SANDA NICOLA - "Dacă era un drum mai bun, m-ar fi găsit el pe mine"

- Un om de presă sclipitor, o ardeleancă luptătoare, un suflet regăsit după ce a privit moartea în ochi -

Pragul 30

- Ne obișnuisem cu tine la știrile de la B1TV, pe care le stăpâneai la perfecție și ca autor de mari in­terviuri. Acum te vedem la Digi24. Migrația pare să devină o modă pe micul ecran. Schimbarea locului nu e de rău augur?

- Muncesc de nouăsprezece ani în mass-media și am luat-o de foarte multe ori de la capăt. Nu știu dacă toate deciziile mele au fost ins­pirate, dar le-am luat tot­deauna cu sufletul, și nu mai caut să îmi explic parcursul. E un vers într-o piesă a Fionei Apple care zice "dacă era un drum mai bun, m-ar fi găsit el pe mine". Așa cred și eu. Însă, privind astăzi înapoi, mă bucur enorm că drumul m-a adus aici, la Digi24, unde de aproape trei ani, n-am simțit niciodată că mi-aș dori să fiu în altă parte. Dincolo de asta, nu cred că "migrația" jurna­liș­tilor dintr-o redacție în alta e un fenomen specific numai no­uă, reporterilor români. Am întâlnit câțiva jurnaliști bri­ta­nici de top, iar în CV-ul lor scrie și CNN, și BBC, și ITN, chiar și Aljazeera English.

- Ce explică schimbarea? Atmosfera de la locul de mun­că, strâmtorarea posibi­li­tă­ților de afirmare, interesul material?

- Nu cred că putem vorbi la modul general. Fie­care re­dacție se confruntă cu alt tip de probleme, fie­care in­divid are aștepările lui specifice de la locul de muncă. Pentru mine, de exemplu, banii n-au fost niciodată motivul principal ca să plec dintr-o parte într-alta, ba chiar am făcut și transferuri "păguboase", din acest punct de vedere. Dar odată cu maturizarea, prioritățile mele s-au schimbat, era nefiresc să se întâmple altfel. Și am mers acolo unde am sperat eu că pot găsi climatul în care să mă dezvolt în direcția pe care o credeam, la momentul respectiv, potrivită. Uite, îți dau un exemplu concret: în ianuarie 2005, am plecat de la Antena 1 la Realitatea TV. În Antena 1 prezen­tam deja de vreo doi ani Observatorul de di­mineață și făceam transmisiuni în direct pe subiecte sociale: nenorociri din spitale, accidente rutiere, incendii de proporții, inundații, știi... subiectele alea dramatice care fac audiență pân' la cer. Ei, la Rea­litatea TV mi se oferea posibilitatea să fac corespon­dențe externe, să merg acolo unde se întâmplau eve­nimente cu im­pact în istoria lumii. Era o șansă pe care atunci numai Realitatea putea să mi-o ofere, pentru că în pe­rioa­da respectivă, numai Realitatea investea atât de mult în programele ei. Tu ce-ai fi ales?! Pe urmă, mai e un aspect. La do­uăzeci de ani nu conta ce mâncam, câte ore stăteam la serviciu, eram atât de mo­ti­vată să cunosc cât mai mulți oameni, să că­lă­toresc, să scriu cât mai multe știri, să fac cât mai mul­te transmisiuni, să-mi demons­trez că pot și aia, și ailaltă. Voiam să valo­rific fiecare șansă pe care o prindeam, mă dă­deam peste cap să nu-mi dezamăgesc pu­blicul, șefii, să fiu "brici" la orice oră din zi sau din noapte. Exageram uneori, îmi ne­gli­jam familia, prietenii și, mai ales, sănătatea. La trei­zeci de ani însă, lucrurile se vedeau altfel. Parcă nu mai eram dispusă să accept orice, oricând, nici nu mai aveam energia și entuziasmul de altădată. De-acum conta mai mult să-mi ascult organismul, să-mi pun viața personală în ordine, să dobândesc un echilibru, să mă spe­cia­lizez în domeniile care mă interesau cu ade­vărat. Sigur că statornicia e o virtute, și mi-a fost teamă, la un moment dat, că oa­menii mă vor percepe drept inconsecventă, dar mi-am asu­mat acest risc și sunt convinsă că am pro­cedat corect în raport cu idea­lurile mele. Cu ele am fost întotdeauna consec­ven­tă.

"La Digi24 mi-am găsit locul"

- Ce e mai bine la noul post de televiziune pe care l-ai ales ? Prezentarea ști­ri­lor nu e un scaun prea mic pentru talentul și experiența ta?

