Foto: Mediafax - 2- Aproape că nu există primăvară care să nu vină însoţită de o melodie de dragoste semnată Holograf. De unde atâta îndrăgosteală şi inspiraţie?
- Nouă nu ne-a lipsit inspiraţia niciodată. Nu putem să scoatem atâta muzică pe câtă avem în tolbă. În momentul ăsta, de pildă, strângem deja piese pentru un album pe care am vrea să-l scoatem în toamnă, deşi genul acesta de "întreprindere" muzicală, albumul, s-a cam perimat. Mediul on line a preluat conducerea şi în industria muzicală. Noi, însă, ne încăpăţânăm să nu abandonăm competiţia, deşi, probabil, nu e cea mai bună idee. (râde) Revenind la inspiraţie, nu e vreun mare secret: ea vine din viaţă, din ce ţi se întâmplă ţie, din ce li se întâmplă altora, din poveştile pe care le auzi... Important e ca poveştile acestea să se potrivească cu sufletul tău şi cu cel al ascultătorilor. În esenţă, aşa se nasc hiturile.
- Fiindcă aţi adus vorba de internet, vă întreb: în lumea lui, unde sentimentele devin tot mai accentuat "virtuale", credeţi că oamenii mai au nevoie de romantism?
- Într-adevăr, sentimentele se dezvoltă în mediul virtual într-o manieră bizară, mai ales că nu sunt urmate şi de o parte practică, adică persoanele respective să se întâlnească şi în realitate, pe viu, să ajungă să se cunoască "pe bune", nu doar virtual. Ăsta e marele test. Numai aşa ne putem salva latura umană. Altfel, emoţia, parfumul, frisonul, toate astea dispar - nu pot exista în fereastra unui gadget dreptunghiular.
"Dacă lumea vrea sirop, sirop îi dăm"
- Holograful şi-a construit un brand, o imagine, pe care trebuie s-o susţină. Iată! Anul ăsta se împlinesc treizeci de ani de Holograf! Iar muzica aceasta de suflet, de dragoste, face şi ea parte din brand-ul nostru. Dar lucrurile nu pot fi judecate doar în alb şi negru. Ne-am şi adaptat vremurilor: dacă astăzi lumea vrea sirop, sirop îi dăm. Nu e o ruşine! Însă dincolo de aspectul acesta pragmatic, trebuie să se priceapă că acolo, în piesele de dragoste şi în albumele noastre, în general, e sufletul nostru, e viaţa noastră, a mea şi a colegilor mei. Poate că asta o să se înţeleagă mai bine în toamnă, când va apărea filmul documentar despre Holograf, la care lucrăm acum. Se va numi "Atunci când lumea s-a schimbat" şi începe chiar din 1990, anul când au venit minerii. Căci atunci şi lumea noastră s-a schimbat: în loc să stăm liniştiţi la Londra şi să facem muzică, a trebuit să ne întoarcem în România, fiindcă "ăia" nu mai credeau în democraţia noastră. Şi de-atunci am tot fost nevoiţi să ne adaptăm unei ţări care, de douăzeci şi cinci de ani, pluteşte în derivă - după părerea mea.
- Siropul despre care vorbiţi nu vă afectează imaginea?
