Foto: Mediafax - 2- Aproape că nu există primăvară care să nu vină însoțită de o melodie de dragoste semnată Holograf. De unde atâta îndrăgosteală și inspirație?
- Nouă nu ne-a lipsit inspirația niciodată. Nu putem să scoatem atâta muzică pe câtă avem în tolbă. În momentul ăsta, de pildă, strângem deja piese pentru un album pe care am vrea să-l scoatem în toamnă, deși genul acesta de "întreprindere" muzicală, albumul, s-a cam perimat. Mediul on line a preluat conducerea și în industria muzicală. Noi, însă, ne încăpățânăm să nu abandonăm competiția, deși, probabil, nu e cea mai bună idee. (râde) Revenind la inspirație, nu e vreun mare secret: ea vine din viață, din ce ți se întâmplă ție, din ce li se întâmplă altora, din poveștile pe care le auzi... Important e ca poveștile acestea să se potrivească cu sufletul tău și cu cel al ascultătorilor. În esență, așa se nasc hiturile.
- Fiindcă ați adus vorba de internet, vă întreb: în lumea lui, unde sentimentele devin tot mai accentuat "virtuale", credeți că oamenii mai au nevoie de romantism?
- Într-adevăr, sentimentele se dezvoltă în mediul virtual într-o manieră bizară, mai ales că nu sunt urmate și de o parte practică, adică persoanele respective să se întâlnească și în realitate, pe viu, să ajungă să se cunoască "pe bune", nu doar virtual. Ăsta e marele test. Numai așa ne putem salva latura umană. Altfel, emoția, parfumul, frisonul, toate astea dispar - nu pot exista în fereastra unui gadget dreptunghiular.
"Dacă lumea vrea sirop, sirop îi dăm"
- Iubirea pe care o cântați este publicitate, o scoateți la iveală fiindcă dă bine, sau o trăiți cu-adevărat?
- Holograful și-a construit un brand, o imagine, pe care trebuie s-o susțină. Iată! Anul ăsta se împlinesc treizeci de ani de Holograf! Iar muzica aceasta de suflet, de dragoste, face și ea parte din brand-ul nostru. Dar lucrurile nu pot fi judecate doar în alb și negru. Ne-am și adaptat vremurilor: dacă astăzi lumea vrea sirop, sirop îi dăm. Nu e o rușine! Însă dincolo de aspectul acesta pragmatic, trebuie să se priceapă că acolo, în piesele de dragoste și în albumele noastre, în general, e sufletul nostru, e viața noastră, a mea și a colegilor mei. Poate că asta o să se înțeleagă mai bine în toamnă, când va apărea filmul documentar despre Holograf, la care lucrăm acum. Se va numi "Atunci când lumea s-a schimbat" și începe chiar din 1990, anul când au venit minerii. Căci atunci și lumea noastră s-a schimbat: în loc să stăm liniștiți la Londra și să facem muzică, a trebuit să ne întoarcem în România, fiindcă "ăia" nu mai credeau în democrația noastră. Și de-atunci am tot fost nevoiți să ne adaptăm unei țări care, de douăzeci și cinci de ani, plutește în derivă - după părerea mea.
- Siropul despre care vorbiți nu vă afectează imaginea?
