Viața bate filmul
Moștenit de marele luptător și conducător român Iancu de Hunedoara de la tatăl său, Voicu, extins și întărit după 1440, în pas cu ascensiunea fulminantă a noului său proprietar, Castelul Corvinilor de la Hunedoara a văzut multe în cei peste 600 de ani de istorie. Dacă zidurile groase de piatră s-ar apuca să-și povestească întâmplările la care au asistat vreme de sute de ani, ar bate recorduri de audiență: mari urzeli și mari povești de iubire, lupte eroice și meschine trădări, suferințe de neimaginat și momente de glorie cu adevărat imperială, mari tragedii și mari comedii toate consumate în fabulosul decor de Ev Mediu, pe care regizori de la Hollywood și televiziuni de prestigiu îl folosesc azi pentru a înscena povești scornite, departe de dramatismul trepidant al vremilor trecute...
La Hunedoara (înțelegi asta de cum ai pășit în castel), viața bate filmul! E de ajuns să te lași purtat, de voie, prin labirinturile construcției, să te rezemi între nișele ascunse în spatele marilor saloane, să asculți ecoul șoaptelor și-al suspinelor încrustate în perete, să tragi cu ochiul în curtea interioară și să cobori cu inima pe luciul fântânii săpate în piatră seacă, la 28 de metri adâncime, pentru a auzi, în vibrația apei, rugăciunile și blestemele sclavilor care au trudit la ea, ori să te lași îmbătat, de la înălțimea balconului micii capele de incintă, de culorile împărătești ale soarelui ascuns îndărătul magicelor vitralii, pentru a respira parfumul tare al gloriei de odinioară și sonurile muzicii medievale...
Misterele castelului
Imaginația barocă a vechilor ghizi a lăsat în urmă destule povești cusute sau nu cu ață prea albă. Ghizii de azi nu se pot abține să nu le povestească, pe post de glume, cât timp turiștii se mută dintr-o parte în alta a impresionantului monument medieval. Muzeograful Ioan Bodochi e o istorie vie a locului și le știe pe toate. Povestește, de pildă, despre fantasmagorica ipoteză a unui tunel subteran, care lega Castelul Corvinilor de Cetatea Devei, sau despre faimoasa "groapă cu lei" din incinta reședinței lui Iancu de Hunedoara. Alte povești au, însă, dramul acela de adevăr care le face să dăinuiască. Povești cu soții pedepsite cu moartea pentru că și-ar fi înșelat bărbații, nobili proprietari ai castelului, cu meșteri care lucrau de zor, pe când soții lor erau plecați în expediții armate, aventuri cu spioni ascunși în galeriile de lângă Turnul Capistrano, pentru a trage cu urechea la uneltirile și bârfele membrilor Dietei, povestea galeriei Neboisa ("Nu te teme!"), în care se refugiau, în ultimă instanță, supraviețuitorii asalturilor inamice, și detaliile eroice ale rezistenței lor. Mai e, apoi, legenda trapei din sala de judecată, acoperită cu un covor, peste care stătea jilțul celui adus în fața legii. Nu de puține ori, dacă învinuitul nu colabora cu judecătorii, trapa era acționată, iar acesta cădea în gol mai mulți metri, în temniță. "Dacă scăpa cu bine, însemna că Dumnezeu a făcut dreptate în cazul lui", spune Ioan Bodochi. Legende inventate, legende cu sâmbure de-adevăr, sute de povești făcute să ademenească amatorii de enigme și de necunoscut.
