Acad. prof. dr. MAYA SIMIONESCU: "Celula e o lume fascinantă. Când te întorci în lumea obişnuită, ţi se pare urâtă"

Marile doamne ale ştiinţei româneşti

Maya Simionescu este director co-fondator al Institutului de Biologie şi Patologie Celulară "Nicolae Simionescu" din Bucu­reşti, a fost timp de 8 ani vicepreşedinte al Aca­demiei Române, profesor asociat la mai multe univer­sităţi din străinătate: Rockefeller, Yale, Columbia (SUA), McGill (Canada) şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi din lume. Ade­vărată doamnă a ştiinţei româneşti, personalitate complexă în domeniul biolo­giei celulare, domnia sa cre­de cu tărie că cercetarea ne poate ajuta să devenim par­te­neri egali cu cei în labo­ratoarele cărora se pritocesc premiile Nobel.

Imposibilul nu există! Micuţa Bebe

- Împreună cu pro­fe­sorul Nicolae Simionescu aţi inaugurat în România stu­­diul biologiei celulare şi moleculare, în beneficiul să­nă­tăţii umane. Cum este să fii deschi­zător de dru­muri în ştiinţă?

- Pentru un cercetător, orice în­­ceput este o provocare pentru care trebuie să găsească răspunsul po­trivit, în ciuda tuturor greu­tă­ţilor şi piedicilor care apar. Cred că cea mai importantă însuşire a unui cer­cetător, indiferent de con­di­ţiile în care lucrează, este să nu-şi piardă încrederea şi opti­mis­mul, pentru că cercetarea are un parcurs foarte greu. De obicei, se întâmplă să ai un eşec, apoi, poate, vine un suc­ces, dar poate fi şi eşec, eşec, succes, după cum şi eşec, eşec, eşec, şi abia apoi suc­ces. Succesul vine greu, uneori du­pă ani de zile, şi cred acum, după o viaţă petrecută în cercetare, că cercetătorul trebuie să păstreze mereu ideea că "imposibilul nu există". Cercetare înseamnă liber­tate şi responsabilitate, în acelaşi timp. Atunci când nu avem de la început rezultatul aşteptat la un ex­periment înseamnă că n-am ştiut să punem întrebarea bună. "Natura nu minte niciodată", spune Eminescu. Dacă nu ştii s-o întrebi, dacă nu ştii să-i cauţi tainele şi să pui întrebarea potrivită, nu vei obţine raspunsul sau rezultatul pe care-l aştepţi. Orice început e greu dacă nu ştii ce să întrebi.

- Cu alte cuvinte, totul porneşte de la o între­bare...

- Da, totul porneşte de la curiozitate şi de la întrebările pe care nişte minţi luminate şi le pun. Toate marile descoperiri s-au făcut din curiozitate. Curio­zitate, optimism şi minte neobosită, acestea sunt în­suşirile care te ţin în viaţă, ca om de ştiinţă, dar care îţi şi iau toată viaţa, înrobindu-te în cercetare.

- De la ce întrebare aţi pornit dumneavoastră atunci când aţi hotărât să faceţi cercetare?

