Crăciunul cu părintele Bora

- E preot la sat de aproape patruzeci de ani şi vorbeşte şi astăzi, cu emoţie, de tradiţiile de odinioară. Multe s-au schimbat, dar Crăciunul a rămas la fel în satul Ostrov, de la poalele Munţilor Retezat. Despre iernile de altădată, cu părintele Ovidiu Bora, un preot al cărui destin e împletit cu al credincioşilor pe care-i păstoreşte de-o viaţă -

În drumurile mele prin ţară m-am oprit adesea la liturghia de duminică din satul Ostrov, de la poalele Retezatului. O biserică istorică, înălţată de cnejii haţegani, care a străpuns vremurile şi a ajuns până la noi aproape nevătămată. La fiece slujbă, oficia acelaşi părinte cu părul albit de timp. Îşi rostea ru­găciunile rar, cumpă­nit, căutând parcă să aşeze cu grijă fiecare cuvânt, să-i găsească un loc în inimile cre­dincioşilor. Mi-am spus atunci că nu e un preot obişnuit. Cu barba lui albă, înalt, cu spatele lat şi drept, iradiind un amestec straniu de putere şi blândeţe, de nobleţe falnică şi de simplitate creştină, îmi părea el însuşi un cneaz, venit din adân­cul vremurilor, oprit să slujească bi­se­ricii cu rugăciuni şi sfaturi, aşa cum odinioară slujise neamului, cu spa­da şi curajul său. N-aş fi putut să-l aşez într-un oraş, nici să mi-l închipui la costum şi cravată. Era coborât direct din frescele lăcaşului în care slujea.
Diferiţi mi s-au părut şi ţăranii din biserică. Cu chi­puri aspre, cu mâini mari, bătute de muncă, noduroase şi puternice ca nişte rădăcini, strângând lemnul vechi al stranei, crescute parcă din el. Erau tăcuţi, sobri şi cuprinşi de sfială, atunci când părintele îi cuprindea în predica lui. Duminică de duminică, se adună cu toţii în biserica lor din piatră, scurgându-se pe uliţele largi ale satului. Părintele Ovidiu Bora îi ia apoi sub pro­tec­ţia lui, în faţa altarului scăldat în lumini, şi aşa încep să se roage. În timpul slujbei, cântă adesea cu toţii, preot şi credincioşi, cu inimile întrepătrunse de rugă­ciunea care se ridică spre cer. La oraş suntem stingheri în biserici, fiecare cu durerile şi păsurile lui. În Ostrov, credincioşii formează un singur trup, încălzit de o sin­gură inimă. Inima satului. O inimă care acum, în pra­gul Crăciunului, se aprinde de bucuria Naşterii lui Hristos.

Boierii cei bătrâni

Părintele Ovidiu a simţit chemarea lui Hristos încă din timpul copilăriei petrecute la ţară, în Coroieşti, un sat aflat nu departe de Ostrov, unde slujeşte acum. Credinţa i s-a înfiripat în suflet pe nesimţite, aşa cum se întâmplă cu orice copil de ţăran, muiat de mic în rugăciunile bisericii, învelit în datini şi praznice.
"Îmi aduc aminte că era într-o zi de Crăciun. Stă­team în strană, aproape de altar, lângă tatăl meu, care era dascăl. Şi pentru că eram atât de aproape de cata­pe­teasmă, ochii mei erau aţintiţi mereu la icoanele îm­părăteşti ale Mântuitorului şi Maicii Domnului. Stăteam cu privirea lipită de Iisus, până când se termina slujba, şi aşteptam să colinde bătrânii satului, pe care-i numeam "boierii cei bătrâni". Cum cântau, Doamne-Doamne! Cele mai fru­moa­se momente pentru sufletul meu de copil au fost sărbătorile pascale şi Crăciunul, când se colinda în biserică. Dar Crăciunul întrecea toate praznicele! Mi se părea atunci că plutesc pe dea­supra pământului de fericire, că nu mai sunt eu. Nu mai simţeam necazurile părinţilor mei, care în acele vre­muri erau hărţuiţi de Securitate, că fuseseră chiaburi, nu mai ştiam de nimic. Doar de Dumnezeu şi de bise­rică. Aşa am ajuns să-mi doresc să-i slujesc şi eu lui Dumnezeu. Mi-am do­rit mereu să fiu preot la ţară, iar Dom­nul mi-a îm­plinit acest dor. Şi tare m-am bucu­rat, slujind aici, în Ostrov! Nu poţi să fii preot la sat şi să nu te bucuri!"

