Băiatul cu filmele
Era înainte de "Star Trek" și înainte de "Războiul stelelor", era pe vremea "Rachetei albe", serialul de duminică dimineața, de la mijlocul anilor '80, în epoca celor maximum două ore zilnice de program televizat. Era pe vremea când încă nu se auzise de "cablu", când filmele bune se vedeau pe ascuns, la video, prin camera vreunui coleg cu frați mai mari și mai descurcăreți sau prin garajul câte unui mic "dizident" din anii de final ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.
Cum ziceam, nu știam de "Start Trek", dar știam bine ce înseamnă o navă spațială, mă visasem ani la rândul alături de personajele lui Jules Verne, cocoțat pe o rachetă care să mă ducă cât mai departe (fie și preț de un vis) de griul și de răceala lumii în care trăiam. Știam ce înseamnă un bord de navă spațială, cu motoare huruind în fundal, cu manete și butoane colorate și cu deschiderea aceea a ferestrei în care, în goana "anilor luminoși" ai socialismului, licăreau culorile speranței.
Dar ce aveam să descopăr atunci, pe la 8-9 ani, întrecea orice imaginație. Nu multă vreme de când mama aniversase împlinirea unui deceniu de la terminarea liceului, printre colegii cu care se revăzuse, l-a întâlnit și pe Goby, adolescentul zvăpăiat căruia, la începutul anilor '70, îi scria temele la limba rusă și pe care îl lăsa să copieze la teze, cât să treacă clasa. Goby era un om "aranjat". Tipul brunet, înalt și zălud de odinioară avea o meserie pe care o invidia tot orașul: era "omul cu filmele" de la "Tineretului", cel mai nou și mai modern cinematograf. Într-o zi ne-am întâlnit cu el pe stradă și, în amintirea șiragului de note de 6 și de 7 care i-au "anihilat" cohortele de 3 și de 4 de la limba Rusă, Goby ne-a invitat să vedem împreună cu el, acolo sus, unde se proiectează peliculele, "Sandokan, tigrul Malayeziei", filmul care aprinsese imaginația tuturor puștilor din vremea de atunci.
Cu două ore de emisie TV pe zi, din care mai bine de trei sferturi propagandă pentru Nicolae Ceaușescu și regimul său, cu cenzură pe tot locul, cu cărți vândute la pachet împreună cu cămăși pe care nu le cumpăra, altfel, nimeni, cele patru-cinci filme mai de Doamne-ajută care veneau în oraș erau, imediat, marile evenimente, marile evadări. Așa era și "Sandokan", un film de aventuri, probabil mediocru, filmat într-o țară "nealiniată", pe placul dictatorului, dar care rula întotdeauna cu sala plină. Am tras-o de mână tot drumul pe mama, după mine, să ajungem din timp, nu cumva să coboare Goby în față la Cinema "Tineretului" și să nu ne găsească acolo. Ne-a întâmpinat misterios ca un magician și ne-a condus sus, pe spirala unor scări, unde îmi zâmbeau, din tablouri proaspăt înrămate, Ovidiu Iuliu Moldovan, Stela Popescu, Ilarion Ciobanu și Florin Piersic. M-am despărțit de mama în ușa cabinei de control și am pășit în clar-obscurul uneia dintre cele mai fabuloase aventuri ale copilăriei mele. Două role mari de film ne așteptau pe podea. Goby m-a rugat să-l ajut, că nu se descurcă singur. Ne-am ostenit - așa era scenariul lui Goby - să le urcăm pe stativul proiectoarelor. A mai făcut apoi niște teste și niște reglaje, mi-a explicat la ce folosește fiecare piuliță și fiecare buton ("computerul de bord" al navei sale cosmice), iar la ora fixă, când foșnetul nerăbdător al sălii bătea până sus, la noi, am fost eu cel care a apăsat butonul "Play". O lumină caldă a învăluit atunci sala de cinema, iar eu eram cocoțat taman pe curcubeul visării a sute de oameni. Goby s-a pus să joace table cu unul dintre portari, iar mie mi-a revenit "misiunea" de a raporta orice problemă tehnică, orice mișcare suspectă. Pentru că mi-am îndeplinit misiunea, am pus filme și a doua zi, și a treia zi... Zile la rând am fost, în secret, căci făcusem legământ cu prietenul Goby să nu spun la nimeni că mă ia în camera lui de proiecție, "băiatul cu fimele" de la "Tineretului".
