În drumurile mele prin țară m-am oprit adesea la liturghia de duminică din satul Ostrov, de la poalele Retezatului. O biserică istorică, înălțată de cnejii hațegani, care a străpuns vremurile și a ajuns până la noi aproape nevătămată. La fiece slujbă, oficia același părinte cu părul albit de timp. Își rostea rugăciunile rar, cumpănit, căutând parcă să așeze cu grijă fiecare cuvânt, să-i găsească un loc în inimile credincioșilor. Mi-am spus atunci că nu e un preot obișnuit. Cu barba lui albă, înalt, cu spatele lat și drept, iradiind un amestec straniu de putere și blândețe, de noblețe falnică și de simplitate creștină, îmi părea el însuși un cneaz, venit din adâncul vremurilor, oprit să slujească bisericii cu rugăciuni și sfaturi, așa cum odinioară slujise neamului, cu spada și curajul său. N-aș fi putut să-l așez într-un oraș, nici să mi-l închipui la costum și cravată. Era coborât direct din frescele lăcașului în care slujea.
Diferiți mi s-au părut și țăranii din biserică. Cu chipuri aspre, cu mâini mari, bătute de muncă, noduroase și puternice ca niște rădăcini, strângând lemnul vechi al stranei, crescute parcă din el. Erau tăcuți, sobri și cuprinși de sfială, atunci când părintele îi cuprindea în predica lui. Duminică de duminică, se adună cu toții în biserica lor din piatră, scurgându-se pe ulițele largi ale satului. Părintele Ovidiu Bora îi ia apoi sub protecția lui, în fața altarului scăldat în lumini, și așa încep să se roage. În timpul slujbei, cântă adesea cu toții, preot și credincioși, cu inimile întrepătrunse de rugăciunea care se ridică spre cer. La oraș suntem stingheri în biserici, fiecare cu durerile și păsurile lui. În Ostrov, credincioșii formează un singur trup, încălzit de o singură inimă. Inima satului. O inimă care acum, în pragul Crăciunului, se aprinde de bucuria Nașterii lui Hristos.
Boierii cei bătrâni
Părintele Ovidiu a simțit chemarea lui Hristos încă din timpul copilăriei petrecute la țară, în Coroiești, un sat aflat nu departe de Ostrov, unde slujește acum. Credința i s-a înfiripat în suflet pe nesimțite, așa cum se întâmplă cu orice copil de țăran, muiat de mic în rugăciunile bisericii, învelit în datini și praznice.
"Îmi aduc aminte că era într-o zi de Crăciun. Stăteam în strană, aproape de altar, lângă tatăl meu, care era dascăl. Și pentru că eram atât de aproape de catapeteasmă, ochii mei erau ațintiți mereu la icoanele împărătești ale Mântuitorului și Maicii Domnului. Stăteam cu privirea lipită de Iisus, până când se termina slujba, și așteptam să colinde bătrânii satului, pe care-i numeam "boierii cei bătrâni". Cum cântau, Doamne-Doamne! Cele mai frumoase momente pentru sufletul meu de copil au fost sărbătorile pascale și Crăciunul, când se colinda în biserică. Dar Crăciunul întrecea toate praznicele! Mi se părea atunci că plutesc pe deasupra pământului de fericire, că nu mai sunt eu. Nu mai simțeam necazurile părinților mei, care în acele vremuri erau hărțuiți de Securitate, că fuseseră chiaburi, nu mai știam de nimic. Doar de Dumnezeu și de biserică. Așa am ajuns să-mi doresc să-i slujesc și eu lui Dumnezeu. Mi-am dorit mereu să fiu preot la țară, iar Domnul mi-a împlinit acest dor. Și tare m-am bucurat, slujind aici, în Ostrov! Nu poți să fii preot la sat și să nu te bucuri!"
Cântece stinse
Înainte vreme, oamenii din Ostrov cântau mereu. Tot anul. Părintele Ovidiu Bora îi auzea de departe. Treceau apoi rânduri, rânduri, prin fața ferestrei înalte a casei sale parohiale, în drum spre câmpurile pe care munceau, cât era ziua de lungă. Apoi, alungate parcă de o viforniță, cântecele lor s-au stins, iar pe uliță s-a așternut liniștea.
