Pragul 30
- Ne obişnuisem cu tine la ştirile de la B1TV, pe care le stăpâneai la perfecţie şi ca autor de mari interviuri. Acum te vedem la Digi24. Migraţia pare să devină o modă pe micul ecran. Schimbarea locului nu e de rău augur?
- Muncesc de nouăsprezece ani în mass-media şi am luat-o de foarte multe ori de la capăt. Nu ştiu dacă toate deciziile mele au fost inspirate, dar le-am luat totdeauna cu sufletul, şi nu mai caut să îmi explic parcursul. E un vers într-o piesă a Fionei Apple care zice "dacă era un drum mai bun, m-ar fi găsit el pe mine". Aşa cred şi eu. Însă, privind astăzi înapoi, mă bucur enorm că drumul m-a adus aici, la Digi24, unde de aproape trei ani, n-am simţit niciodată că mi-aş dori să fiu în altă parte. Dincolo de asta, nu cred că "migraţia" jurnaliştilor dintr-o redacţie în alta e un fenomen specific numai nouă, reporterilor români. Am întâlnit câţiva jurnalişti britanici de top, iar în CV-ul lor scrie şi CNN, şi BBC, şi ITN, chiar şi Aljazeera English.
- Ce explică schimbarea? Atmosfera de la locul de muncă, strâmtorarea posibilităţilor de afirmare, interesul material?
- Nu cred că putem vorbi la modul general. Fiecare redacţie se confruntă cu alt tip de probleme, fiecare individ are aştepările lui specifice de la locul de muncă. Pentru mine, de exemplu, banii n-au fost niciodată motivul principal ca să plec dintr-o parte într-alta, ba chiar am făcut şi transferuri "păguboase", din acest punct de vedere. Dar odată cu maturizarea, priorităţile mele s-au schimbat, era nefiresc să se întâmple altfel. Şi am mers acolo unde am sperat eu că pot găsi climatul în care să mă dezvolt în direcţia pe care o credeam, la momentul respectiv, potrivită. Uite, îţi dau un exemplu concret: în ianuarie 2005, am plecat de la Antena 1 la Realitatea TV. În Antena 1 prezentam deja de vreo doi ani Observatorul de dimineaţă şi făceam transmisiuni în direct pe subiecte sociale: nenorociri din spitale, accidente rutiere, incendii de proporţii, inundaţii, ştii... subiectele alea dramatice care fac audienţă pân' la cer. Ei, la Realitatea TV mi se oferea posibilitatea să fac corespondenţe externe, să merg acolo unde se întâmplau evenimente cu impact în istoria lumii. Era o şansă pe care atunci numai Realitatea putea să mi-o ofere, pentru că în perioada respectivă, numai Realitatea investea atât de mult în programele ei. Tu ce-ai fi ales?! Pe urmă, mai e un aspect. La douăzeci de ani nu conta ce mâncam, câte ore stăteam la serviciu, eram atât de motivată să cunosc cât mai mulţi oameni, să călătoresc, să scriu cât mai multe ştiri, să fac cât mai multe transmisiuni, să-mi demonstrez că pot şi aia, şi ailaltă. Voiam să valorific fiecare şansă pe care o prindeam, mă dădeam peste cap să nu-mi dezamăgesc publicul, şefii, să fiu "brici" la orice oră din zi sau din noapte. Exageram uneori, îmi neglijam familia, prietenii şi, mai ales, sănătatea. La treizeci de ani însă, lucrurile se vedeau altfel. Parcă nu mai eram dispusă să accept orice, oricând, nici nu mai aveam energia şi entuziasmul de altădată. De-acum conta mai mult să-mi ascult organismul, să-mi pun viaţa personală în ordine, să dobândesc un echilibru, să mă specializez în domeniile care mă interesau cu adevărat. Sigur că statornicia e o virtute, şi mi-a fost teamă, la un moment dat, că oamenii mă vor percepe drept inconsecventă, dar mi-am asumat acest risc şi sunt convinsă că am procedat corect în raport cu idealurile mele. Cu ele am fost întotdeauna consecventă.
"La Digi24 mi-am găsit locul"
În Anglia, între două corespondenţe speciale
În focul evenimentelor
- Ce e mai bine la noul post de televiziune pe care l-ai ales ? Prezentarea ştirilor nu e un scaun prea mic pentru talentul şi experienţa ta?