Cum vacanța de vară galopa în ritmul cailor din "Haiducii" lui Piersic, a venit vremea să mă despart de oraș și să merg la țară, la verișorii mei. Acolo, legământul cu Goby nu mai funcționa, era cu totul și cu totul altă galaxie. Le-am spus tuturor - și lui Săndel, și lui Daci, și Silviuței, și lui Radu, și Alinei - că eu sunt "băiatul cu filmele". S-au strâns în jurul meu, pe coasta dealului unde pășteam vacile mătușii Silvia, și m-au pus să le povestesc filmele, unul câte unul, cu orar și cu sistem. La ei, la țară, dacă veneau la căminul cultural două-trei filme tot anul... Le-am povestit "Sandokan", le-am povestit "Lanțul amintirilor" și "O floare și doi grădinari" - marile producții indiene de la Bollywood, care au ținut cu sufletul la gură întreaga Românie în anii '70, și, într-un final, după zile întregi de perorație, am ajuns la adevărata capodoperă - "El Dorado", un western american, ajuns nu se știe cum pe marile noastre ecrane.
"El Dorado", filmul cu cowboy, cu împușcături și cu toate întorsăturile de situație posibile le-a plăcut cel mai mult prietenilor mei de la țară. Le-a plăcut atât de mult, că m-au rugat cu cerul și pământul să le mai povestesc filme western, că sigur am mai văzut eu din astea, în cabina magică a lui Goby, nu se poate altfel. Atât de mult m-au rugat și atât de mult însemnau pentru ei poveștile astea, că, într-o noapte de nesomn, m-am decis să inventez un film de aventuri, numai și numai pentru ei. Mi-am căutat personaje și tipologii prin filmele mai vechi și prin cărțile copilăriei, am inventat nume și locuri, am calchiat situații din Karl May, Jules Verne sau Daniel Defoe, și dimineața aveam un scenariu nou-nouț.
Verile următoare au fost la fel. Îmi făcusem mâna, aveam deja un portofoliu de filme demn de Sergio Leone, nu-mi permiteam să-mi dezamăgesc audiența, ajunsă de-acum la câteva zeci de persoane. Filmele mele erau povestite mai departe și, adesea, eram chemat la "momentul adevărului", să-i lămuresc pe unii și pe alții cum s-a încheiat, de fapt, cutare sau cutare fază din cutare sau cutare film. De la o vreme, bâjbâiam cu greu printre personaje și situații, multe inventate ad-hoc, dar autoritatea "băiatului cu filmele" nu a fost niciodată pusă la îndoială.
Vreo trei veri să fi durat "vizionările" cu Ciprian Rus, până când a apărut în sat primul aparat video. Din toată gașca, mai rămăseseră pe lângă mine doar Daci, Săndel și Radu, primii mei spectatori de la "proiecția" cu "Sandokan, tigrul Malayeziei". Asta e, mi-am zis, măcar suntem de o miuță! Am luat mingea și ne-am pus pe jucat fotbal, pe disecat faze și pe analizat meciuri. Poate că, totuși, cinema-ul nu e pentru mine, m-am gândit... Și tot atunci m-am decis să mă fac jurnalist sportiv.