"Pentru orice om, dar mai ales pentru țărani, cântecele erau glasul sufletului, entuziasmul lui. Eu cred că muzica și credința sunt două căi care se întâlnesc în inimă. Orice muzică bună îți aduce o adiere de vânt duhovnicesc. Îl simți pe Dumnezeu, simți că El există. E ca atunci când îți vin copiii acasă și sufletul îți sare din piept, așa de mult te bucuri. Eu am prins satul acesta așa cum era el în 1977, când oamenii mergeau încă la câmp, cântând. În postul Crăciunului, plecau colindând și se întorceau tot colindând. Acum, ei nu mai cântă împreună decât în noaptea de Ajun. După 1989, fiecare a redevenit stăpân pe palma lui de pământ și de aici au început răceala și certurile. Sufletele lor s-au înstrăinat unele de altele. Dar noaptea de Crăciun ne adună. Poate e și pacea dumnezeiască care coboară din Cer. Eu cred în asta, cred că numai Bunul Dumnezeu poate să ne mai unească. Lui îi colindă acum țăranii colinde vechi, toate legate de viața și venirea Mântuitorului Iisus Hristos. Aceste colinde rămân o minune pentru viața mea, deși poate că sunt prea slab ca să pot să înțeleg toată frumusețea Crăciunului. E prea frumos ca să-l putem descifra în cuvinte."
- Părinte Ovidiu, credința țăranilor era odinioară mai tare?
- Era curată și cinstită! Oamenii se temeau să nu supere pe celălalt, să nu cumva să-i greșească, să nu îi pricinuiască vreun rău. Îmi spuneau mereu: "Părinte, nu pot să fac lucrul ăsta, că Domnul mă vede!". Veneau la biserică în fiece duminică, fie iarnă, fie vară. Iar la noi, iarna era frig, pentru că nu puteam face foc. Dar veneau în cojoace și opinci și toată slujba stăteau în picioare, numai cei care erau neputincioși stăteau pe scaun. Se îmbrăcau în straie populare, cu cojoace făcute la Orăștie, cojoace tradiționale, ciobănești. Atunci toată lumea ținea și la tradiții, și la biserică. Și, cum spuneam, munceau mult împreună, se ajutau mereu. De cosit, coseau împreună, aduceau fânul împreună. Eu am prins vremurile când se făcea clacă la coasă, când toate neamurile, finii, moșii, nașii, nepoții, toți cei apropiați se adunau și în trei ceasuri erau toate locurile cosite. Astăzi, mai există obiceiul colindelor, căci oamenii țin încă la tradiții, dar portul a dispărut, iar inimile țăranilor s-au schimbat. După 1989, au devenit mult mai rigizi. Parcă nu mai sunt stăpâni pe ei, au sufletele răvășite, ca o apă care scapă din matcă și încearcă să își facă loc pe unde apucă. De multe ori îmi pare rău și tânjesc după acele timpuri frumoase, dar... s-au dus bătrânii, s-au dus cei care își purtau portul și credința cum trebuia.
Primul Crăciun la Ostrov
Stau alături de părintele Bora, lângă o sobă uriașă de teracotă, în care focul duduie de ceva vreme, încercând să străpungă răceala pereților. E iarnă la Ostrov, iar casa parohială, veche de mai bine de o sută de ani, se încălzește greu. În odaie miroase a busuioc și străni vechi. Părintele Ovidiu, un uriaș cu voce blândă și grai molatec, ca al tuturor ardelenilor, îmi povestește de începuturile slujirii sale aici, la poalele Retezatului. În satul acesta a venit ca preot după terminarea studiilor la București și aici vrea să rămână până la moarte.