- Prima întrebare care mi-a conturat oarecum drumul, deşi nu pot să spun că în copilărie am simţit sau am ştiut că mai târziu voi cerceta viaţa celulelor, a fost cum aş putea s-o fac sănătoasă pe micuţa mea prietenă Bebe, care nu putea să meargă, nu vor­bea, dar era de o frumuseţe desăvârşită. Mi-am pus în cap că trebuie să mă fac neapărat medic pediatru, ca s-o pot face bine pe ea. Am ajutat-o foarte mult, eu am învăţat-o să meargă. Era răz­boi şi stăteam în adăposturi în timpul bombar­da­mentelor. Adă­pos­tul avea o parte întunecată şi eu făceam cu ea exerciţii de mers. O duceam în zona întunecată şi o obligam să vină de acolo la lu­mi­nă, şi iar o du­ceam înapoi, şi iar, şi iar, cu o răb­dare şi o încă­păţânare de care numai copiii sunt capabili. A­veam cinci, şase ani, ea era puţin mai mică decât mine şi-mi intrase în cap că numai eu pot s-o salvez. Întâmplarea a făcut ca, mai târziu, să nu intru la Facultatea de Medicină (vedeţi, deci, că mi-am urmat ideea din copilărie). Cu media obţinută am in­trat la Facultatea de Biologie şi mi-am zis că, după un an, mă voi întoarce la Medicină. Dar mi-a plăcut bio­logia şi am descoperit în acel an lucruri uimitoare, datorită unor profesori excepţionali, care mi-au trezit interesul pentru biologie ca ştiinţă a vieţii. La un mo­ment dat, mi-am dat sea­ma că nu este neapărat necesar să fac Medicina ca s-o vindec pe prietena mea, că pot foarte bine s-o ajut făcând cerce­tare în do­meniul biomedical. Aşa am ajuns, în anul cinci de facultate, la In­sti­­tutul de Endo­crino­lo­gie al profesorului Ştefan Milcu, şi să-mi fac teza de absolvire cu dr. Ni­co­lae Simionescu. Atunci am început ucenicia mea în cercetare. Abia acum înţeleg cât este de im­portant pentru un tânăr să se formeze lângă un pro­fesor cu multe cali­tăţi, care să-l ia de mână, să fie bun cu el, să fie rău cu el, să facă tot ce tre­buie ca să-l atragă, să-l mobilizeze spre studiu şi cercetare. Profesorul Simio­nes­­cu era un împătimit al cer­cetării, avea un anumit mod de a gândi pe care, mărturisesc, l-am preluat în parte. Totul la el era extrem de organizat, de îm­părţit pe etape, pe cămăruţe, de la simplu la complex, pen­tru ca apoi să se poată întoarce cu con­cluziile, din nou, la sim­plu. Avea o filosofie a cer­ce­tării care se baza pe dorinţa lui profun­dă de a înţelege alcătui­rea lucrurilor, de a merge până la esenţa fenomenelor. Muncea enorm, viaţa lui toată a fost legată de labo­rator. Pe-atunci, însă, laboratoarele nu erau dotate. Ca să ajun­gem la o concluzie finală, luam proba de ţesut la noi, la institut, apoi mergeam la Institutul de On­co­logie, unde făceam secţiuni, pe care apoi le stu­diam la mi­cro­scopul electronic de la Institutul Canta­cuzino. Pen­tru o operaţiune care azi durează câteva ore, atunci aveam nevoie de multe zile şi multe drumuri.

Marea şansă: George Emil Palade

- Credeţi că a existat un moment providenţial, care a marcat evoluţia dumneavoastră profesională?

- În 1968, profesorul George Emil Palade, primul român care a primit premiul Nobel pentru cercetare în domeniul biologiei celulare, a venit în România cu o delegaţie a Academiei de ştiinţe din America, după o absenţă de peste douăzeci de ani. Pe atunci, ţara noastră se bucura de simpatie internaţională, vă adu­ceţi aminte că România nu a intrat în Cehoslovacia, cum au făcut alţii, şi în acest climat de deschidere a Occidentului faţă de noi s-a încercat o colaborare cu cercetători români. Profesorul Palade a vizitat câteva centre universitare şi a ajuns şi la Institutul de Endo­crinologie al profesorului Milcu. Profesorul Palade a discutat cu noi cam 30 de minute şi s-a uitat cu atenţie la ceea ce lucram. Era un om tăcut, nu vorbea mult, privea doar şi mustăcea din când în când, zâmbind. Ne-a întrebat câţi oameni eram prinşi în cercetare şi i-am răspuns că suntem doar noi doi, împreună cu două tehniciene foarte bune. N-a mai zis nimic, dar după aproape un an, ne-am trezit cu o invitaţie de la el, ca să ne alăturăm echipei cu care lucra în Statele Unite. Aceasta a fost marea noastră şansă, pentru că acolo am înţeles ce înseamnă cu adevărat un climat favo­ra­bil muncii de cercetare. Profesorul îl plăcea pe Nico­lae Simionescu, pe care-l ştia de când fusese student şi, după ce am ajuns în America, prietenia dintre noi s-a sudat; este un exemplu de colaborare intelectuală desăvârşită. N-a fost uşor să plecăm, soţului meu i-au dat drumul mai repede, dar eu am putut pleca doar după aproape o jumătate de an, timp în care profesorul Palade a scris de nenumărate ori autorităţilor din ţară.