- Când am venit în echipa Digi24 nu am ne­gociat o poziție fixă în grilă. Am spus: "Vreau să lucrez aici, pot să pre­zint știri, pot să fac co­respondențe, merg cu drag să filmez reportaje, interviuri, spuneți-mi un­de ați avea nevoie de mine." Și așa a început cea mai frumoasă etapă din cariera mea de până acum. La pupitrul știrilor, în teren, la reportaj, la studiouri, în Parlament, când era cazul, în corespondențe externe sau moderând dezbateri. Nu s-a întâmplat niciodată să propun un proiect serios, bine argumentat, și să mi se spună "stai în banca ta!". Și am făcut tot ce mi-a trecut prin cap și mi-a bucurat mie sufletul: reportaje des­pre credință, investigație socială, ediții speciale despre Jocurile Olimpice în 2012, am acoperit do­uă summit-uri NATO, am fost de față când cardi­nalul Bergoglio devenea Papa Francisc, și atâtea și atâtea al­tele. Eu mi-am oferit serviciile, iar Digi24 mi-a oferit șanse. De-asta spun că de când am venit la Digi, nu mi-am dorit niciodată să fiu în altă parte. Simt că mi-am găsit în sfârșit locul. Există o compatibilitate fantastică între preocupările mele și obiectivele stației. Acum prezint singurul pro­gram-maraton de știri, "România 24" (partea mea de prezentare se desfășoară între orele 12-14).

- Ai studii de media în străinătate și multă ex­periență "acasă". Începe să se apropie mass-media românească de profesionalismul occidental?

- N-am absolut niciun complex în fața presei din Vest, și spun cu toată convingerea că în România sunt foarte mulți profesioniști în jurnalism. Din păcate, lucrurile sunt foarte confuze acum pentru noi toți, când vine vorba să interpretăm rezultatele muncii noastre. Pot să dau foarte multe exemple de producții reușite, dar care n-au făcut cine știe ce audiență, și invers. Răspunsul publicului e foarte important. Știi, de la noi se cere mereu să facem programe "ca la BBC", dar eu vă întreb: "despre cine?". Cumva, în Par­lamentul nostru e așa o aglomerație de lorzi, care țin discursuri cu miez și relevanță pentru comunitate, sau e plin de indivizi care ne țin ocupați cu răfuielile lor personale? Veți spune "de ce nu-i ignorați, de ce-i bă­gați în seamă"? Da, bun, nu-i mai arătăm la televi­zor, și ce-am rezolvat cu asta? Ăștia sunt oamenii pe care i-am ales, ăștia sunt oamenii care fac legi, ei sunt personajele principale ale programelor informative. A-i ignora pe ei și a-i prezenta pe alții ar însemna să oferim ima­ginea unei alte țări decât a celei în care trăim.

- Da, dar în avalanșa de vul­garitate revărsată pe ecra­nele TV mai este loc pentru rolul educativ al televiziunii? Mai crezi în el?

- Da. Când nu o să mai cred în valoarea socială a muncii mele, cu siguranță am să mă apuc de altceva. Deocamdată, sper că e doar o vârstă a presei noastre, pe care o vom depăși, la un moment dat.

"Îmi place mult toamna"

- Hai să schimbăm puțin direcția, e toamnă, una schimbătoare și capricioasă, te împresoară și pe tine melancoliile ei?

- Îmi place mult toamna, e anotimpul pe care l-aș prelungi cu bucurie. Nu mă simt melancolică deloc, ba chiar mă simt mai vioaie decât în celelalte sezoane. Cred că am rămas cu reflexele elevului care știe că în septembrie începe anul școlar, așa că simt toamna ca pe un nou început. E anotimpul în care stau cel mai mult pe-afară. Eu mă ascund vara, suport destul de greu temperaturile mari, așa că toamna respir, în sfârșit, debarasată de orice disconfort. În plus, îmi plac hainele de toamnă mai mult decât toate celelalte. Combin cu plăcere pulovere, trenciuri, cizme, eșarfe, căciulițe. Categoric, îmi place mai mult de mine toam­na decât în restul anului. E totodată momentul în care stabilesc în ce direcție mai trebuie să trag, în așa fel încât, la final de an, să știu că n-am rămas res­tantă în proiectele la care țin, e perioada în care pla­nific vacanța de Crăciun și aniversările viitoare. La ju­­mătatea lui octombrie, știu deja ce facem de Cră­ciun, de Revelion, și am un plan pentru ziua mea din fe­brua­rie și ziua soțului meu din martie. Pare că sunt un om organizat? N-am fost așa întotdeauna. De câți­va ani, însă, simt nevoia unor repere fixe și obiective clare de la care să nu abdic. Mă automotivez în felul ăsta. Dacă știu că vine o perioadă grea, cu mult efort și constrângeri, mă îngrijesc ca la capătul ei să pla­nific o recompensă cât de mică. Nu mai vreau să fiu absentă din viața celor pe care-i iubesc, nu mai vreau să neglijez sărbătorile, așa că stabilesc priorități și organizez toate celelalte în jurul lor. Am învățat tare mult din greșelile mele din prima tinerețe. E un mare noroc că am făcut atunci toate boacănele posibile.

