Eram militar în termen, într-o unitate din satul Doclin, judeţul Caraş Severin, şi fuseserăm încartiruiţi în casele locuitorilor deportaţi în Bărăgan. Era pe la sfârşitul lui martie, când grupei mele i-a venit rândul de pază la depozitele de muniţie, situate la marginea localităţii, spre pârâul Ciornovăţ. Ziua dăduse o fulguială târzie, care aşternuse un strat de zăpadă de câţiva centimetri. Spre seară, cerul s-a limpezit şi a apărut luna plină. Noaptea era o linişte şi o privelişte de vis. În schimbul doi, care ţinea de la miezul nopţii până la ora trei dimineaţa, eram patru ostaşi de santinelă, unul la poarta depozitelor, unul la depozitul de artilerie, eu la depozitul de infanterie şi ultimul la corpul de gardă. Pe la ora unu, s-a auzit, brusc, focul de armă al ostaşului de la poarta depozitului. Am răspuns şi ceilalţi cu trei rachete, în sprijinul tovarăşului nostru pe care îl consideram în dificultate. Deodată, în faţa noastră a apărut un lup.
A început să se plimbe prin dreptul posturilor de gardă, fără să-i pese de focurile care se trăgeau. Toţi patru trăgeam după el, fără ca vreun glonţ să-l atingă. Alertaţi, au ieşit şi soldaţii de la corpul de gardă. Sergentul, un dobrogean de aproape doi metri, care ieşise cu o armă automată în mână, s-a speriat de lup, s-a împiedicat, a declanşat focul automatului şi cele 30 de cartuşe au retezat firul telefonic. În cele din urmă, lupul a luat-o spre calea ferată şi noi ne-am liniştit. A doua zi dimineaţă, stupoare! Pe zăpadă nu era nici o urmă de lup, deşi se plimbase în voie prin faţa noastră. Se vedeau numai gropiţele făcute în omăt de gloanţele trase de noi. Deşi fiecare trăsese 3-4 focuri de armă în lup, nu-l nimerise nici unul. Şi mai mare era enigma cum de trecuse lupul prin cele două garduri de sârmă ghimpată, fără să lase nici acolo vreo urmă. Pe unde se strecurase, având în vedere că nu putea trece nici o pasăre pe sub ele? Sunt zeci de ani de atunci, dar n-am găsit răspuns la această întrebare.
Stafia
Subunitatea noastră de artilerie avea în primire vreo treizeci de cazemate situate pe dealul dintre Doclin şi Tirol. Printre altele, aveam misiunea de a le inspecta permanent, zi şi noapte. Patrula era formată din trei ostaşi. Pe la sfârşitul lunii mai, am găsit un cireş plin de cireşe pârguite, aflat la marginea unui stufăriş de lângă pârâul Ciornovăţ. Într-o sâmbătă, pe la miezul nopţii, când eram şi eu în patrulă, ne-am gândit să mergem să mâncăm cireşe. Am scurtat traseul şi, pe la orele trei dimineaţa, am ajuns toţi trei lângă pom. Eu am rămas pe un dâmb, la vreo douăzeci de metri distanţă, cu armele ostaşilor care se urcaseră în cireş. După câteva minute, de după un sălaş aflat în apropiere, a apărut o arătare lunguiaţă, cam de vreo doi metri, care s-a apropiat de copac. Brusc, ramurile lui au început să se zbată ca nişte aripi de păsări, în sus şi-n jos. Ostaşul care ajunsese la vreo şase metri înălţime în pom, a căzut, dar fără să păţească nimic, cineva îl apucase şi-l depusese lin, în picioare, fără nici o zgârietură sau lovitură. În cădere, i-a strigat celuilalt ostaş, de s-a auzit pân' la mine: "Închină-te, Boancă! E necuratul lângă copaci". A căzut şi Boancă, tot nevătămat şi tot în picioare. Şi el simţise cum îl doboară cineva din copac. Arătarea a dispărut pe unde venise. Cei doi ostaşi au trecut pe lângă mine făcându-şi cruce, aşa de speriaţi, încât le-am dus eu armele o bună bucată de drum. A doua zi, i-am povestit întâmplarea unui bătrân cumsecade, care stătea în apropierea depozitului, Moş Pătru îl chema, şi după ce a ascultat întreaga poveste, ne-a spus pe gânduri: "Sălaşul de lângă cireş e al unui om care a fost deportat în Bărăgan. S-a primit vestea că ar fi murit. S-a întors ca nălucă. Asta se întâmplă des pe la noi, să vină morţii acasă, acolo unde au trăit." N-am crezut ce spune bătrânul, dar nici n-am găsit o explicaţie verosimilă pentru ceea ce s-a întâmplat.