"Mereu am visat să fiu preot la sat. Nu mi-am dorit niciodată altceva. Am venit preot la Ostrov și stau în casa asta din 1977. Am terminat Facultatea de Teologie în București și m-am mutat cu soția mea aici. Mi s-a oferit o parohie chiar în apropierea Capitalei, aveam pentru asta sprijinul Patriarhului Iustinian, dar nu am vrut să merg acolo. Mi-am dorit mereu să mă întorc la sat, de unde am și plecat. M-am obișnuit repede cu credincioșii mei. Sunt oameni deosebiți, legați de biserică, oameni cuminți, foarte harnici, dar și, poate, puțin mai egoiști, mai individualiști - trăim cu toții într-o lume de felul acesta. Dar când am venit eu aici, satul era altfel. Îmi amintesc și acum primul Crăciun pe care l-am trăit în Ostrov. Cu totul deosebit! Aveam 28 de ani, eram căsătorit și m-am mutat în casa asta parohială veche, care atunci era mult mai dărăpănată. Avea un colț de sufragerie complet dărâmat. Dar am vrut să stau în ea, deși aș fi putut să locuiesc în casa soției, care este din sat. Am vrut la casa parohială, pentru că aici e locul preotului. Începutul a fost cu greutăți, dar primul Crăciun pe care l-am trăit a șters toată necazurile. Eu nu am mai văzut așa ceva nicăieri, deși sunt născut și crescut tot la sat, aici, în Hunedoara. Când vine Ajunul, creștinii din Ostrov se împart pe generații. Cei mai mici, copiii de grădiniță, sunt primii care vin cu colindul. Vin doar la preot, după care merg acasă și-și colindă familiile. Următorul grup de colindători e din școala primară. Ei merg prin tot satul. Apoi urmează tinerii din gimnaziu și liceu, uneori și studenții, apoi vine grupul celor proaspăt căsătoriți, și noaptea se încheie cu cei care sunt pe la 40 de ani. Ultimii colindă bătrânii, care cântă doar în biserică, în a doua zi de Crăciun. Toată noaptea Ajunului, răsună satul de colinde până dimineața, iar în prima zi, chiar de Nașterea Domnului, până pe la 3-4 după masă încă se aud colinde. Ar trebui să fiți la noi de Crăciun, pentru că satul Ostrov e un loc aparte în întreaga țară. Când am venit pentru prima oară aici, sătenii mi-au spus că va fi ceva cu totul deosebit, dar nu m-am așteptat să fie chiar așa de frumos. Îmi amintesc că am plâns în noaptea aceea, văzându-mi curtea plină cu feciori frumoși, îmbrăcați toți în straie românești, cu căciuli împodobite cu pană, colindând toți într-un suflet."
La colindat, în opinci
Era de-o șchioapă când înota prin nămeții cât el de mari, strigând cât îl țineau bojocii: "Hai la pițărăi! Hai la pițărăi!". Începeau dis de dimineață, când abia se crăpa de ziuă, iar cerul era încă nedesfăcut de puterea nopții. Fumul de la sobele încă încinse aburea satul, iar omătul, proaspăt și neumblat, se așternea în fața lor ca o minune albă. La început era liniște, o liniște ruptă de la începuturile lumii, care era repede spartă de glasurile copiilor ce umpleau ulițele din Coroiești, satul natal al părintelui Ovidiu, aflat aproape de Ostrov. Așa începea ziua de Ajun. Cu pițărăii. Așa-i numesc țăranii pe năpârstocii care colindă, chiar în zorii zilei dinaintea Crăciunului.
"Treceam prin fața caselor și strigam pe drum, iar oamenii ieșeau afară cu corfa cu ciocolată, cu mere, cu nuci... fiecare dădea ce avea. Când eram mic, mama făcea colăcei, că nu aveam bomboane. Făcea niște colăcei micuți, cum sunt prescurile acelea mici. Doamne, cum le mai mâncam, când eram prinși de frig! Erau niște zăpezi mari, cât noi de înalte... Noi le spărgeam dimineața, făceam pârtie și ne croiam drum prin tot satul.
Eram îmbrăcați cu toții în strai popular. Mama îmi făcea cămeșă cu tunică, mai domnește, așa, cu năsturași, bufantă și cu pliuri, pe care o călca de stătea tare pe mine și mă freca! Dumnezeule, de abia o mai țineam pe mine până treceau pițărăile! Pe deasupra aveam căput, un suman țesut cu bumbi seini care se făceau din lână de țurcană. Aveam și căciulă din blană de miel. Îmi făceau părinții mei în fiecare an, de Crăciun, căciulă nouă. Iar în picioare aveam opinci cu ștrâmfi - ciorapi de lână - pe care îi legam cu curele până sub genunchi. Opincile le cumpărau de la târgurile mari, cum era cel de Vinerea Mare de la Pui. Cu ciorapi de lână în opinci ne simțeam ușori, parcă zburam în ele! Nu ne era frig, chiar dacă ajungea zăpada la genunchi. Toți copiii purtau opinci. Îmi amintesc că, mai târziu, sanitarul nostru din sat, care era activist de partid, îi cumpărase verișorului meu o pereche de păpuci. Dar eu nu am avut păpuci în copilărie. Doar opinci."