- Nu mă feresc să spun că, poate, unele piese ale noastre sună mai ușor, dar decât să nu fiu difuzat deloc, prefer să fiu difuzat. Eu mă ocup cu muzica, asta e meseria mea. Nu-mi place să cânt numai prietenilor sau numai în baie. Îmi plac miile de spectatori, îmi plac concertele, turneele, și atunci e obligatoriu să mă adaptez noilor condiții. Și-așa sunt radiouri care nu mă difuzează, fiindcă nu sunt în target-ul lor. Tocmai din acest motiv, de pildă, la începutul anului, am făcut o piesă, "Și îngerii au demonii lor", la care am lucrat împreună cu doi băieți, doi tineri. Am vrut să intru pe zona copiilor, să le arăt că "Dragi copii, mai există și muzică din asta. Pe vremuri, se cânta cam așa. Acu', că voi vreți siropele și maneluțe refăcute, e problema voastră. Da' noi cântam așa!". Am încercat să creez o punte între generații: eu am venit din zona mea și băieții ăștia doi - oameni foarte talentați și foarte drăguți - au venit din zona lor, și ne-am întâlnit undeva, pe la mijloc. Și uite că "întâlnirea" asta a noastră are deja peste cinci milioane de vizualizări, se difuzează în discoteci și țipă puștii pe ea! Iar eu mă bucur! (râde) Pe de altă parte, acum vreo două săptămâni am lansat și o piesă Holograf nouă: "De câte ori să te iubesc". Ei, aici e vorba de un alt public-țintă: e pentru oameni care au timp, care stau și ascultă și textul, care-și pun probleme din astea de viață, de suflet... Îmi cunosc publicul și-mi place să-i ofer ceea ce-și dorește. Dincolo de plăcerea mea de a face muzică.
"Fii așa cum îți place!"
- Ați spus că în piesele de dragoste e sufletul dumneavoastră. Cum vi-l protejați, pentru ca iubirea din el să nu se stingă?
- Nu știu... Eu zic că dacă te lași să aluneci în zona asta gri a vieții, dacă te gândești că vârsta, conveniențele, oamenii pe care-i întâlnești sunt într-un fel, iar tu ești obligat să fii la fel, atunci greșești. Mi se pare mai înțelept să încerci să fii așa cum îți place și cum ai fost dintotdeauna. Deci metoda de protecție pe care o aplic eu e aceea de a-mi păstra sufletul neschimbat, de a nu mă lăsa influențat, la nivelul ăsta, de mode și vremuri.
- Și cum arată sufletul dvs.?
- Sufletul meu e ca un burete - un burete pe care-l înmoi tot timpul în apa asta a sentimentelor și el absoarbe și păstrează de-acolo tot ceea ce i se potrivește, adică iubirea, în sensul deplin al cuvântului, în sensul de frumos. Vedeți, pe mine nu mă mai interesează ceea ce a trecut. Acum, la vârsta de treizeci și cinci de ani - pardon, cincizeci și trei! (râde) - îmi plac frumosul, inocența... Că vorbim de sufletul unui om sau de un peisaj. Astea sunt trăsăturile care au puterea să mă surprindă și să mă emoționeze. Ce seamănă cu ceea ce a fost nu-mi mai stârnește interesul. Nu mai pic în plasa adolescentului Dănuț, de pe vremuri. Experiența își spune cuvântul, iar eu o ascult - poate-i bine, poate-i rău... habar nu am.
- Să mai vorbim puțin despre iubirea ne-muzicală. Ce-ar încăpea aici, mai exact? Familia?
