Băiatul cu filmele
Era înainte de "Star Trek" şi înainte de "Războiul stelelor", era pe vremea "Rachetei albe", serialul de duminică dimineaţa, de la mijlocul anilor '80, în epoca celor maximum două ore zilnice de program televizat. Era pe vremea când încă nu se auzise de "cablu", când filmele bune se vedeau pe ascuns, la video, prin camera vreunui coleg cu fraţi mai mari şi mai descurcăreţi sau prin garajul câte unui mic "dizident" din anii de final ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.
Cum ziceam, nu ştiam de "Start Trek", dar ştiam bine ce înseamnă o navă spaţială, mă visasem ani la rândul alături de personajele lui Jules Verne, cocoţat pe o rachetă care să mă ducă cât mai departe (fie şi preţ de un vis) de griul şi de răceala lumii în care trăiam. Ştiam ce înseamnă un bord de navă spaţială, cu motoare huruind în fundal, cu manete şi butoane colorate şi cu deschiderea aceea a ferestrei în care, în goana "anilor luminoşi" ai socialismului, licăreau culorile speranţei.
Dar ce aveam să descopăr atunci, pe la 8-9 ani, întrecea orice imaginaţie. Nu multă vreme de când mama aniversase împlinirea unui deceniu de la terminarea liceului, printre colegii cu care se revăzuse, l-a întâlnit şi pe Goby, adolescentul zvăpăiat căruia, la începutul anilor '70, îi scria temele la limba rusă şi pe care îl lăsa să copieze la teze, cât să treacă clasa. Goby era un om "aranjat". Tipul brunet, înalt şi zălud de odinioară avea o meserie pe care o invidia tot oraşul: era "omul cu filmele" de la "Tineretului", cel mai nou şi mai modern cinematograf. Într-o zi ne-am întâlnit cu el pe stradă şi, în amintirea şiragului de note de 6 şi de 7 care i-au "anihilat" cohortele de 3 şi de 4 de la limba Rusă, Goby ne-a invitat să vedem împreună cu el, acolo sus, unde se proiectează peliculele, "Sandokan, tigrul Malayeziei", filmul care aprinsese imaginaţia tuturor puştilor din vremea de atunci.
Cum vacanţa de vară galopa în ritmul cailor din "Haiducii" lui Piersic, a venit vremea să mă despart de oraş şi să merg la ţară, la verişorii mei. Acolo, legământul cu Goby nu mai funcţiona, era cu totul şi cu totul altă galaxie. Le-am spus tuturor - şi lui Săndel, şi lui Daci, şi Silviuţei, şi lui Radu, şi Alinei - că eu sunt "băiatul cu filmele". S-au strâns în jurul meu, pe coasta dealului unde păşteam vacile mătuşii Silvia, şi m-au pus să le povestesc filmele, unul câte unul, cu orar şi cu sistem. La ei, la ţară, dacă veneau la căminul cultural două-trei filme tot anul... Le-am povestit "Sandokan", le-am povestit "Lanţul amintirilor" şi "O floare şi doi grădinari" - marile producţii indiene de la Bollywood, care au ţinut cu sufletul la gură întreaga Românie în anii '70, şi, într-un final, după zile întregi de peroraţie, am ajuns la adevărata capodoperă - "El Dorado", un western american, ajuns nu se ştie cum pe marile noastre ecrane.
Verile următoare au fost la fel. Îmi făcusem mâna, aveam deja un portofoliu de filme demn de Sergio Leone, nu-mi permiteam să-mi dezamăgesc audienţa, ajunsă de-acum la câteva zeci de persoane. Filmele mele erau povestite mai departe şi, adesea, eram chemat la "momentul adevărului", să-i lămuresc pe unii şi pe alţii cum s-a încheiat, de fapt, cutare sau cutare fază din cutare sau cutare film. De la o vreme, bâjbâiam cu greu printre personaje şi situaţii, multe inventate ad-hoc, dar autoritatea "băiatului cu filmele" nu a fost niciodată pusă la îndoială.
Vreo trei veri să fi durat "vizionările" cu Ciprian Rus, până când a apărut în sat primul aparat video. Din toată gaşca, mai rămăseseră pe lângă mine doar Daci, Săndel şi Radu, primii mei spectatori de la "proiecţia" cu "Sandokan, tigrul Malayeziei". Asta e, mi-am zis, măcar suntem de o miuţă! Am luat mingea şi ne-am pus pe jucat fotbal, pe disecat faze şi pe analizat meciuri. Poate că, totuşi, cinema-ul nu e pentru mine, m-am gândit... Şi tot atunci m-am decis să mă fac jurnalist sportiv.