CIPRIAN RUS
Tovarășa
Tovarășa, eu m-am gândit așa: că tu ai fost tot timpul bună cu noi, că noi făceam prostii, ne alergam, nu dormeam, ne spărgeam capul și ne băgam nisip în ochi, și tu aveai grijă de noi și ne trăgeai de ureche și doar un pic de păr, iar pe noi nici nu ne durea foarte tare și mai mult ne prefăceam că ne doare, ca să ne lași în pace. Și tu ne-ai lăsat în pace și ne-ai învățat poezii. Odată mi-ai zis că eu o să iau premiu la școală și așa a și fost, am luat premiul doi în clasa a doua, și dup-aia mențiune și, tot timpul când am luat ceva la școală, m-am gândit la tine, că ai avut dreptate. Și să știi, tovarășa, că tu erai și bună, și frumoasă, că mie îmi plăcea părul tău foarte creț și foarte roșu, și știu că era greu să ți-l faci, că odată am așteptat cu Marian două ore, să iasă mama lui de la coafor, și când a ieșit, tot așa păr creț și roșu avea, și Marian m-a întrebat: "Vezi ce frumoasă e mama mea?" și eu i-am zis: "Da, zici că-i tovarășa Irimescu". Și, dacă nu mă crezi, poți să-l întrebi și pe Marian, că o să-ți spună și el că nu mint. Și doar tu, tovarășa, dintre toate tovarășele de la grădiniță, ne-ai zis să nu mai mâncăm tocană, când eu ți-am zis că miroase urât. Că tu știai că nouă nu ne place nici tocana, nici ghiveciul și nici borșul cu știr, și mereu mereu îi spuneai lui tanti de la bucătărie să ne facă mămăligă cu brânză și smântână. Că nouă ne plăcea cel mai mult și mai mult mămăliga cu brânză și smântână și am fi mâncat toată ziua până se făcea seară și veneau mamele noastre să ne ia acasă. Și, dacă vreau, pot să închid ochii bine bine, și cu ei închiși pot să văd la fel ca și cum ar fi deschiși, și îi văd pe toți de la grădiniță, pe toți pe toți pe toți, așezați la măsuțe, și mă văd și pe mine, ca și cum aș fi altcineva, și văd cum stăm acolo și lovim cu furculițele în masă și strigăm "mă-mă-li-gă, mă-mă-li-gă!", și atunci te văd și pe tine cum râzi, și noi strigăm și mai tare, și atunci pe ușă apare tanti de la bucătărie, și noi facem liniște, ca și cum ar veni un înger gras, un înger gras care coboară de la bucătărie printre copii, și doar așa, într-o liniște mare-mare, tu ne spui "felul doi, mămăligă", și atunci noi, toți toți toți toți toți, urlăm ca apucații, și eu o pup pe Ana Maria de bucurie, că altfel mi-ar fi rușine și, de bucurie, nici nu-mi mai dau seama ce am făcut decât acasă, seara, când mi se face rușine și mă ia un fel de cald. Și, tovarășa, te rog să mă crezi că pe lumea asta nu mi-au plăcut decât două feluri de mâncare: mămăliga cu brânză și smântână, felul întâi, și bananele, felul doi. Și ne-a mai plăcut, tovarășa, și mie, și lui frati-miu, ne-a mai plăcut cartea Sanda Marin, pe care o avea mama, dar nu știu dacă se pune că era de mâncare, că noi nu făceam decât s-o deschidem la paginile cu poze, și erau acolo tarte cu ananas și înghețată cu fistic, rață cu portocale și fazan în sos de vin, și noi, frati-miu și cu mine, luam pozele alea și le lingeam pe rând, în zile diferite cum ar veni, când ni se făcea nouă poftă.