- Cum a decurs colaborarea cu profesorul Pa­lade?

- Profesorul Palade era un împătimit neobosit al cercetării, un om de o profunzime extraordinară, avea o minte bine organizată, cu multe "fişiere" şi co­nexiuni originale. Totul era judecat de zeci de ori îna­inte de a fi enunţată o observaţie. Experimentele erau re­făcute la nesfârşit, ca să se verifice totul şi să se gă­sească explicaţia reală a fenomenelor. "Publici numai când eşti sigur, când poţi explica ceva întru totul, dar până să publici, trebuie risipite toate incertitudinile", ne spunea el mereu. Am făcut echipă bună cu pro­fe­sorul Palade, tocmai pentru că toate aceste rigori ale cercetării le aveam şi noi în obişnuinţă, de acasă. Sigur că a contribuit şi faptul că eram toţi români, dar dincolo de asta, a mai fost ceva - aveam acelaşi mod de gândire, pentru că urmasem şcoala românească de altădată, foarte serioasă, cu profesori foarte exigenţi. Aşa că aveam un background comun, gândeam, jude­cam, acţionam la fel, şi comunicarea dintre noi a fost astfel mult mai simplă. Lucram mult, de dimineaţă până seara, aşa cum lucrau, de fapt, toţi de acolo, dar petreceam şi clipele libere tot împreună. Soţul meu, Nicolae Simionescu, cânta la pian, eu cântam din cân­tecele Mariei Tănase, profesorul Palade recita din li­rica românească, avea o memorie fenomenală, ştia mii de versuri pe de rost.

- Ce-aţi învăţat în laboratoarele americane, ade­vărate "pepiniere" de premii Nobel?

- Primul lucru pe care l-am învăţat a fost că numai printr-o competiţie loială, corectă, cu oameni curioşi, inteligenţi, cinstiţi, poţi merge mai departe sigur în cercetare. În Statele Unite, în fiecare an participam la un Congres anual de biologie celulară, cu lucrări originale şi rezultate noi. În cercetare nu poţi avea nou­tăţi dacă nu munceşti serios şi constant. Nimeni nu-ţi impunea acolo un program fix, dar fără zeci şi sute de ore petrecute în laborator, la microscop, n-aveai şanse să fii printre cei buni. Atmosfera de lu­cru era formidabilă. Ne-au ajutat şi dotările univer­si­tăţii Rockefeller, pentru că în campus aveam tot ceea ce ne trebuia, simplificând astfel mult viaţa noastră din afara laboratorului: existau locuri unde luam ma­sa, terenuri de sport, săli de spectacol, o bibliotecă des­­chisă permanent, zi şi noapte, unde aveam acces liber la raftul de cărţi. În echipa de cercetare a pro­fesorului Palade, încadrarea, angajarea, se făcea pe un an doar. Nu erai angajat pe veci. Rămâneai în echipă doar dacă rezultatele muncii tale erau pe măsura exigenţelor impuse de performanţele anterioare. Când rezultatele nu erau potrivite cu ale echipei, exista o formulă ele­gantă prin care i se spunea celui vizat să-şi caute de lucru în altă parte. "Peste trei luni, mi se termină fon­durile şi n-am să te mai pot plăti", i-a spus profesorul, odată, unui coleg care nu s-a ridicat la înălţimea profesională necesară. Şi el a înţeles şi a plecat. Cu alte cuvinte, am învăţat că rigoarea muncii, onestitatea intelectuală, perseverenţa, tenacitatea, mintea deschisă pentru orice întrebare, curiozitatea, toate acestea sunt obligatorii atunci când vrei să faci performanţă în cercetare.

Experimentul Simionescu

- Profesorul Palade a sprijinit ideea înfiinţării Institutului de Biologie şi Patologie Celulară, care azi poartă numele profesorului Nicolae Simionescu?