- Când am venit în echipa Digi24 nu am negociat o poziţie fixă în grilă. Am spus: "Vreau să lucrez aici, pot să prezint ştiri, pot să fac corespondenţe, merg cu drag să filmez reportaje, interviuri, spuneţi-mi unde aţi avea nevoie de mine." Şi aşa a început cea mai frumoasă etapă din cariera mea de până acum. La pupitrul ştirilor, în teren, la reportaj, la studiouri, în Parlament, când era cazul, în corespondenţe externe sau moderând dezbateri. Nu s-a întâmplat niciodată să propun un proiect serios, bine argumentat, şi să mi se spună "stai în banca ta!". Şi am făcut tot ce mi-a trecut prin cap şi mi-a bucurat mie sufletul: reportaje despre credinţă, investigaţie socială, ediţii speciale despre Jocurile Olimpice în 2012, am acoperit două summit-uri NATO, am fost de faţă când cardinalul Bergoglio devenea Papa Francisc, şi atâtea şi atâtea altele. Eu mi-am oferit serviciile, iar Digi24 mi-a oferit şanse. De-asta spun că de când am venit la Digi, nu mi-am dorit niciodată să fiu în altă parte. Simt că mi-am găsit în sfârşit locul. Există o compatibilitate fantastică între preocupările mele şi obiectivele staţiei. Acum prezint singurul program-maraton de ştiri, "România 24" (partea mea de prezentare se desfăşoară între orele 12-14).
- Ai studii de media în străinătate şi multă experienţă "acasă". Începe să se apropie mass-media românească de profesionalismul occidental?
- N-am absolut niciun complex în faţa presei din Vest, şi spun cu toată convingerea că în România sunt foarte mulţi profesionişti în jurnalism. Din păcate, lucrurile sunt foarte confuze acum pentru noi toţi, când vine vorba să interpretăm rezultatele muncii noastre. Pot să dau foarte multe exemple de producţii reuşite, dar care n-au făcut cine ştie ce audienţă, şi invers. Răspunsul publicului e foarte important. Ştii, de la noi se cere mereu să facem programe "ca la BBC", dar eu vă întreb: "despre cine?". Cumva, în Parlamentul nostru e aşa o aglomeraţie de lorzi, care ţin discursuri cu miez şi relevanţă pentru comunitate, sau e plin de indivizi care ne ţin ocupaţi cu răfuielile lor personale? Veţi spune "de ce nu-i ignoraţi, de ce-i băgaţi în seamă"? Da, bun, nu-i mai arătăm la televizor, şi ce-am rezolvat cu asta? Ăştia sunt oamenii pe care i-am ales, ăştia sunt oamenii care fac legi, ei sunt personajele principale ale programelor informative. A-i ignora pe ei şi a-i prezenta pe alţii ar însemna să oferim imaginea unei alte ţări decât a celei în care trăim.
- Da, dar în avalanşa de vulgaritate revărsată pe ecranele TV mai este loc pentru rolul educativ al televiziunii? Mai crezi în el?
- Da. Când nu o să mai cred în valoarea socială a muncii mele, cu siguranţă am să mă apuc de altceva. Deocamdată, sper că e doar o vârstă a presei noastre, pe care o vom depăşi, la un moment dat.
"Îmi place mult toamna"
Simplitate sofisticată (Foto: Adi Popa - 2)
- Hai să schimbăm puţin direcţia, e toamnă, una schimbătoare şi capricioasă, te împresoară şi pe tine melancoliile ei?
