o. Noi trăiam cu toţii la Tulcea, ne era bine, dar mama a ales familia, în locul confortului locului cunoscut. Am plecat, ne-am adaptat, ne-a cres­­cut foarte bine. Am fost o fa­milie foarte unită, iar mie mi-a plă­cut plimbatul ăsta de acolo-acolo; să încărcăm iar totul într-un tir şi să ne mutăm. Pentru că o făceam îm­pre­ună, era o aventură de familie.

Dragoste şi armonie

- Luiza, ce a schimbat mutarea aceasta în cariera ta?

- Nu mai am atât de multe con­certe, dar evenimentele la care aleg să particip sunt cu adevărat impor­tan­te. Mutarea a schimbat cantitatea în calitate. Nu mai cânt în toate cluburile din Bucu­reşti, dar o fac la cele mai impor­tante fes­tivaluri. Am prio­ri­tăţi. Iar cântatul prin câr­ciumi, unde se fu­mează şi, unde, ori­cum, nu prea mai vine lume, nu mai este o pri­oritate pentru mine. Nu cri­tic pe nimeni care nu fa­ce aşa. Cred că sunt eta­pe de vârstă. După ce treci de anii în care nu conta că trebuie să cânţi în locuri improvizate, fă­ră condiţii - şi nu arăt cu degetul spre nimeni -, nu mai vrei asta. Aleg acum să compun, să concertez în săli importante, în marile festivaluri româneşti şi europene, în concerte cu orchestre, care cer multe re­pe­tiţii înainte. Observ că nu sunt singură, şi alţi mu­zicieni din generaţia mea fac lucrul acesta, deci nu sunt eu mai cu moţ. Spun asta şi pentru că, în ultimii anii, mi se cam reproşa că sunt un artist în­gâmfat. De ce? Pentru că, se spunea, după ultimele apla­uze ple­cam şi nu stăteam de vorbă cu nimeni. Greşit. Stau de vorbă cu oricine, cu orice om din public ori jur­nalist, atât timp cât are cu adevărat ceva de spus sau de întrebat. La taclale nu mai stau, în primul rând pentru că am copii acasă, şi în al doilea, pentru că me­ritul suc­cesului unui concert nu aparţine solistului. Apar­ţine tuturor celor de pe scenă, din spatele scenei, din public şi - iar asta e foarte im­por­tant - celor din orga­ni­zare. Aplauzele sunt un "mul­ţumesc" suficient pen­tru mine, restul succesului se distribuie în mod egal tuturor. Nu sunt îngâmfată, sunt un om simplu, trăiesc o viaţă normală, îmi plac lu­cru­rile normale, cum ar fi să ies seara, în oraş, cu bărbatul meu. Ooo, dar pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am avut timp să ies cu Zoli în oraş, numai noi, în ultimii ani. Iar de un an, de când o avem şi pe Abi (Jazmin Abigel), ştim sigur că vor mai trece alţi câţiva fără aceste ieşiri.

- Un alt act de curaj, s-ar spune, ca în vremurile acestea, să "îndrăzneşti" la doilea copil...

- Aşa s-ar spune, dar a face un copil e un act de iu­bire, iar noi din iubire avem al doilea copil. Nu in­vesteşti în el bani şi obiecte, ci iubire. Un prunc este o sugativă de iubire. Cu cât dai mai multă, cu atât primeşti mai multă de la el. Iar iubire înseamnă Dumnezeu. Şi apoi, un copil te ajută, o face fără să ştie. Când am mai avut probleme, ştiind că faţă de Eva nu trebuia să le arătăm, că în faţa unui copil trebuie să fii mereu vesel, am şi uitat de impasurile prin care treceam. Şi când a murit mama, tot Eva m-a ajutat, prin simpla ei pre­zenţă adorabilă, prin desenele ei pline de talent. Un copil nu e niciodată o problemă, nicio­da­tă! Al treilea ar fi cu adevărat nebunie. Ha! Ha! Dar... mai ştii?... Realizez acum că am vorbit foarte mult despre fa­milie în interviul acesta. Aşa a mers dialogul, nu mi-am pro­pus, dar cred am făcut-o pen­tru că familia a devenit cel mai important lucru din viaţa mea. Existenţa mea începe din fa­milie. De aici plec pe scenă, aici mă întorc de pe scenă. Iar tot ce gândesc şi ce fac acum se reflectă şi în felul cum compun muzică. În acest mo­ment al vieţii mele, mă simt bine înconjurată de familie şi de cărţi. Chiar vă invit să citiţi învăţăturile lui Khrishnamurti, un înţelept indian, care mie îmi aduce multă linişte, înţelegere şi pace sufletească. El a în­lo­cuit cu succes prietenii pier­duţi.

- Închei cu o întrebare de­licată, care nu aş vrea să aibă vreun iz politic: nu ţi-e greu să-ţi adaptezi traiul la Sfântu Gheorghe, în Covasna, în mij­lo­cul ţinutului secuiesc?

- Ştiam şi înainte să mă mut, iar acum m-am convins pe de-a-ntregul: con­flictul ro­mâ­no-se­cuiesc este o min­­ciună dirijată po­li­tic. Poate că aici nu se exprimă toată lumea perfect corect gra­ma­tical, ca în Bucu­­reşti (rog a se se­siza ironia!), poate că unii se potic­nesc niţel pâ­nă să-ţi spună ce­va, în­să ceea ce este în mod cert dia­me­tral opus faţă de lo­cuitorii Capitalei e că aici toată lumea spu­ne exact ce are în min­te. Nu exis­tă oco­lişuri, diplomaţii, as­cun­zişuri. Primeşti exact ceea ce omul gândeşte. Şi acest lucru se potri­veşte în general pro­vinciei, nu doar în Sfântu Gheor­ghe. Cred că un om care trăieşte într-un loc unde există o majoritate co­vârşitoare care vorbeşte altă limbă are de câştigat din punct de vedere cultural şi social şi mai cred că ar face bine să înveţe respectiva limbă. Eva Luna vor­beşte deja cursiv ungureşte. Pe mine mă ajută faptul că mereu mi-a plăcut să vorbesc în limbi străine, iar acum încerc să ţin pasul. Am dat deja interviuri la radio, în maghiară, iar când m-am împotmolit rău, am dat-o şi pe engleză. Îmi place. Îmi place şi că aici e cu totul altfel decât în locurile pe unde am mai locuit eu în viaţa mea. De la cum te îmbraci, la cum îţi aşezi mobila, la cum îţi pictezi casa. În con­cluzie, nu am avut nicio problemă gravă aici şi nici nu voi avea. Uite, ca să vezi că aşa-zisul conflict din secuime este alimentat de fapt din alteinterese, îţi spun că, în clipa de faţă, sunt nişte probleme serioase la Teatrul Ro­mâ­nesc "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe. Şi-a băgat politicul coada în cultură şi nu e bine deloc. Neînţelegerile sunt grave. Cine crezi că au fost primii care i-au susţinut pe actorii români? Colegii de la Teatrul Maghiar! Dacă nu ar fi interese politice la mijloc, s-ar trăi în perfectă armonie aici, credeţi-mă. Armonie vă doresc şi vouă, tuturor celor care citesc aceste rânduri, tuturor iubitorilor de muzică, de cul­tură, de frumos, precum cititorii "Formulei AS".