- La puţin timp după ce am început să lucrăm în echipa profesorului Palade, ne-a venit ideea de a înfiinţa şi în România un centru de cercetare pentru stu­diul biologiei celulare. La început, profesorul era sceptic; ne spunea că în România nu avem condiţii de lucru, aparate, materiale şi toate celelalte necesare, şi că e păcat să întrerupem cercetările începute în Ame­rica. Avea dreptate. Dar noi am perseverat şi am mers mai departe cu ideea noastră, de parcă eram deter­mi­naţi gene­tic. Am desenat proiec­tul unui viitor centru de bi­ologie celulară, am făcut o listă cu nece­sarul de materiale şi am şi început formalităţile ne­cesare. Am fost sus­ţi­nuţi de profesorul The­odor Burghele, de Cor­­neliu Bogdan, am­ba­sa­dorul României la Washing­ton, dar în spe­cial de profesorul Pa­la­de, care, înţelegând de­ter­minarea noastră, ne-a acordat o susţinere deo­sebită. El numea asta "experimentul Simio­nes­­cu". A scris mereu au­torităţilor pentru a cere sprijin pentru noi şi le spunea, pentru a-i sen­­sibiliza pe cei de aco­lo, că este păcat să nu profite de întoar­ce­rea noastră aca­să, după ce ne-am specializat în cele mai per­formante laboratoare din lume. Aşa am primit aproba­rea pentru institut şi apoi, ani de zile, am adunat materiale, apa­ratură, din do­­naţii, din sponsorizări. Am cărat noi, personal, din Statele Unite, 16 tone de materiale, de la prietenii ame­ricani, pentru a înzestra laboratoarele noastre. Pen­tru a ne vedea visul împlinit, am refuzat pro­puneri de posturi avantajoase venite de la Uni­ver­sităţi de renume din Statele Unite şi Canada. Vacanţele le-am petrecut cu arhitecţii şi constructorii institutului, pe şantier, până când totul a fost gata. Nu vreau să intru acum în de­ta­liile neplăcute, legate de piedicile pe care auto­rităţile ro­mâne ni le-au pus în acei ani, ba chiar şi la inau­gu­rare, care a fost, cu adevărat, o săr­bă­­toare a ştiinţei, la care au participat profesorul Pa­lade, Christian de Duve şi Gunter Blobel, toţi premiaţi No­bel, David Sabatini, Werner Franke, Marilyn Far­quhar, cercetători, şi mulţi, mulţi alţii. Profesorul Pa­la­de a scris un poem cu această ocazie, numind inau­gurarea Institutului nostru "o fereastră deschisă spre viitor" şi sper aşa să rămână mereu. Numai că bucu­ria a fost de scurtă durată. În 3 septembrie 1979, s-a inau­gurat Institutul, iar la câteva luni, s-au tăiat toate fon­durile pentru cercetare. Ni s-a transmis de către ofi­cialităţi: "Simioneştii să facă ce vor cu ame­ri­canii lor. Au aparate, au clădire, au sala­rii. Restul, treaba lor!". Noi, de-abia aveam bani să plătim lu­mina, dar am apelat la singurul for din vremea res­pec­tivă care dădea fonduri pentru cercetare, Natio­nal Institute of Health (NIH) din Statele Unite. Aşa am ob­ţinut, timp de 12 ani, din 1981 până în 1992, mai multe grant-uri şi am putut să funcţionăm. Dar au apă­rut bănuielile şi semnele de întrebare. Cu puţin înainte de revoluţie, am fost avertizaţi să ne pregătim apă­rarea, pentru că urma să fim acuzaţi că vindem ame­ricanilor cine ştie ce secrete ştiinţifice. Şi asta pen­tru că am îndrăznit să publicăm în reviste ame­ricane rezultatele muncii noastre de laborator. Numai că cei care ne acuzau nu înţelegeau că dacă nu publici constant rezultatele ob­ţinute în reviste cu audienţă internaţională e ca şi cum ai vorbi singur în deşert.

Pantoful Cenuşăresei

- Astăzi vă bucuraţi de o sus­ţinere potrivită pentru proiectele de cercetare?