CIPRIAN RUS
Tovarăşa
Tovarăşa, eu m-am gândit aşa: că tu ai fost tot timpul bună cu noi, că noi făceam prostii, ne alergam, nu dormeam, ne spărgeam capul şi ne băgam nisip în ochi, şi tu aveai grijă de noi şi ne trăgeai de ureche şi doar un pic de păr, iar pe noi nici nu ne durea foarte tare şi mai mult ne prefăceam că ne doare, ca să ne laşi în pace. Şi tu ne-ai lăsat în pace şi ne-ai învăţat poezii. Odată mi-ai zis că eu o să iau premiu la şcoală şi aşa a şi fost, am luat premiul doi în clasa a doua, şi dup-aia menţiune şi, tot timpul când am luat ceva la şcoală, m-am gândit la tine, că ai avut dreptate. Şi să ştii, tovarăşa, că tu erai şi bună, şi frumoasă, că mie îmi plăcea părul tău foarte creţ şi foarte roşu, şi ştiu că era greu să ţi-l faci, că odată am aşteptat cu Marian două ore, să iasă mama lui de la coafor, şi când a ieşit, tot aşa păr creţ şi roşu avea, şi Marian m-a întrebat: "Vezi ce frumoasă e mama mea?" şi eu i-am zis: "Da, zici că-i tovarăşa Irimescu". Şi, dacă nu mă crezi, poţi să-l întrebi şi pe Marian, că o să-ţi spună şi el că nu mint. Şi doar tu, tovarăşa, dintre toate tovarăşele de la grădiniţă, ne-ai zis să nu mai mâncăm tocană, când eu ţi-am zis că miroase urât. Că tu ştiai că nouă nu ne place nici tocana, nici ghiveciul şi nici borşul cu ştir, şi mereu mereu îi spuneai lui tanti de la bucătărie să ne facă mămăligă cu brânză şi smântână. Că nouă ne plăcea cel mai mult şi mai mult mămăliga cu brânză şi smântână şi am fi mâncat toată ziua până se făcea seară şi veneau mamele noastre să ne ia acasă. Şi, dacă vreau, pot să închid ochii bine bine, şi cu ei închişi pot să văd la fel ca şi cum ar fi deschişi, şi îi văd pe toţi de la grădiniţă, pe toţi pe toţi pe toţi, aşezaţi la măsuţe, şi mă văd şi pe mine, ca şi cum aş fi altcineva, şi văd cum stăm acolo şi lovim cu furculiţele în masă şi strigăm "mă-mă-li-gă, mă-mă-li-gă!", şi atunci te văd şi pe tine cum râzi, şi noi strigăm şi mai tare, şi atunci pe uşă apare tanti de la bucătărie, şi noi facem linişte, ca şi cum ar veni un înger gras, un înger gras care coboară de la bucătărie printre copii, şi doar aşa, într-o linişte mare-mare, tu ne spui "felul doi, mămăligă", şi atunci noi, toţi toţi toţi toţi toţi, urlăm ca apucaţii, şi eu o pup pe Ana Maria de bucurie, că altfel mi-ar fi ruşine şi, de bucurie, nici nu-mi mai dau seama ce am făcut decât acasă, seara, când mi se face ruşine şi mă ia un fel de cald. Şi, tovarăşa, te rog să mă crezi că pe lumea asta nu mi-au plăcut decât două feluri de mâncare: mămăliga cu brânză şi smântână, felul întâi, şi bananele, felul doi. Şi ne-a mai plăcut, tovarăşa, şi mie, şi lui frati-miu, ne-a mai plăcut cartea Sanda Marin, pe care o avea mama, dar nu ştiu dacă se pune că era de mâncare, că noi nu făceam decât s-o deschidem la paginile cu poze, şi erau acolo tarte cu ananas şi îngheţată cu fistic, raţă cu portocale şi fazan în sos de vin, şi noi, frati-miu şi cu mine, luam pozele alea şi le lingeam pe rând, în zile diferite cum ar veni, când ni se făcea nouă poftă.
Şi prima oară când am mâncat banane, tovarăşa Irimescu, a fost în clasa a treia, când a venit o fată, Miruna, cu una la şcoală, şi a mâncat-o în faţa mea pe toată, şi eu am rugat-o să-mi dea un pic şi ea nu mi-a dat niciun pic, şi la sfârşit a aruncat coaja la gunoi, şi eu m-am dus la gunoi şi am scos coaja de acolo şi am ronţăit-o încet încet încet, până când n-a mai rămas decât coajă goală. Şi mi s-a părut bună, tovarăşa Irimescu, şi, pe cuvântul meu dacă am să te iert vreodată.