- Absolut! Liliana și băieții mei sunt întotdeauna pe primul loc! Alex are acum șaisprezece ani, e mai înalt decât mine, a început să facă muzică pe calculator - îl ajută foarte mult Alex, de la trupa Zero. Stau amândoi în studio, s-au apropiat unul de celălalt și-au început să lucreze împreună. Iar ceilalți doi băieți - de unsprezece și opt ani - cresc și ei, ca din apă. Cel de unsprezece e încăpățânat și merge pe fotbal - fotbalul e viața lui - și a reușit să-l pervertească și pe ăsta mic, care făcea tenis. Mie cel mai rău îmi pare că prâslea făcea și pian, de care acum s-a lăsat, și chiar avea calități de instrumentist, plus că are și o voce excepțională. Cel puțin, eu așa zic - și nu doar pentru că e copilul meu. Dar mai trag încă nădejde, fiindcă dacă-l întrebi ce vrea să facă în viață, îți răspunde că, atunci când va crește, vrea să fie artist, să fie cântăreț. Mă bucur că am reușit să țin aproape de ei, să avem o comunicare bună. Firește, acum, cu Alex sunt într-o zonă de tatonare, fiindcă nu vreau să intru cu bocancii în viața lui, mai ales în această perioadă delicată a adolescenței. Apoi... tot în categoria iubirilor ne-muzicale ar intra și lectura, deși nu prea mai am timp să citesc. Și-mi pare rău. Mă gândesc că, la un moment dat, voi ajunge la o vârstă când o să pot să stau și să citesc printre rafturile de cărți. Când au plecat de pe lumea asta, părinții mei mi-au lăsat o bibliotecă uriașă, extrem de bine dotată. Când am refăcut apartamentul în care au locuit, primul lucru de care m-am ocupat a fost biblioteca. Am amenajat, lângă fereastră, chiar și un colțișor menit să te îmbie la lectură: două fotolii superbe, de piele, un taburet pe care să-ți urci picioarele, o veioză pe care am așezat-o alături, pe o măsuță elegantă... În imaginația mea, mă văd stând acolo, cu ochelarii pe nas și citind. Cândva... Poate...
"Bătrânețe? Încerc să mă adaptez"
- Dar ce vă ocupă atât de mult timpul, ce vă oprește să vă așezați într-unul din acele fotolii?
- Pe lângă treaba cu Holograful (înregistrări, filmări, spectacole, turnee etc.), am început să fac muzică și pentru alții. Am o grămadă de idei pentru piese care nu mi se potrivesc mie, ca interpret, așa că intenționez să le dau unor tinere domnițe, care consider că merită această "investiție". Apoi mai vine o reclamă, o conferință... Acum vreo săptămână, de exemplu, am filmat până la șase dimineața la o reclamă. În ultima vreme, am tot mers și la Chișinău, unde a început să se deschidă piața, și-am tot fost invitat să susțin diverse conferințe - una cu două sute de femei în sală, alta cu trei sute de femei în sală... Sunt discuții "nefardate", despre orice sunt întrebat, și curiozitățile sunt multe! Ideea e că eu răspund cât se poate de sincer, deși răspunsurile mele, uneori, le cam deranjează pe doamnele și domnișoarele din sală, care se așteaptă să îmbrac adevărul în vorbe, iar eu refuz să fac asta. (râde)
- Energia cu care vorbiți pare să facă parte dintr-o rețetă de alungat bătrânețea. Vă gândiți vreodată la ea? Vă sperie?
- Bătrânețea nu mă sperie, mă sperie doar neputința care poate să intervină odată cu ea. Sunt un om activ și am văzut ce înseamnă bătrânețea, ce înseamnă moartea... Sunt, cât de cât, pus în temă. Zic "cât de cât", fiindcă nimeni nu știe ce și cum i se va întâmpla lui, personal. Sigur, fiind un om activ, nu-mi pare foarte bine că nu mai pot să lupt cum puteam să lupt altădată, că am pierdut arma tinereții. Dar nici nu fac din pierderea asta o dramă, căci, la schimb, am primit unele compensații și o serie de provocări. E interesant să găsești răspunsuri la întrebarea "Și ce fac acum?". Răspunsurile, soluțiile astea implică, inevitabil, adaptarea - iată, revenim la ceea ce am vorbit mai devreme. Încerc să mă adaptez, și în ceea ce privește viața de dincolo de muzică, pentru că nu vreau să rămân în afara timpului. Bine, nu mă vreau nici un Tutankhamon, căruia să i se ridice statui. Gloria veșnică nu mă interesează. (râde)
- Întrebare de final: ce vă face fericit, în mod special, în primăvara asta?
- Primăvara în sine! Ăsta e anotimpul meu preferat. Sunt născut primăvara și când văd că înfloresc copacii și înverzește iarba, n-am bucurie mai mare. Capăt, așa, o energie... E fantastic! Nu sunt meteo-dependent, dar, în mod clar, sunt anotimpo-dependent!