Domni români la Castelul Corvinilor
Dincolo de prezența semnificativă, în viața Castelului, a lui Iancu de Hunedoara, marele erou al creștinătății, și a fiului său, Matia Corvinul, ilustru rege al Ungariei, alte câteva dintre marile personalități ale istoriei noastre au numele legat de Castelul Corvinilor. Nu este deloc exclus ca Ștefan cel Mare să fi poposit, în tinerețe, aici, ca protejat al lui Iancu, la fel cum și Vlad Țepeș e posibil să fi stat o vreme la Hunedoara, participând, după cum afirmă unii istorici, la turnirurile organizate aici. "Sunt fabulații legendele că ar fi fost închis prin beciurile castelului", spune Ioan Bodochi, "căci Țepeș s-a bucurat de un arest mai mult decât onorabil din partea lui Matia, dovadă că, ulterior, l-a pus căpitanul expediției sale din Croația și l-a și ajutat să revină la tronul Munteniei". Și Mihai Viteazul, când s-a proclamat domn peste Ardeal, avea să devină stăpân al castelului, pe care avea să-l și cucerească.
Legenda fântânii
Era, cândva, în toamna îndepărtatului an 1442. Iancu de Hunedoara tocmai se întorcea în ținuturile de baștină, după ce repurtase o strălucită victorie împotriva turcilor. Făcuse mai mulți prizonieri, iar unora dintre ei le propune un târg. Tocmai începuseră lucrările la castel și nu exista nicio sursă internă de apă. De vor săpa și vor da de ea, vor fi liberi, le promite marele comandant! Trei turci se înhamă pe dată la cazmale și târnăcoape. Ce nu știau, bieții, e câtă piatră seacă se afla pe dealul cetății! 15 ani au săpat bieții otomani, zi și noapte, ca să găsească un izvor! Când, în sfârșit, apa rece a țâșnit din adâncuri, de la aproape 30 de metri, era deja prea târziu. Era în 1457, la un an după moartea lui Iancu, și soția sa, Elisabeta Szilagyi, nu ține cont de promisiunea făcută de el și îi condamnă la moarte pe întemnițați. Înainte de execuție, unul dintre ei cere să dăltuiască în piatră numele celor care au săpat fântâna. Conform legendei, inscripția cuprindea trei nume: Ali, Mehmet și Ibrahim. Transformate în substantive comune, ele ar forma un text al "Coranului", care s-ar traduce prin "Apă ai, inimă ba!".
Blestemul pietrarilor
Capela din interiorul castelului ascunde, și ea, câteva povești. Aici, sâmburele de adevăr al legendei e mai vizibil. Dacă te uiți atent la balustrada capelei, observi că ea este finalizată doar la exterior, unde elementele gotice sunt impecabil conturate. Pe interior, lucrarea e, însă, neterminată. Pietrarul angajat aici a început lucrarea pe vremea lui Iancu, dar ar fi terminat-o mai târziu. Într-o zi, a venit în inspecție Elisabeta Szilagyi. Nu se știe exact ce nu i-a plăcut, cert e că l-a amenințat pe meșter cu tăierea capului. Speriat, acesta și-a pierdut toată inspirația și-și aștepta, de-acum, sfârșitul, aproape resemnat. Norocul său a fost o mare petrecere, dată în urma unei victorii a oștenilor de la castel. Paznicii s-au cherchelit, iar pietrarul a reușit să evadeze. Odată scăpat, a împrăștiat vorba prin rândul breslei, că pietrarii care vor să rămână cu capul pe umeri ar face bine să nu ia comenzi la Castelul Huniazilor. Ani de zile de-atunci, niciun pietrar nu s-a mai apropiat de castel, iar balustrada a rămas și astăzi neterminată...
Fast și opulență la Castel
Născut la Cluj, Matia Corvinul, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, este unul dintre personajele cele mai pitorești din istoria Transilvaniei. Un tip extravagant, care făcea înscenări fastuoase, pentru a epata, fie prin construcții megalomane (vizibile și azi în Ungaria), fie prin petreceri cu zile nesfârșite de chefuială, timp în care soldații primeau carne gratuit, cât puteau să mănânce. La fel, nunta sa cu Beatrice de Aragon, care a durat mai bine de o lună, cu câte două recepții zilnice pentru cei peste 1.000 de invitați. Cu asemenea proprietari, Castelul Corvinilor va fi găzduit, și el, pe lângă drame, și zile bune, cu distracții și ospețe, cum numai în basme se povestesc!