STELIAN BORDEA - loc. Negruşa, jud. Mehedinţi
Călăuza
Întâmplarea pe care v-o povestesc s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, într-un sat de munte. Era vară, în iulie, şi împreună cu sora mea lucrasem toată ziua la fân, într-o poiană aflată departe de sat. Începuse să însereze, dar noi dădeam zor mai departe cu munca, fiindcă la orizont cerul se înnorase şi ne temeam să nu ne prindă ploaia cu fânul neadunat. Mă gândeam tot timpul la mama, pe care venisem s-o ajut, fiindcă ea nu mai putea să muncească. Fânul era o trudă prea grea. Îi vedeam aievea în minte chipul zâmbitor şi frumos cu care ne petrecuse dimineaţa, la poartă, dar şi tristeţea că nu mai stăpânea treburile gospodăriei ca altădată. Era mare iubitoare de animale şi avea curtea plină de oi, berbeci, găini, raţe şi gâşte, ba avea chiar şi o văcuţă pe care o botezase Marcela. Nu putea trăi fără ele, deşi le îngrijea tot mai greu. Văduvă de peste 50 de ani şi cu trei copii de crescut, muncise ca o roabă toată viaţa, ieşind la pădure şi fân, cot la cot cu bărbaţii. Avea palmele pleznite ca lutul şi picioarele pline de răni, dar niciodată nu se plângea. Nădejdea ei era Dumnezeu, care n-o lăsase niciodată la greu.
Glasul surorii mele, plin de îngrijorare, m-a trezit din visări. "S-a făcut seară şi-începe ploaia", a spus alertată. "Iar drumul până acasă e lung şi greu. Cum mai ajungem?" M-am panicat brusc şi eu. Într-adevăr, nu observasem că se făcuse deja întuneric şi uitasem de tot că povârnişul pe care trebuia să îl coborâm şi drumul care trecea apoi prin pădure deveneau alunecoase şi periculoase când le desfundau ploile. Era o zonă lutoasă şi mocirloasă. Să înnoptăm acolo, în mijlocul sălbăticiei, era imposibil, ne era frică la amândouă de întuneric şi de animale sălbatice. În ultima vreme, se abătuseră urşi şi mistreţi către sat. Speriate, cu furcile în mână, stăteam acolo, pe vârful dealului cuprins de ploaie şi vânt, rugându-l pe Dumnezeu să ne apere şi să ne ajute să luăm o decizie. Nu-mi mai amintesc cât am stat tăcute una lângă alta, neştiind ce să facem, când deodată, prin ploaia deasă, a apărut în faţa ochilor noştri o formă albă, strălucitoare, un soi de nălucă, de statura unui om. Aluneca uşor, fără să atingă pământul. S-a oprit o clipă în faţa noastră, apoi a început să plutească pe drumul ce cobora de pe deal. Fără să spunem nimic, ne-am luat lucrurile şi am pornit după ea, de parcă era gestul cel mai firesc de pe lume. Făptura aceea, sau ce-o fi fost, răspândea o lumină argintie, ca luna plină, de se vedea până departe, împrejur. Frica şi teama ne dispăruseră complet, ca prin farmec. Nu ştiu când am ajuns la marginea satului. Parcă visam. Nu scosesem nici o vorbă pe drum, urmând, amândouă, călăuza aceea care ne venise în ajutor. Lătratul câinilor ne-a trezit la realitate. Eram aproape de casă. Ploaia încetase şi un soi de pâclă subţire înceţoşa peisajul. Când s-a risipit, călăuza noastră cea luminoasă nu mai era. Dispăruse aşa cum venise. Abia atunci am început să vorbim despre cele întâmplate. Când am ajuns acasă, mama ne aştepta îngrijorată în prag. Nu i-am spus nimic din aventura prin care trecuserăm ca să nu-i sporim şi mai mult frica de moarte, care o încerca în ultimul timp. A şi murit, de altfel, la scurtă vreme după întâmplarea pe care o povestesc. Din gospodăria frumoasă de altădată n-a mai rămas decât un câine de pază şi sufletul mamei, poate o altă umbră strălucitoare, veghind peste amintirea trecutului.
SILVIA PÂRVULESCU - Ploieşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