- Îmi place mult toamna, e anotimpul pe care l-aş prelungi cu bucurie. Nu mă simt melancolică deloc, ba chiar mă simt mai vioaie decât în celelalte sezoane. Cred că am rămas cu reflexele elevului care ştie că în septembrie începe anul şcolar, aşa că simt toamna ca pe un nou început. E anotimpul în care stau cel mai mult pe-afară. Eu mă ascund vara, suport destul de greu temperaturile mari, aşa că toamna respir, în sfârşit, debarasată de orice disconfort. În plus, îmi plac hainele de toamnă mai mult decât toate celelalte. Combin cu plăcere pulovere, trenciuri, cizme, eşarfe, căciuliţe. Categoric, îmi place mai mult de mine toamna decât în restul anului. E totodată momentul în care stabilesc în ce direcţie mai trebuie să trag, în aşa fel încât, la final de an, să ştiu că n-am rămas restantă în proiectele la care ţin, e perioada în care planific vacanţa de Crăciun şi aniversările viitoare. La jumătatea lui octombrie, ştiu deja ce facem de Crăciun, de Revelion, şi am un plan pentru ziua mea din februarie şi ziua soţului meu din martie. Pare că sunt un om organizat? N-am fost aşa întotdeauna. De câţiva ani, însă, simt nevoia unor repere fixe şi obiective clare de la care să nu abdic. Mă automotivez în felul ăsta. Dacă ştiu că vine o perioadă grea, cu mult efort şi constrângeri, mă îngrijesc ca la capătul ei să planific o recompensă cât de mică. Nu mai vreau să fiu absentă din viaţa celor pe care-i iubesc, nu mai vreau să neglijez sărbătorile, aşa că stabilesc priorităţi şi organizez toate celelalte în jurul lor. Am învăţat tare mult din greşelile mele din prima tinereţe. E un mare noroc că am făcut atunci toate boacănele posibile.
"Boala a fost ceasul deşteptător"
Doi îndrăgostiţi frumoşi: Sanda şi Liviu Iolu
Pauza de mângâiat begonii
- Da, exact aceasta a fost "întâmplarea" care m-a adus la mai toate concluziile pe care le-am exprimat mai devreme. A fost episodul care m-a obligat să renunţ la orgoliu, exerciţii de imagine, ambiţii, capricii, balast emoţional, şi să mă întreb cine sunt eu cu adevărat. Ce rămâne dacă scoţi de pe ecran burtiera pe care scrie "Sanda Nicola - trimis special"? Cât de grozavă sunt eu când trebuie să lupt pentru viaţa mea, nu pentru recunoaştere din partea celorlalţi? N-a fost uşor, am bâjbâit mult. Când te antrenezi să "vinzi" o imagine impecabilă, e greu să recunoşti că eşti la pământ, speriat, ruşinat. Şi când mi-am făcut inventarul, n-am fost prea încântată de cine eram. Îmi alimentasem ani buni iluzia că sunt puternică, specială, şi căutam să-mi confirm asta zi de zi, prin succese profesionale. Unii ar spune că se numeşte "workaholism", eu zic că era disperarea de a mă convinge pe mine că sunt o tipă deosebită, care merită afecţiunea şi respectul celorlalţi. Era de ajuns o problemă minoră la redacţie, o bâlbă pe ecran, o ezitare într-un interviu, un comentariu răutăcios la adresa mea în presă sau pe forumuri, ca să-mi dea universul peste cap şi să mă simt ultimul om. Eram, practic, prizoniera propriilor ambiţii, iar pasiunea pentru meserie se transformase într-o patimă care muşca din sufletul meu cu o voluptate nesătulă. Boala a fost ceasul deşteptător. Astăzi am din ce în ce mai puţină simpatie pentru mine cea de acum zece ani şi mă bucur că m-am schimbat.
- Cum instaurezi seninul în viaţa ta ? Cum te detaşezi de presiunea enormă sub care trăim?
- Mă "plimb" mult prin mintea şi prin sufletul meu. Când înţelegi exact ce-i acolo, nu mai trebuie să fugi nicăieri. Pot să fiu perfect liniştită în mijlocul unei furtuni, la fel cum pot să devin eu furtuna, când absolut totul e calm în jurul meu. Eu cred că prezentul ăsta n-ar mai fi atât de nebun, dacă fiecare dintre noi s-ar îngriji să-şi facă ordine în interiorul lui, dacă ne-am reprima tentaţia de a da vina pe celălalt, pe şefu', pe stat, pe Dumnezeu, pentru tot ce nu ne place în viaţa noastră. Prezentul ăsta ar fi mai puţin nebun dacă am înceta să ne mai victimizăm în exces. Aşteptăm soluţii din exterior, când de fapt totul pleacă din mintea şi din sufletul nostru. Hrănim orgoliul, în loc să hrănim spiritul, facem lucruri care să dea bine în ochii celorlalţi, în loc să le facem pe cele care ne-ar bucura nouă sufletul, şi tot aşa... Şi ne pasă groaznic de mult de ceea ce spun alţii despre noi. Am făcut absolut toate greşelile astea, nu vorbesc din cărţi sau din auzite. Viaţa mea s-a schimbat mult în bine, în momentul în care am înţeles că eu sunt singura responsabilă pentru ce mi se întâmplă şi nu pot controla absolut nimic în afara propriilor acţiuni.