- În cercetare e nevoie de re­cunoaştere şi de un dia­log perma­nent cu toţi cei care au aceleaşi pre­ocu­pări. Ideile vin către toţi cercetătorii cam în acelaşi timp şi cam aceleaşi subiecte sunt pre­zente în toate laboratoarele. De exemplu, acum se lucrează foarte intens pe celulele stem, toată lu­mea le are în vedere. Inteligenţa este egal distribuită în toate la­boratoarele din lume. Numai că unii au fonduri multe, constante, şi pot experimenta fără întreru­pere, pe când noi, vorba unui coleg, operăm azi un şoricel, şi la anul, altul, după ce vom primi cealaltă jumătate din fondurile pro­mise. Între timp, cel care are fondurile la dispoziţie publică deja rezultatele cercetărilor sale. Vedeţi, aceas­­ta este dife­renţa între sistemul nostru şi cel de dincolo, între felul nostru de a vedea cerce­tarea şi al altora, care au un sistem extraordinar de a atrage şi a ţine oa­menii competenţi. Dar dincolo de fonduri mai e ceva, se întâmplă că la noi nu există ceea ce se cheamă o "cultură a cercetării". Din păcate, oamenii politici, deci­denţii, n-au timp să-şi dea seama că numai prin cerce­tare compe­ti­tivă vom fi recunoscuţi în lume. La noi, cer­cetarea e văzută ca o Cenuşăreasă căreia îi mai dai din când în când câte ceva, cât să nu moară de foame. Dar gân­diţi-vă cum s-a trans­­­format Cenuşă­rea­sa din poveste, când i s-a dat pantofiorul de aur! A devenit prinţesă! Şi noi ne putem trans­forma la fel, căci avem oameni foarte ta­lentaţi. De alt­fel, eu cred că există un talent propriu al popo­rului român, al tinerilor români, pentru cerce­tare. Dar în afară de fon­duri, mai sunt ne­cesare respectul şi viziu­nea, că numai prin cercetare putem deveni parteneri egali cu cei în laboratoarele cărora se pritocesc pre­miile No­bel. Totuşi, ţara asta nu este săracă. Depinde cum îm­parţi avuţia. Şi acasă, când faci împărţirea bugetului, dacă vezi că ai nişte copii talentaţi într-un anume domeniu, apoi acolo trebuie să investeşti.

- Sunt, astăzi, tinerii atraşi de cercetare, sau aleg profesii mai bine plătite?

- Acum mulţi ani, pro­fesorul Nicolae Si­mi­o­nescu spunea că "cer­ce­tarea ştiinţifică este mai mult decât o profesie, este un mod de a trăi, cu strădanii reuşite alături de încercări nereuşite şi că principalul instru­ment de conservare a aces­tui mod de a trăi ră­mâne pasiunea". Sunt mulţi tineri talentaţi la noi. Mie mi se pare grav când se spune că "cei mai buni pleacă". Da, pleacă unii foarte buni, dar rămân alţii la fel de buni aici. Cine şi ce îi ţine aici, când ar putea foarte bine să facă faţă cu brio la ori­ce standarde ştiinţifice de performanţă în cercetare? Cercetătorii noştri sunt căutaţi în străinătate, de­oarece sunt renumiţi pen­tru seriozitate şi pregătire temeinică şi pentru că este nevoie de mână de lucru înalt calificată şi în domeniul cercetării. La asta trebuie să se gân­deas­că cei care decid soar­ta cercetării. De ce să nu ne ocupăm de tinerii care aleg să rămână în ţară şi să le creăm lor condiţiile necesare de lucru? Cercetarea e un act de creaţie, cercetătorul are nevoie de linişte, de spirit liber, ca toţi ceilalţi creatori. De ce un cer­cetător trebuie să-şi în­cea­pă viaţa de cercetător cu 1000-1200 de lei pe lună? De ce trebuie să aştepte 15-20 ani ca să devină profesor sau cercetător gr. I? Lucrurile aces­tea sunt o ofensă pentru tinerii talentaţi, căci trădează, pe de-o parte, lipsa de încredere în capacitatea lor, iar pe de alta, neputinţa celor care iau decizii de a-i alege onest pe cei care merită ajutorul şi sprijinul pentru a merge mai departe. Inconsistenţa şi inconstanţa fon­durilor îi deprimă pe tineri, nu e normal ca, de la an la an, aces­tea să fie tot mai mici. Cei care avem ve­chime în cer­cetare suntem dependenţi de asta ca de un drog. Ori­cât m-ai plăti pe mine, eu tot cercetare aş face, dar ti­ne­rii nu sunt aşa, ei au alte nevoi şi tre­buinţe, au ne­voie de condiţii minime, ca să-şi poată urma pasiunea cercetării.