Cântece stinse

Înainte vreme, oa­menii din Ostrov cân­tau mereu. Tot anul. Părintele Ovi­diu Bora îi auzea de departe. Treceau apoi rânduri, rânduri, prin faţa fe­res­trei înal­te a casei sale pa­rohiale, în drum spre câmpurile pe care mun­ceau, cât era ziua de lungă. Apoi, alun­­gate parcă de o vifor­niţă, cânte­cele lor s-au stins, iar pe uliţă s-a aşternut li­niş­tea.
"Pentru orice om, dar mai ales pen­tru ţărani, cân­tecele erau glasul sufle­tului, en­tuzias­mul lui. Eu cred că mu­zica şi credinţa sunt două căi care se întâl­nesc în ini­mă. Orice muzică bună îţi aduce o adie­re de vânt duhov­nicesc. Îl simţi pe Dumnezeu, simţi că El există. E ca atunci când îţi vin co­piii acasă şi su­fletul îţi sare din piept, aşa de mult te bucuri. Eu am prins satul acesta aşa cum era el în 1977, când oa­menii mer­geau încă la câmp, cântând. În postul Crăciunului, plecau colin­dând şi se în­torceau tot colin­dând. Acum, ei nu mai cântă împre­ună decât în noaptea de Ajun. După 1989, fiecare a rede­venit stăpân pe palma lui de pământ şi de aici au în­ceput răceala şi certurile. Su­fle­tele lor s-au înstrăinat unele de altele. Dar noap­tea de Cră­ciun ne adu­nă. Poate e şi pacea dum­nezeias­că care coboară din Cer. Eu cred în asta, cred că nu­mai Bunul Dumnezeu poate să ne mai unească. Lui îi colindă acum ţăra­nii colinde vechi, toate legate de viaţa şi venirea Mântuitorului Iisus Hristos. Aceste colinde rămân o minu­ne pen­tru viaţa mea, deşi poate că sunt prea slab ca să pot să înţeleg toată frumuseţea Crăciunului. E prea frumos ca să-l pu­tem descifra în cuvinte."

- Părinte Ovidiu, credinţa ţăra­nilor era odinioară mai tare?

- Era curată şi cinstită! Oamenii se temeau să nu supere pe celălalt, să nu cumva să-i greşească, să nu îi prici­nuiască vreun rău. Îmi spuneau mereu: "Părinte, nu pot să fac lucrul ăsta, că Domnul mă vede!". Ve­neau la biserică în fiece duminică, fie iarnă, fie vară. Iar la noi, iarna era frig, pentru că nu puteam face foc. Dar veneau în cojoace şi opinci şi toată sluj­ba stăteau în picioare, numai cei care erau neputincioşi stăteau pe scaun. Se îmbrăcau în straie populare, cu cojoace făcute la Orăştie, cojoace tradiţionale, ciobă­neşti. Atunci toată lumea ţinea şi la tradiţii, şi la bise­rică. Şi, cum spuneam, munceau mult împreună, se ajutau me­reu. De cosit, coseau împreună, aduceau fânul împre­ună. Eu am prins vremurile când se făcea clacă la coasă, când toate neamurile, finii, moşii, naşii, nepoţii, toţi cei apropiaţi se adunau şi în trei ceasuri erau toate locurile cosite. Astăzi, mai există obiceiul colindelor, căci oamenii ţin încă la tradiţii, dar portul a dispărut, iar inimile ţăranilor s-au schimbat. După 1989, au devenit mult mai rigizi. Parcă nu mai sunt stă­pâni pe ei, au sufletele răvăşite, ca o apă care scapă din matcă şi încearcă să îşi facă loc pe unde apucă. De multe ori îmi pare rău şi tânjesc după acele timpuri frumoase, dar... s-au dus bătrânii, s-au dus cei care îşi purtau portul şi credinţa cum trebuia.