Și, de fapt, ce voiam să-ți spun: că, dacă nu vrei, poți și să nu mă ierți. Pentru că m-am gândit bine bine și mi-am dat seama că nici eu n-o să te iert pe tine. Niciodată, vreau să zic, orice ai face tu și oricâtă mămăligă cu brânză și smântână mi-ai mai da. Nu te iert. Pentru că, nu știu dacă mai ții tu minte, dar într-o iarnă au adus banane la alimentara de la colț, aia de la câmp, unde s-au construit acum niște blocuri de nici nu mai știi că a fost câmp, și toată lumea a aflat, și se strânsese acolo, și eu am simțit, nu știu cum să-ți spun, dar am simțit așa, ca un fel de vrajă, că o să se aducă banane atunci, și am ajuns la alimentară, și când am ajuns, era doar o coadă mică, și am început să tremur de emoție și de bucurie că acolo, înăuntru, sunt banane adevărate. Încet-încet, toată lumea de la blocuri s-a așezat la coadă în spatele meu și toată lumea a început să se înjure și să se îmbrâncească, se împingeau în mine, dar eu eram puternic și le trăgeam coate, nu mă clinteam deloc, și chiar simțeam mirosul de banane prin ușă și mă gândeam la Moș Gerilă și la cum o să se coacă ele între geamurile de la fereastră sau pe dulap, și chiar când începuseră să se dea și lumea se împingea mai tare în mine și eu le trăgeam și mai tare coate, atunci ai apărut și tu, târziu, tovarășa Irimescu, târziu, și ai văzut ce loc bun am și ce bine mi l-am apărat și te-ai repezit glonț la mine și m-ai apucat de ureche și mi-ai spus printre dinți: "Ce mama naibii cauți tu aici, singur?", și eu ți-am spus, încet, că mi se înroșise urechea, "Banane", ce altceva să-ți spun?, și tu m-ai întrebat dacă mama știe unde sunt și eu ți-am zis că nu, că eu eram mare și puteam să iau banane și fără mama, și tu m-ai întrebat dacă am bani să iau banane și eu ți-am zis că n-am, dar că o să iau cu împrumut și îi aduce mama când vine de la serviciu, și tu mi-ai zis "Marș acasă și fă rost de bani, că nu-ți dă cu împrumut, îți țin eu locul", și eu n-am vrut să mă duc, să las locul meu la coadă, și tu m-ai tras de ureche din nou și mi-ai zis "Marș acum", și eu am fugit, repede repede, să fac rost de bani, și când m-am întors cu banii, că mi-a dat o vecină și a venit și ea cu mine, coada era foarte foarte mare, cea mai mare coadă pe care am văzut-o în viața mea, și tu nu mai erai, cumpăraseși bananele în locul meu, bananele mele, și nimeni nimeni nimeni n-a vrut să înțeleagă asta și a trebuit să ne așezăm, eu și cu vecina aia, ultimii. Ultimii ultimii.
Și prima oară când am mâncat banane, tovarășa Irimescu, a fost în clasa a treia, când a venit o fată, Miruna, cu una la școală, și a mâncat-o în fața mea pe toată, și eu am rugat-o să-mi dea un pic și ea nu mi-a dat niciun pic, și la sfârșit a aruncat coaja la gunoi, și eu m-am dus la gunoi și am scos coaja de acolo și am ronțăit-o încet încet încet, până când n-a mai rămas decât coajă goală. Și mi s-a părut bună, tovarășa Irimescu, și, pe cuvântul meu dacă am să te iert vreodată.
MATEI FLORIAN
Guma "Turbo" și Tom Cruise
Mai ales după-amiezele ploioase de toamnă, întunecate și reci, mă îndemnau să scot din fundul sertarului clasoarele cu timbre și cu surprize de gumă "Turbo". Treceam cu privirea peste fiecare imagine, ca și cum atunci aș fi văzut-o prima oară. Cu fiecare timbru, coliță sau surpriză, pășeam într-o lume fascinantă, îndepărtată, stranie, dar plină de lumină, culoare și căldură. Călătoream în nenumărate țări, eram alături de sportivi celebri, mă scufundam în adâncul oceanelor, zburam deasupra unor peisaje tulburătoare și, într-un târziu, îmi alegeam o mașină de curse, cu care aș fi putut străbate, cu o viteză supersonică, nu doar șoselele, ci și granița dintre lumea în care trăiam și lumea cealaltă, inaccesibilă, cuprinsă între copertele clasoarelor. Paginile cartonate, pe care stăteau, prinse în benzi subțiri de celofan, timbrele și surprizele de gumă, erau pentru mine, la vârsta aceea, singura opțiune de explorare a tărâmurilor de dincolo de blocul statelor comuniste.