MATEI FLORIAN
Guma "Turbo" şi Tom Cruise
Surprizele de gumă "Turbo" erau o modă. Nu se putea să nu am şi eu. Apărută la noi pe la mijlocul anilor '80, guma "Turbo" a stârnit o patimă mult mai mare decât cea pe care ar fi justificat-o gustul ei. Desigur, era un deliciu, prin comparaţie cu guma de provenienţă românească sau chinezească, care se găsea la noi pe toate drumurile. Dar asta cădea pe locul doi, după surpriza cu imaginea unei maşini, pe care o găseai sub învelitoarea fiecărei gume. Guma "Turbo" era greu de procurat, pentru că ajungea în România numai prin intermediul privilegiaţilor care aveau voie să circule şi în ţările capitaliste: mai ales marinarii şi şoferii de tir. Aşadar, era şi mai scumpă. Iar surprizele, atunci când te îndurai să renunţi la ele, deveneau o bună monedă de schimb.
Aveam câţiva colegi cu părinţi bine înşurubaţi în PCR şi care, în virtutea acestei calităţi, se puteau abona la revista de benzi desenate "Pif", o publicaţie de stânga franceză, dar bine făcută. "Pif"-ul era mai mult decât timbrele şi decât surprizele de gumă. Nu doar imagine, ci şi voce. Una care ne făcea şi pe noi să vorbim puţin altfel. Îmi plăcea atât de mult "Pif"-ul încât, de câteva ori, nu m-am mulţumit doar să răsfoiesc câte un număr, pe fugă, ci i-am dat unui coleg două surprize "Turbo", ca să-mi împrumute revista o zi întreagă. Să o cumpăr n-aş fi avut destule surprize. Şi nici nu m-ar fi lăsat inima să le dau pe toate.
***
Cred că eram prin clasa a doua, când am decis să aflu ce e aşa de grozav la ţigările Kent. Îi vedeam pe cei maturi pomenind marca asta cu un respect vecin cu idolatria. Iar când vreunul fuma o ţigară Kent, era înconjurat de priviri semnificative, unele mustind de invidie, altele de apreciere. Într-o zi, rămas acasă doar cu fraţii mei, mai mici decât mine, am căutat prin dulapuri şi am găsit două cartuşe de Kent, care erau valută-forte pentru orice problemă şi de aceea păstrate cu grijă de părinţi, pentru vreun doctor sau cine ştie ce altă ocazie. M-am gândit că un Kent nu merge neînsoţit. Am văzut că ai mei fumau la cafea, dar cafea nu ştiam să fac. Aşa că m-am pregătit să fierb un ceai. Nu că aş fi ştiut cum se face, dar trebuia să fie mai simplu decât cafeaua. În casă era primejdios, că nu ştiam când se pot întoarce mama şi cu tata. Prin urmare, ne-am instalat în magazia de lemne, loc cum nu se poate mai potrivit, ca să aprindem o lampă cu gaz, din aceea pe care odinioară gospodinele încălzeau mâncarea, când nu mai voiau să facă focul în sobă. Am pus pe lampă o cană de porţelan cu apă la fiert şi ne-am aşezat la fumat. Aşezaţi pe câte un butuc, eu, frate-meu şi soră-mea, ne-am aprins câte o ţigară. Ciudat, dar nu ardeau. Se stingeau una, două. Ca unul mai mare şi care, deci, a văzut mai multe, mi-a trecut prin minte că or fi umede ţigările, de aia nu iau foc. Am încercat să aprind mai multe din acelaşi pachet, apoi din pachete diferite. Se adunase un muşuroi de ţigări lângă noi, când s-a spart şi cana de porţelan şi a stins lampa. Curat ghinion! Şi ca dezastrul să fie complet, pe neaşteptate, în magazie a intrat tata. Înalt, aşa cum mi se părea atunci, îmbrăcat din cap până în picioare în alb, mi-a părut întâi un duh răzbunător al lămpii. Era aşa de încruntat şi cu gura strânsă sub mustaţa lui scurtă, că s-a întunecat de tot în magazie. Mai târziu, m-a dumirit tata că am stricat două pachete de ţigări încercând să le aprindem la filtru.
***
CLAUDIU TÂRZIU
Cântec de tabără al pionierilor braşoveni din anii '60
Să cântăm cu toţii, prieteni (ieteni, ieteni, ieteni)
Tabăra-n care am trăit
Şi la soare ca pisoii (soii, soii, soii)
Cum noi toţi ne-am încălzit.
Să trăiască (iască, iască)
Bucătarul, care ne-a gătit cartofi
Îi vom duce mulţumire (mire, mire, mire)
Când ajungem la Braşov.
Şi acas' mămica ne găteşte (teşte, teşte, teşte)
Tot mereu cartofi, cartofi
Căci noi ştim cu toţii,
Prieteni (ieteni, ieteni, ieteni)
Că sunt buni şi sănătoşi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