"Boala a fost ceasul deșteptător"

- Cu ani în urmă, ai câștigat cea mai mare bă­tălie e unei vieți: lupta cu moartea. Ai învins can­cerul, experiență care trebuie că a lăsat urme profun­de în tine...

- Da, exact aceasta a fost "întâmplarea" care m-a adus la mai toate concluziile pe care le-am exprimat mai devreme. A fost episodul care m-a obligat să re­nunț la orgoliu, exerciții de imagine, ambiții, capricii, balast emoțional, și să mă întreb cine sunt eu cu adevărat. Ce rămâne dacă scoți de pe ecran burtiera pe care scrie "Sanda Nicola - trimis special"? Cât de grozavă sunt eu când trebuie să lupt pentru viața mea, nu pentru recunoaștere din partea celorlalți? N-a fost ușor, am bâjbâit mult. Când te antrenezi să "vinzi" o imagine impecabilă, e greu să recunoști că ești la pă­mânt, speriat, rușinat. Și când mi-am făcut in­ven­tarul, n-am fost prea încântată de cine eram. Îmi ali­­­mentasem ani buni iluzia că sunt puternică, spe­cia­lă, și căutam să-mi confirm asta zi de zi, prin succese pro­­fe­sionale. Unii ar spune că se numește "workaholism", eu zic că era disperarea de a mă convinge pe mine că sunt o tipă deosebită, care merită afecțiunea și res­pectul celorlalți. Era de ajuns o problemă minoră la redacție, o bâlbă pe ecran, o ezitare într-un interviu, un comentariu răutăcios la adresa mea în presă sau pe forumuri, ca să-mi dea universul peste cap și să mă simt ultimul om. Eram, practic, prizoniera propriilor ambiții, iar pasiunea pentru meserie se transformase într-o patimă care mușca din sufletul meu cu o vo­lup­tate nesătulă. Boala a fost ceasul deșteptător. Astăzi am din ce în ce mai puțină simpatie pentru mine cea de acum zece ani și mă bucur că m-am schimbat.

- Cum instaurezi se­ninul în viața ta ? Cum te detașezi de presiunea enormă sub care trăim?

- Mă "plimb" mult prin mintea și prin sufle­tul meu. Când înțelegi exact ce-i acolo, nu mai trebuie să fugi nicăieri. Pot să fiu perfect liniștită în mijlocul unei furtuni, la fel cum pot să devin eu furtuna, când absolut to­tul e calm în jurul meu. Eu cred că prezentul ăsta n-ar mai fi atât de nebun, dacă fiecare dintre noi s-ar îngriji să-și facă or­dine în interiorul lui, dacă ne-am reprima tentația de a da vina pe celălalt, pe șefu', pe stat, pe Dum­ne­zeu, pentru tot ce nu ne pla­ce în viața noastră. Pre­zentul ăsta ar fi mai puțin nebun dacă am în­ceta să ne mai victimizăm în exces. Așteptăm soluții din exterior, când de fapt totul pleacă din mintea și din sufletul nostru. Hră­nim orgoliul, în loc să hrănim spiritul, facem lucruri care să dea bine în ochii celorlalți, în loc să le facem pe cele care ne-ar bucura nouă sufle­tul, și tot așa... Și ne pasă groaz­nic de mult de ceea ce spun alții despre noi. Am făcut absolut toate greșelile astea, nu vorbesc din cărți sau din auzite. Viața mea s-a schimbat mult în bine, în mo­mentul în care am înțeles că eu sunt singura res­pon­sabilă pen­tru ce mi se întâmplă și nu pot controla absolut nimic în afara propriilor acțiuni.

Antrenorul din cer

- Care sunt valorile în care crezi acum?