Ajunul cu pogăcele
"În copilăria mea, mămica făcea podoabele de brad. Cocea întâi niște pogăcele - biscuiți - din alea cu forme de inimioară, de steluță, băga ață prin ele și împodobea bradul. Ai mei tăiau apoi hârtie creponată și făceau lănțișoare și puneau și pogăcelele. Ne bucuram de ele, Doamne, Dumnezeule! Pogăcelele erau din aluat întins și tăiat cu formele, și erau de tot felul: păpuși, steluțe, inimioare. Bomboane de pom nu am prins, până târziu. Ei, și trebuia să mă culc, cu forța trebuia să mă culc, și să mă întorc cu fața la perete, că doar acolo, cu mine în casă, făceau bradul. Mă culcam și adormeam și apoi mă sculau ai mei, noaptea, și eram așa de bucuros că vedeam bradul în casă...
În seara de Crăciun veneau neamurile cu colindul la noi. Mama făcea plăcinte, făcea cozonac, făcea pupi în casă, pe cuptorul cu lemne, în ler, așa-i ziceam. Mirosea în toată casa. Și veneau neamurile seara, colindau la noi, după aceea plecau în sat la alt neam și tot așa, iar dimineața mergeam la biserică, încă de la ora nouă. Toți părinții și toți tinerii mergeau atunci la biserică. Tatăl meu cânta în strană, că era dascăl, și mă lua cu el. Mama mă îmbrăca frumos și plecam. La biserică așteptam să vină preotul, că în satul meu, noi mergeam întotdeauna la biserică înainte să vină el, îl așteptam noi. Așa era obiceiul."
"De Crăciun vine Fiul lui Dumnezeu și coboară pe Pământ"
- Părinte Bora, de ce credeți că avem nevoie de tradițiile populare din preajma sărbătorilor?
- Ele sunt ca o cunună pe care noi o facem în jurul sărbătorilor bisericii - o cunună nemuritoare a prezenței lui Dumnezeu, pe care-L simțim înăuntrul nostru. Pentru că-L simțim pe Dumnezeu în noi și între noi, ne bucurăm, iar la o mare bucurie nu poți să nu faci ceva. Când te bucuri simți nevoia să dăruiești. Tocmai de aceea, noi înjghebăm această cunună a iubirii când ne întâlnim împreună: nu ne mai urâm, nu ne mai vorbim de rău, pentru că este noaptea de Crăciun, când împreună mergem să colindăm. E un lucru minunat! Chiar dacă acum trăim într-o lume dispersată, când oamenii au devenit mai egoiști, mai introvertiți, în noaptea de Crăciun, nu se mai întâmplă așa. Sărbătoarea înmoaie sufletele. Atunci, ceea ce e al meu, e și al celuilalt. Nu mai există individualism. În noaptea de Crăciun, toate se iartă și vin toți împreună la colindat, pe generații.
Eu cred că nu numai sufletul are nevoie de marile sărbători ale bisericii, ci și trupul. Pentru asta ne-a așezat biserica posturile, pentru curățirea sufletească și trupească. Suntem acum în postul Crăciunului, într-o perioadă de așteptare. Ei bine, când aștepți să-ți vină cineva în casă, te pregătești! Noi ne pregătim sufletește prin post și rugăciune, pentru că de Crăciun vine Fiul lui Dumnezeu și coboară pe Pământ!
Gândiți-vă că Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos este strâns legată de nașterea fiecărui copil pe lume. S-a născut ca orice copil, a copilărit cum o face orice copil de rând, a crescut cum crește orice tânăr, apoi a suferit cum suferă fiecare om, și în final a murit și a înviat, schimbând astfel lumea din temelii. Prin El, nașterea și învierea sunt două lucruri care țin acum și de viața noastră: prin naștere venim în lume, iar prin moarte mergem spre înviere.
Fiecare mare sărbătoare ne amintește de câte ceva din viața Mântuitorului sau a Maicii Domnului. Ne oprim în fața câte unui moment important din viața lui Hristos și stăm un pic să ne reculegem. Viața are nevoie de asta. Ca o mașină care trebuie să se mai și oprească din când în când, ca să poată funcționa mai departe.