Primul Crăciun la Ostrov

Stau alături de părintele Bora, lângă o sobă uriaşă de teracotă, în care focul duduie de ceva vreme, încer­când să străpungă răceala pereţilor. E iarnă la Ostrov, iar casa parohială, veche de mai bine de o sută de ani, se încălzeşte greu. În odaie miroase a busuioc şi străni vechi. Părintele Ovidiu, un uriaş cu voce blândă şi grai molatec, ca al tuturor ardelenilor, îmi povesteşte de începuturile slujirii sale aici, la poalele Retezatului. În satul acesta a venit ca preot după terminarea studiilor la Bucureşti şi aici vrea să rămână până la moarte.
"Mereu am visat să fiu preot la sat. Nu mi-am dorit niciodată altceva. Am venit preot la Ostrov şi stau în casa asta din 1977. Am terminat Facultatea de Teolo­gie în Bucureşti şi m-am mutat cu soţia mea aici. Mi s-a oferit o parohie chiar în apropierea Capitalei, aveam pentru asta sprijinul Patriarhului Iustinian, dar nu am vrut să merg acolo. Mi-am dorit mereu să mă întorc la sat, de unde am şi plecat. M-am obişnuit re­pede cu credincioşii mei. Sunt oameni deosebiţi, legaţi de biserică, oameni cuminţi, foarte harnici, dar şi, poate, puţin mai egoişti, mai individualişti - trăim cu toţii într-o lume de felul acesta. Dar când am venit eu aici, satul era altfel. Îmi amintesc şi acum primul Crăciun pe care l-am trăit în Ostrov. Cu totul deosebit! Aveam 28 de ani, eram căsătorit şi m-am mutat în casa asta parohială veche, care atunci era mult mai dărăpă­nată. Avea un colţ de sufragerie complet dărâmat. Dar am vrut să stau în ea, deşi aş fi putut să locuiesc în casa soţiei, care este din sat. Am vrut la casa parohială, pentru că aici e locul preotului. Începutul a fost cu greutăţi, dar primul Crăciun pe care l-am trăit a şters toată necazurile. Eu nu am mai văzut aşa ceva nicăieri, deşi sunt născut şi crescut tot la sat, aici, în Hune­doa­ra. Când vine Ajunul, creştinii din Ostrov se împart pe generaţii. Cei mai mici, copiii de grădiniţă, sunt primii care vin cu colindul. Vin doar la preot, după care merg acasă şi-şi colindă familiile. Următorul grup de colindători e din şcoala primară. Ei merg prin tot satul. Apoi urmează tinerii din gimnaziu şi liceu, uneori şi studenţii, apoi vine grupul celor proaspăt căsătoriţi, şi noaptea se încheie cu cei care sunt pe la 40 de ani. Ultimii colindă bătrânii, care cântă doar în biserică, în a doua zi de Crăciun. Toată noaptea Aju­nu­lui, răsună satul de colinde până dimineaţa, iar în prima zi, chiar de Naşterea Domnului, până pe la 3-4 după masă încă se aud colinde. Ar trebui să fiţi la noi de Crăciun, pentru că satul Ostrov e un loc aparte în în­treaga ţară. Când am venit pentru prima oară aici, sătenii mi-au spus că va fi ceva cu totul deosebit, dar nu m-am aşteptat să fie chiar aşa de fru­mos. Îmi amin­tesc că am plâns în noaptea aceea, văzându-mi curtea pli­nă cu feciori frumoşi, îmbrăcaţi toţi în straie româneşti, cu căciuli împo­do­bite cu pană, colindând toţi într-un suflet."

La colindat, în opinci

Era de-o şchioapă când înota prin nămeţii cât el de mari, strigând cât îl ţineau bojocii: "Hai la piţărăi! Hai la piţărăi!". Începeau dis de dimineaţă, când abia se crăpa de ziuă, iar cerul era încă ne­desfăcut de puterea nopţii. Fumul de la sobele încă încinse aburea satul, iar omătul, proaspăt şi neumblat, se aşter­nea în faţa lor ca o minune albă. La în­ceput era linişte, o linişte ruptă de la începuturile lumii, care era repede spartă de glasurile copiilor ce umpleau uliţele din Coroieşti, satul natal al părintelui Ovidiu, aflat aproa­pe de Ostrov. Aşa începea ziua de Ajun. Cu piţă­răii. Aşa-i numesc ţăranii pe năpârstocii care co­lindă, chiar în zorii zilei dinaintea Cră­ciu­nului.
"Treceam prin faţa caselor şi stri­gam pe drum, iar oamenii ieşeau afa­ră cu corfa cu ciocolată, cu mere, cu nuci... fiecare dădea ce avea. Când eram mic, ma­ma făcea colă­cei, că nu aveam bom­boane. Făcea nişte colăcei micuţi, cum sunt pres­curile acelea mici. Doamne, cum le mai mâncam, când eram prinşi de frig! Erau nişte zăpezi mari, cât noi de înalte... Noi le spărgeam di­mineaţa, făceam pârtie şi ne croiam drum prin tot satul.
Eram îmbrăcaţi cu toţii în strai popu­lar. Mama îmi făcea cămeşă cu tunică, mai domneşte, aşa, cu năstu­raşi, bufantă şi cu pliuri, pe care o călca de stă­tea tare pe mine şi mă freca! Dum­ne­zeule, de abia o mai ţi­neam pe mine până treceau piţărăile! Pe deasupra aveam căput, un suman ţesut cu bumbi seini care se făceau din lână de ţurcană. Aveam şi căciulă din blană de miel. Îmi fă­ceau părinţii mei în fiecare an, de Crăciun, căciulă nouă. Iar în picioare aveam opinci cu ştrâmfi - cio­rapi de lână - pe care îi legam cu curele până sub genunchi. Opincile le cum­părau de la târgurile mari, cum era cel de Vinerea Mare de la Pui. Cu ciorapi de lână în opinci ne sim­ţeam uşori, parcă zburam în ele! Nu ne era frig, chiar dacă ajun­gea zăpada la ge­nunchi. Toţi copiii purtau opinci. Îmi amin­tesc că, mai târziu, sanitarul nostru din sat, care era activist de partid, îi cumpărase veri­şorului meu o pereche de păpuci. Dar eu nu am avut păpuci în copilărie. Doar opinci."