- Nu mă feresc să spun că, poate, unele piese ale noastre sună mai uşor, dar decât să nu fiu difuzat deloc, prefer să fiu difuzat. Eu mă ocup cu muzica, asta e meseria mea. Nu-mi place să cânt numai prietenilor sau numai în baie. Îmi plac miile de spectatori, îmi plac concertele, turneele, şi atunci e obligatoriu să mă adaptez noilor condiţii. Şi-aşa sunt radiouri care nu mă difuzează, fiindcă nu sunt în target-ul lor. Tocmai din acest motiv, de pildă, la începutul anului, am făcut o piesă, "Şi îngerii au demonii lor", la care am lucrat împreună cu doi băieţi, doi tineri. Am vrut să intru pe zona copiilor, să le arăt că "Dragi copii, mai există şi muzică din asta. Pe vremuri, se cânta cam aşa. Acu', că voi vreţi siropele şi maneluţe refăcute, e problema voastră. Da' noi cântam aşa!". Am încercat să creez o punte între generaţii: eu am venit din zona mea şi băieţii ăştia doi - oameni foarte talentaţi şi foarte drăguţi - au venit din zona lor, şi ne-am întâlnit undeva, pe la mijloc. Şi uite că "întâlnirea" asta a noastră are deja peste cinci milioane de vizualizări, se difuzează în discoteci şi ţipă puştii pe ea! Iar eu mă bucur! (râde) Pe de altă parte, acum vreo două săptămâni am lansat şi o piesă Holograf nouă: "De câte ori să te iubesc". Ei, aici e vorba de un alt public-ţintă: e pentru oameni care au timp, care stau şi ascultă şi textul, care-şi pun probleme din astea de viaţă, de suflet... Îmi cunosc publicul şi-mi place să-i ofer ceea ce-şi doreşte. Dincolo de plăcerea mea de a face muzică.
Foto: Bogdan Moldovan
- Nu ştiu... Eu zic că dacă te laşi să aluneci în zona asta gri a vieţii, dacă te gândeşti că vârsta, convenienţele, oamenii pe care-i întâlneşti sunt într-un fel, iar tu eşti obligat să fii la fel, atunci greşeşti. Mi se pare mai înţelept să încerci să fii aşa cum îţi place şi cum ai fost dintotdeauna. Deci metoda de protecţie pe care o aplic eu e aceea de a-mi păstra sufletul neschimbat, de a nu mă lăsa influenţat, la nivelul ăsta, de mode şi vremuri.
- Şi cum arată sufletul dvs.?
- Sufletul meu e ca un burete - un burete pe care-l înmoi tot timpul în apa asta a sentimentelor şi el absoarbe şi păstrează de-acolo tot ceea ce i se potriveşte, adică iubirea, în sensul deplin al cuvântului, în sensul de frumos. Vedeţi, pe mine nu mă mai interesează ceea ce a trecut. Acum, la vârsta de treizeci şi cinci de ani - pardon, cincizeci şi trei! (râde) - îmi plac frumosul, inocenţa... Că vorbim de sufletul unui om sau de un peisaj. Astea sunt trăsăturile care au puterea să mă surprindă şi să mă emoţioneze. Ce seamănă cu ceea ce a fost nu-mi mai stârneşte interesul. Nu mai pic în plasa adolescentului Dănuţ, de pe vremuri. Experienţa îşi spune cuvântul, iar eu o ascult - poate-i bine, poate-i rău... habar nu am.
- Să mai vorbim puţin despre iubirea ne-muzicală. Ce-ar încăpea aici, mai exact? Familia?
- Absolut! Liliana şi băieţii mei sunt întotdeauna pe primul loc! Alex are acum şaisprezece ani, e mai înalt decât mine, a început să facă muzică pe calculator - îl ajută foarte mult Alex, de la trupa Zero. Stau amândoi în studio, s-au apropiat unul de celălalt şi-au început să lucreze împreună. Iar ceilalţi doi băieţi - de unsprezece şi opt ani - cresc şi ei, ca din apă. Cel de unsprezece e încăpăţânat şi merge pe fotbal - fotbalul e viaţa lui - şi a reuşit să-l pervertească şi pe ăsta mic, care făcea tenis. Mie cel mai rău îmi pare că prâslea făcea şi pian, de care acum s-a lăsat, şi chiar avea calităţi de instrumentist, plus că are şi o voce excepţională. Cel puţin, eu aşa zic - şi nu doar pentru că e copilul meu. Dar mai trag încă nădejde, fiindcă dacă-l întrebi ce vrea să facă în viaţă, îţi răspunde că, atunci când va creşte, vrea să fie artist, să fie cântăreţ. Mă bucur că am reuşit să ţin aproape de ei, să avem o comunicare bună. Fireşte, acum, cu Alex sunt într-o zonă de tatonare, fiindcă nu vreau să intru cu bocancii în viaţa lui, mai ales în această perioadă delicată a adolescenţei. Apoi... tot în categoria iubirilor ne-muzicale ar intra şi lectura, deşi nu prea mai am timp să citesc. Şi-mi pare rău. Mă gândesc că, la un moment dat, voi ajunge la o vârstă când o să pot să stau şi să citesc printre rafturile de cărţi. Când au plecat de pe lumea asta, părinţii mei mi-au lăsat o bibliotecă uriaşă, extrem de bine dotată. Când am refăcut apartamentul în care au locuit, primul lucru de care m-am ocupat a fost biblioteca. Am amenajat, lângă fereastră, chiar şi un colţişor menit să te îmbie la lectură: două fotolii superbe, de piele, un taburet pe care să-ţi urci picioarele, o veioză pe care am aşezat-o alături, pe o măsuţă elegantă... În imaginaţia mea, mă văd stând acolo, cu ochelarii pe nas şi citind. Cândva... Poate...