Să învăţăm de la celule

- La ce vă gândiţi atunci când intraţi în lumea celulelor, când ochiul microscopului vă ajută să evadaţi din lumea obişnuită?

- Noi, cercetătorii în biologia celulei şi în bio­me­dicină, avem şansa ca o mare parte din timp să trăim în altă lume. Eu mă consider o privilegiată, pentru că trăiesc mai tot timpul în ţara ştiinţei şi în lumea celulei şi acestea au nişte reguli şi mecanisme foarte clare şi bine delimitate, care se respectă întru totul şi de la care societatea noastră ar avea ce învăţa. Ce­lulele au capacitatea de a-şi păstra independenţa, dar în acelaşi timp, de a lucra în echipă. În lumea celu­le­lor există o organizare extraordinară, nu există duplicităţi, celulele se ajută între ele, dialoghează. Vă puteţi imagina acest lucru? Celulele noastre vorbesc între ele, de la distanţă sau din apropiere, îşi transmit semnale, se susţin în cazul în care sunt atacate de agre­sori, de intruşi. Am în­vă­ţat să vorbesc cu ele, le botez, le dau nume. "Ba­loanele colorate" sunt celu­lele roşii, hematiile, altele sea­mănă cu nişte pâini­şoare rotunjite, am să vă arăt şi imaginea unei celule care patrulează pe un vas de sânge, în căutarea inami­cului, şi pe care am numit-o "Dino­zau­rul", pentru că seamănă cu el. Celula e o lume fas­cinantă, şi când te întorci în lumea obişnuită, aceasta ţi se pare săracă şi urâtă. Insti­tutul nostru se con­centrează pe studierea sistemului car­diovascular, la nivel celular. Am pornit cu biologia ce­lulei normale din inimă şi vasele de sânge şi căutăm să aflăm ce se întâmplă dacă un agresor, intrus, factor extern o atacă şi provoacă boala, infarctul. Căutăm apoi să aflăm cum putem înlocui celulele afec­tate cu celule sănătoase, ce­lu­le stem sau şuşe, cum le putem face pe acestea să ajungă în locul bolnav, cum să le facem să stea acolo şi să se transforme, pentru a prelua funcţia celulei bol­nave, când şi cât timp e necesar. Încercăm să facem din celulele acestea "doc­tori" care să ajungă ţintit, fix, într-un loc anume din corp şi să "remedieze pro­ble­ma". Acesta este trata­mentul viitorului, după cum "celula este pacientul pre­zentului".

- Nu este o ironie a sor­ţii că soţul dumnea­voas­tră, profesorul Nicolae Si­mionescu, s-a prăpădit toc­mai în urma unei boli cardiace?

- Ba da, profesorul Palade a şi scris atunci că "Nicolae Simionescu a murit subit, în somn, răpus cu blândeţe de boala pentru care şi-a dedicat o mare parte din viaţă". Am pierdut enorm, dar am înţeles că trebuie dus mai departe ceea ce am început împreună. La grijile legate de cercetare mi s-au adăugat şi pro­blemele administrative, sâcâitoare de cele mai multe ori.

- E greu pentru o femeie să facă cercetare?

- Nu cred. Noi, femeile, suntem înzestrate cu multă răbdare, de care e nevoie în cercetare, şi poate că suntem mai rezistente la efortul de uzură şi mai perseverente. Dacă există pasiune, nu e greu, pentru că cercetarea devine un mod de viaţă pe care nu-l mai poţi abandona. Cu o bună organizare în familie, e şi mai uşor.

- Cum vine primăvara în lumea celulei, dragă doamnă Maya Simionescu?

- Cu ezitări şi reţineri, la început, dar năvalnic şi de neoprit mai apoi, în culori delicate sau puternice, aşa cum sunt şi plaiurile din Peştera, satul de la poa­lele Pietrei Craiului pe care l-am descoperit fascinată când aveam douăzeci de ani şi care a rămas de atunci pentru mine locul cel mai frumos din lume.