Ajunul cu pogăcele

"În copilăria mea, mămica făcea po­doabele de brad. Cocea întâi nişte pogăcele - biscuiţi - din alea cu forme de inimioară, de steluţă, băga aţă prin ele şi împodobea bradul. Ai mei tăiau apoi hârtie creponată şi făceau lănţişoare şi puneau şi pogăcelele. Ne bucuram de ele, Doamne, Dumnezeule! Pogăcelele erau din aluat întins şi tăiat cu formele, şi erau de tot felul: păpuşi, steluţe, inimioare. Bomboane de pom nu am prins, până târziu. Ei, şi trebuia să mă culc, cu forţa trebuia să mă culc, şi să mă întorc cu faţa la perete, că doar acolo, cu mine în casă, făceau bradul. Mă culcam şi ador­meam şi apoi mă sculau ai mei, noaptea, şi eram aşa de bucuros că vedeam bradul în casă...
În seara de Crăciun veneau neamurile cu colindul la noi. Mama făcea plăcinte, făcea cozonac, făcea pupi în casă, pe cuptorul cu lemne, în ler, aşa-i ziceam. Mirosea în toată casa. Şi veneau neamurile seara, colindau la noi, după aceea plecau în sat la alt neam şi tot aşa, iar dimineaţa mergeam la biseri­că, încă de la ora nouă. Toţi părinţii şi toţi tinerii mergeau atunci la biserică. Tatăl meu cânta în strană, că era dascăl, şi mă lua cu el. Mama mă îmbrăca frumos şi plecam. La biserică aşteptam să vină preotul, că în satul meu, noi mergeam întotdeauna la biserică înainte să vină el, îl aşteptam noi. Aşa era obiceiul."

"De Crăciun vine Fiul lui Dumnezeu şi coboară pe Pământ"

- Părinte Bora, de ce credeţi că avem nevoie de tra­­diţiile populare din preajma sărbătorilor?

- Ele sunt ca o cunună pe care noi o fa­cem în jurul sărbătorilor bisericii - o cunună nemuritoare a pre­zen­ţei lui Dum­nezeu, pe care-L simţim înăuntrul nos­tru. Pentru că-L simţim pe Dumne­zeu în noi şi între noi, ne bucurăm, iar la o mare bucurie nu poţi să nu faci ceva. Când te bucuri simţi nevoia să dăruieşti. Tocmai de aceea, noi înjghebăm aceas­tă cunună a iubirii când ne în­tâlnim îm­preună: nu ne mai urâm, nu ne mai vor­bim de rău, pentru că este noaptea de Cră­ciun, când împreună mergem să co­lin­dăm. E un lucru minunat! Chiar dacă acum trăim într-o lume dispersată, când oamenii au devenit mai egoişti, mai introvertiţi, în noaptea de Crăciun, nu se mai întâmplă aşa. Sărbătoarea înmoaie sufletele. Atunci, ceea ce e al meu, e şi al celuilalt. Nu mai există indivi­dualism. În noaptea de Crăciun, toate se iartă şi vin toţi împreună la colin­dat, pe gene­raţii.
Eu cred că nu numai sufletul are ne­voie de marile sărbători ale bise­ricii, ci şi trupul. Pentru asta ne-a aşezat biserica posturile, pentru cură­ţirea sufletească şi trupească. Suntem acum în postul Cră­ciunului, într-o perioadă de aşteptare. Ei bine, când aştepţi să-ţi vină cineva în casă, te pregăteşti! Noi ne pregătim su­fle­teşte prin post şi rugăciune, pentru că de Crăciun vine Fiul lui Dumnezeu şi coboară pe Pământ!
Gândiţi-vă că Naşterea Mântuito­rului Iisus Hristos este strâns legată de naşterea fiecărui copil pe lume. S-a născut ca orice copil, a copilărit cum o face orice copil de rând, a crescut cum creşte oricetânăr, apoi a suferit cum suferă fiecare om, şi în final a murit şi a înviat, schimbând astfel lumea din teme­lii. Prin El, naşterea şi învierea sunt două lucruri care ţin acum şi de viaţa noastră: prin naştere venim în lume, iar prin moar­te mergem spre înviere.
Fiecare mare sărbătoare ne amin­teşte de câte ceva din viaţa Mân­tui­torului sau a Maicii Dom­nului. Ne oprim în faţa câte unui moment im­portant din viaţa lui Hristos şi stăm un pic să ne reculegem. Viaţa are nevoie de asta. Ca o maşină care trebuie să se mai şi oprească din când în când, ca să poată funcţiona mai departe.