"Bătrâneţe? Încerc să mă adaptez"
Cu băieţii lui: Alex, Mark şi Patrick
- Pe lângă treaba cu Holograful (înregistrări, filmări, spectacole, turnee etc.), am început să fac muzică şi pentru alţii. Am o grămadă de idei pentru piese care nu mi se potrivesc mie, ca interpret, aşa că intenţionez să le dau unor tinere domniţe, care consider că merită această "investiţie". Apoi mai vine o reclamă, o conferinţă... Acum vreo săptămână, de exemplu, am filmat până la şase dimineaţa la o reclamă. În ultima vreme, am tot mers şi la Chişinău, unde a început să se deschidă piaţa, şi-am tot fost invitat să susţin diverse conferinţe - una cu două sute de femei în sală, alta cu trei sute de femei în sală... Sunt discuţii "nefardate", despre orice sunt întrebat, şi curiozităţile sunt multe! Ideea e că eu răspund cât se poate de sincer, deşi răspunsurile mele, uneori, le cam deranjează pe doamnele şi domnişoarele din sală, care se aşteaptă să îmbrac adevărul în vorbe, iar eu refuz să fac asta. (râde)
- Energia cu care vorbiţi pare să facă parte dintr-o reţetă de alungat bătrâneţea. Vă gândiţi vreodată la ea? Vă sperie?
- Bătrâneţea nu mă sperie, mă sperie doar neputinţa care poate să intervină odată cu ea. Sunt un om activ şi am văzut ce înseamnă bătrâneţea, ce înseamnă moartea... Sunt, cât de cât, pus în temă. Zic "cât de cât", fiindcă nimeni nu ştie ce şi cum i se va întâmpla lui, personal. Sigur, fiind un om activ, nu-mi pare foarte bine că nu mai pot să lupt cum puteam să lupt altădată, că am pierdut arma tinereţii. Dar nici nu fac din pierderea asta o dramă, căci, la schimb, am primit unele compensaţii şi o serie de provocări. E interesant să găseşti răspunsuri la întrebarea "Şi ce fac acum?". Răspunsurile, soluţiile astea implică, inevitabil, adaptarea - iată, revenim la ceea ce am vorbit mai devreme. Încerc să mă adaptez, şi în ceea ce priveşte viaţa de dincolo de muzică, pentru că nu vreau să rămân în afara timpului. Bine, nu mă vreau nici un Tutankhamon, căruia să i se ridice statui. Gloria veşnică nu mă interesează. (râde)
- Întrebare de final: ce vă face fericit, în mod special, în primăvara asta?
- Primăvara în sine! Ăsta e anotimpul meu preferat. Sunt născut primăvara şi când văd că înfloresc copacii şi înverzeşte iarba, n-am bucurie mai mare. Capăt, aşa, o energie... E fantastic! Nu sunt meteo-dependent, dar, în mod clar, sunt anotimpo-dependent!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
