Dacă succesul candidatului dreptei dezbinate din România, Klaus Iohannis, a fost o mare surpriză, "înfrângerea victorioasă" a partidelor progresiste din Republica Moldova poate fi considerată un veritabil miracol. "Înfrângere victorioasă", pentru că supremaţia mandatelor celor care susţin drumul aderării la Uniunea Europeană (55) faţă de cele ale stângii pro-ruse (46) este, pur şi simplu, una ce ţine de algoritmica complexă a sistemului electoral, şi nu de aritmetica simplă a votului popular. Deşi au beneficiat de mai puţine voturi, "occidentalii" au reuşit să treacă pragul electoral de 6% cu mai multe partide (trei) decât adversarii lor (doar două). Redistribuirea acestor voturi i-a avantajat pe progresişti, care au acum şansa de a se uni într-o coaliţie ce trebuie să fie capabilă să facă faţă, nu doar obstacolelor inerente continuării reformelor cerute de UE, ci şi unei dure opoziţii, gata să se folosească de orice prilej pentru a trage Basarabia spre Uniunea Vamală propusă de Rusia lui Vladimir Putin.
Formarea unei majorităţi la Chişinău, în jurul premierului Iurie Leancă, nu este, însă, în ciuda aparenţelor, deloc simplă. Pentru că, la fel ca şi la Bucureşti, dreapta pro-europeană a fost în ultimii ani măcinată de scandaluri interne, în jurul unor teme legate de corupţie, puternic speculate de televiziuni controlate, la fel ca şi în România, de moguli cu interese economice şi politice cât se poate de evidente. De altfel, tot ca la Bucureşti, nu calităţile stângii, ci tocmai lipsa de unitate a dreptei şi lungul şir de greşeli făcute la guvernare au fost adevăraţii inamici ai partidelor pro-europene. Greşeli atât de răsunătoare, încât nu au putut fi echilibrate de accentul pus pe dezvoltarea infrastructurii şi nici de spectaculoasa realizare a eliminării regimului de vize pentru Europa!
Scepticismul afişat în urmă cu un an de cei mai importanţi jurnalişti şi analişti politici şi economici, cu care am avut plăcerea să discut la Chişinău, imediat după semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, s-a confirmat la alegerile de pe 2 decembrie 2014. Ca şi în România, nici măcar iminenţa catastrofei nu i-a făcut pe progresişti să se unească... A fost nevoie, şi dincolo de Prut, de o minune, pentru ca speranţele care ne leagă pe unii de ceilalţi să rămână vii. Tocmai de aceea, şi la Bucureşti, şi la Chişinău, politicienii trebuie să înţeleagă şansa care le-a fost dăruită. La rândul său, societatea civilă a primit câţiva ani buni de respiro, pentru a-şi consolida poziţia câştigată acum şi pentru a demonstra că se poate conta pe ea cu adevărat. Şi într-o parte, şi în cealaltă, e vorba despre a strânge rândurile în jurul valorilor care ne apropie. Mai mult ca orice altceva, lecţia celor două scrutine-surori din ultimele săptămâni e că, înainte de a ţese poveşti despre Marea Unire, a venit momentul să rezolvăm marile dezbinări care ne stau în cale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