- În primul rând, cred că de­geaba ești un mare pro­fesionist, da­că ești un om mic. Apoi, cred că ră­dă­cina și sentimentul apar­te­nen­ței sunt mai importante decât orice formă de succes.

- Sanda, cum arată Dum­nezeul tău?

- Ca un antrenor care mă încurajează sau mă mustră de pe marginea terenului. Care știe ce exerciții tre­buie să-mi dea ca să scoată tot ce-i mai bun de la mine. Care mă pune să repet la nesfârșit același ele­ment, până când îmi iese ce trebuie. Mă ceartă când greșesc, dar tot el îmi va ridica moralul, motivân­du-mă să o iau de la capăt, să mai încerc o dată. Iar când ies învin­gă­toare dintr-un meci, îmi face cu ochiul. Da, am jucat volei de performanță când eram puș­toai­că, de-asta fac asemenea asocieri. Ha, ha!

- Ai ceva special în felul de a fi, o liniște aparte. Poți să împrumuți rețeta?

- Of, mi-ar plăcea mult să fie așa, dar nu se în­tâmplă mereu. Mai am și eu momentele mele de în­crâncenare, în care n-ai vrea să te afli prin preaj­mă. Când mă înfurii, o fac foarte ardelenește, din tot sufletul. Vorbesc tare, apăsat, cu asprime și cu ac­cent, după care îmi pare foarte rău că nu m-am ab­ținut și mă întreb mereu: "Oare n-am sărit calul?". Dar de cele mai multe ori sunt potolită, bucuroasă să interac­țio­nez cu cei din jur, extro­vertită. Sunt destul de ușor de "citit", pentru că nu depun efort să ascund ceea ce simt, nu-mi plac con­veniențele. Nu zâmbesc dacă nu simt asta, dar nici nu o să-mi reprim vreodată entu­ziasmul sau ad­mirația. Nu ratez niciodată ocazia să fac un compliment sincer. Dacă mi-a plăcut un coleg într-o corespondență, o să-i dau un sms sau o să-l opresc pe hol să-l felicit. Nimănui nu-i prisosește o vorbă bună, rostită din suflet.

- Ești de șase ani căsătorită cu jurnalistul Liviu Iolu. Faptul că împărțiți aceleași interese, că aveți aceleași meserii, vă ajută să păstrați această ecuație câștigătoare a unui mariaj fericit?

- Meseria ne-a adus îm­preună, ne-am cunoscut "pe teren", am fost și în com­petiție directă, și în aceeași echipă. Avem multe puncte comune, dar și dispute pro­fesionale. Categoric, acesta a fost un plus în relația noastră și ne-a ajutat să ne apropiem unul de celălalt, să înțelegem mai bine "ha­chițele" celui­lalt, pentru că ne confruntăm cu același tip de pro­vocări profe­sio­nale. Însă, azi n-aș mai zice că profesia e baza relației noastre. Eu nu-s îndrăgos­tită de "jur­nalistul Liviu Iolu". Pe acela îl respect, îl citesc cu atenție, eventual scriu pe facebook dacă mi-a plăcut foarte mult articolul lui. La fel cum pro­cedez și în cazul altor editorialiști. Eu îl iubesc pe Liviu Iolu, bărbatul care mă sprijină să devin o fe­meie mai generoasă, mai caldă, mai smerită. Dacă mâine Liviu Iolu alege să fie electrician sau apicultor, sunt sigură că asta n-ar pune echilibrul vieții noastre în pericol.

- Suntem în prag de alegeri și România dă în clocote. Cum privești viitorul țării și, implicit, pe al tău? Cu încredere sau cu teamă?

- Zâmbesc, pentru că am adresat întrebarea asta de zeci de ori altora, dar niciodată până acum nu m-am gândit cum aș răspunde la ea. Eu nu mă tem de viitor, dar nu pentru că aș fi sigură că totul va fi bine, roz și ușor. Liniștea mea vine din fapul că nu mă în­doiesc nicio clipă că totul se întâmplă cu un rost. Dacă mi-e dat să trec prin încercări, asta e! Important este să-mi păstrez cumpătul și să ies din încercările astea "îmbunătățită", nicidecum alterată sufletește. În ce privește România... mi-e greu să dau un răspuns clar. Prin ochii mei, țara asta se vede splendid, cu atât de multă autenticitate, însă știu că momentan nu re­ușesc să conving multă lume să vadă lucrurile la fel. Dar am mare încredere că următoarele generații ale acestei țări se vor pricepe un pic mai bine decât noi să se bucure de ceea ce sunt.