De mic mi-a plăcut să colecționez tot felul de lucruri: cowboy și indieni de plastic, flori uscate și presate în caiete speciale, arme de jucărie, monede și bancnote vechi, cărți cu autograf... Timbrele însă mă bucurau cel mai mult și erau cel mai la îndemână. Existau magazine dedicate și cluburi filatelice cam prin toate orașele, iar părinții mei călătoreau mult, și astfel aveam șanse să găsesc mai multe timbre noi și frumoase. Dublurile le dădeam, la schimb, altor colegi și prieteni pasionați.
Surprizele de gumă "Turbo" erau o modă. Nu se putea să nu am și eu. Apărută la noi pe la mijlocul anilor '80, guma "Turbo" a stârnit o patimă mult mai mare decât cea pe care ar fi justificat-o gustul ei. Desigur, era un deliciu, prin comparație cu guma de proveniență românească sau chinezească, care se găsea la noi pe toate drumurile. Dar asta cădea pe locul doi, după surpriza cu imaginea unei mașini, pe care o găseai sub învelitoarea fiecărei gume. Guma "Turbo" era greu de procurat, pentru că ajungea în România numai prin intermediul privilegiaților care aveau voie să circule și în țările capitaliste: mai ales marinarii și șoferii de tir. Așadar, era și mai scumpă. Iar surprizele, atunci când te îndurai să renunți la ele, deveneau o bună monedă de schimb.
Aveam câțiva colegi cu părinți bine înșurubați în PCR și care, în virtutea acestei calități, se puteau abona la revista de benzi desenate "Pif", o publicație de stânga franceză, dar bine făcută. "Pif"-ul era mai mult decât timbrele și decât surprizele de gumă. Nu doar imagine, ci și voce. Una care ne făcea și pe noi să vorbim puțin altfel. Îmi plăcea atât de mult "Pif"-ul încât, de câteva ori, nu m-am mulțumit doar să răsfoiesc câte un număr, pe fugă, ci i-am dat unui coleg două surprize "Turbo", ca să-mi împrumute revista o zi întreagă. Să o cumpăr n-aș fi avut destule surprize. Și nici nu m-ar fi lăsat inima să le dau pe toate.
***
Cred că eram prin clasa a doua, când am decis să aflu ce e așa de grozav la țigările Kent. Îi vedeam pe cei maturi pomenind marca asta cu un respect vecin cu idolatria. Iar când vreunul fuma o țigară Kent, era înconjurat de priviri semnificative, unele mustind de invidie, altele de apreciere. Într-o zi, rămas acasă doar cu frații mei, mai mici decât mine, am căutat prin dulapuri și am găsit două cartușe de Kent, care erau valută-forte pentru orice problemă și de aceea păstrate cu grijă de părinți, pentru vreun doctor sau cine știe ce altă ocazie. M-am gândit că un Kent nu merge neînsoțit. Am văzut că ai mei fumau la cafea, dar cafea nu știam să fac. Așa că m-am pregătit să fierb un ceai. Nu că aș fi știut cum se face, dar trebuia să fie mai simplu decât cafeaua. În casă era primejdios, că nu știam când se pot întoarce mama și cu tata. Prin urmare, ne-am instalat în magazia de lemne, loc cum nu se poate mai potrivit, ca să aprindem o lampă cu gaz, din aceea pe care odinioară gospodinele încălzeau mâncarea, când nu mai voiau să facă focul în sobă. Am pus pe lampă o cană de porțelan cu apă la fiert și ne-am așezat la fumat. Așezați pe câte un butuc, eu, frate-meu și soră-mea, ne-am aprins câte o țigară. Ciudat, dar nu ardeau. Se stingeau una, două. Ca unul mai mare și care, deci, a văzut mai multe, mi-a trecut prin minte că or fi umede țigările, de aia nu iau foc. Am încercat să aprind mai multe din același pachet, apoi din pachete diferite. Se adunase un mușuroi de țigări lângă noi, când s-a spart și cana de porțelan și a stins lampa. Curat ghinion! Și ca dezastrul să fie complet, pe neașteptate, în magazie a intrat tata. Înalt, așa cum mi se părea atunci, îmbrăcat din cap până în picioare în alb, mi-a părut întâi un duh răzbunător al lămpii. Era așa de încruntat și cu gura strânsă sub mustața lui scurtă, că s-a întunecat de tot în magazie. Mai târziu, m-a dumirit tata că am stricat două pachete de țigări încercând să le aprindem la filtru.