Antrenorul din cer
O carte... un zâmbet...
- Care sunt valorile în care crezi acum?
- În primul rând, cred că degeaba eşti un mare profesionist, dacă eşti un om mic. Apoi, cred că rădăcina şi sentimentul apartenenţei sunt mai importante decât orice formă de succes.
- Sanda, cum arată Dumnezeul tău?
- Ca un antrenor care mă încurajează sau mă mustră de pe marginea terenului. Care ştie ce exerciţii trebuie să-mi dea ca să scoată tot ce-i mai bun de la mine. Care mă pune să repet la nesfârşit acelaşi element, până când îmi iese ce trebuie. Mă ceartă când greşesc, dar tot el îmi va ridica moralul, motivându-mă să o iau de la capăt, să mai încerc o dată. Iar când ies învingătoare dintr-un meci, îmi face cu ochiul. Da, am jucat volei de performanţă când eram puştoaică, de-asta fac asemenea asocieri. Ha, ha!
- Ai ceva special în felul de a fi, o linişte aparte. Poţi să împrumuţi reţeta?
- Of, mi-ar plăcea mult să fie aşa, dar nu se întâmplă mereu. Mai am şi eu momentele mele de încrâncenare, în care n-ai vrea să te afli prin preajmă. Când mă înfurii, o fac foarte ardeleneşte, din tot sufletul. Vorbesc tare, apăsat, cu asprime şi cu accent, după care îmi pare foarte rău că nu m-am abţinut şi mă întreb mereu: "Oare n-am sărit calul?". Dar de cele mai multe ori sunt potolită, bucuroasă să interacţionez cu cei din jur, extrovertită. Sunt destul de uşor de "citit", pentru că nu depun efort să ascund ceea ce simt, nu-mi plac convenienţele. Nu zâmbesc dacă nu simt asta, dar nici nu o să-mi reprim vreodată entuziasmul sau admiraţia. Nu ratez niciodată ocazia să fac un compliment sincer. Dacă mi-a plăcut un coleg într-o corespondenţă, o să-i dau un sms sau o să-l opresc pe hol să-l felicit. Nimănui nu-i prisoseşte o vorbă bună, rostită din suflet.
- Eşti de şase ani căsătorită cu jurnalistul Liviu Iolu. Faptul că împărţiţi aceleaşi interese, că aveţi aceleaşi meserii, vă ajută să păstraţi această ecuaţie câştigătoare a unui mariaj fericit?
- Meseria ne-a adus împreună, ne-am cunoscut "pe teren", am fost şi în competiţie directă, şi în aceeaşi echipă. Avem multe puncte comune, dar şi dispute profesionale. Categoric, acesta a fost un plus în relaţia noastră şi ne-a ajutat să ne apropiem unul de celălalt, să înţelegem mai bine "hachiţele" celuilalt, pentru că ne confruntăm cu acelaşi tip de provocări profesionale. Însă, azi n-aş mai zice că profesia e baza relaţiei noastre. Eu nu-s îndrăgostită de "jurnalistul Liviu Iolu". Pe acela îl respect, îl citesc cu atenţie, eventual scriu pe facebook dacă mi-a plăcut foarte mult articolul lui. La fel cum procedez şi în cazul altor editorialişti. Eu îl iubesc pe Liviu Iolu, bărbatul care mă sprijină să devin o femeie mai generoasă, mai caldă, mai smerită. Dacă mâine Liviu Iolu alege să fie electrician sau apicultor, sunt sigură că asta n-ar pune echilibrul vieţii noastre în pericol.
- Suntem în prag de alegeri şi România dă în clocote. Cum priveşti viitorul ţării şi, implicit, pe al tău? Cu încredere sau cu teamă?
Să fim veseli, zic
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