***
Ce băiat din anii '80 nu s-a visat măcar o clipă în rolul lui Tom Cruise, din "Top Gun"? Eu m-am visat. Văzusem filmul la video, la un văr, care avea o astfel de minune de aparat, și strângea până la 30 de inși într-o sufragerie mică, de apartament comunist, unde, pentru 50 de lei, stăteam toată noaptea la filme. Multe erau din categoria celor cumpărate la kilogram, dar se mai nimerea și câte unul care făcea toți banii. Așa fusese "Top Gun", al cărui erou principal avea, printre altele, un atu mortal: o superbă geacă de pilot, din piele. Mi-am dorit enorm să am și eu una, dar era la fel de greu de procurat ca pașaportul pentru Occident. Dacă nu se putea din piele, era bună și una din pânză de parașută. Știți, piloții se mai catapultează uneori, deci parașuta e atât de intim legată de meseria de pilot, încât e de ajuns să-ți faci geacă din pânza ei, ca să te simți nițel pilot. Pe acest raționament, am mișcat un întreg angrenaj de pile, cunoștințe și relații - vitale, în regimul comunist - și am găsit nu numai pânza necesară, ci chiar pe unul care avea o mică afacere clandestină de croit haine din acest material rezistent, impermeabil, care se comporta excelent, pe durata a cel puțin trei generații de proprietari. I-am explicat omului ce fel de haină aș vrea: scurtă până în talie, strânsă la mâneci și la bază, cu o bandă de jerseu, cu buzunare mari, pătrate, în care să pot băga mâinile și lateral, cu guler larg, pe care, la o adică, să-mi pun o imitație de blană. A dat repede din cap că a înțeles, pe jumătate grăbit, pe jumătate plictisit. N-am insistat. După vreo lună, mi-a venit geaca, pentru care am plătit în avans. Un soi de șubă, care îmi ajungea aproape de genunchi, groasă, grea, cu guler tunică, buzunare prea adânci, de anteriu popesc, și cu o culoare care îți ardea ochii: albastru metalizat. Nu m-ar fi confundat nimeni cu un pilot, dar măcar drept un îngrijitor de pistă aș fi putut trece.
CLAUDIU TÂRZIU
Cântec de tabără al pionierilor brașoveni din anii '60
Să cântăm cu toții, prieteni (ieteni, ieteni, ieteni)
Tabăra-n care am trăit
Și la soare ca pisoii (soii, soii, soii)
Cum noi toți ne-am încălzit.
Să trăiască (iască, iască)
Bucătarul, care ne-a gătit cartofi
Îi vom duce mulțumire (mire, mire, mire)
Când ajungem la Brașov.
Și acas' mămica ne gătește (tește, tește, tește)
Tot mereu cartofi, cartofi
Căci noi știm cu toții,
Prieteni (ieteni, ieteni, ieteni)
Că sunt buni și sănătoși.