Buna
Mă trezeam întotdeauna încă de la primul scârţâit al uşii, când îi auzeam paşii prin cameră. Ştiam că anunţau, de fapt, o nouă zi de aventuri din vacanţa de vară. Se aşeza încet pe marginea patului, mă mângâia mai întâi pe frunte, uşor, cât să nu mă trezească, pe obraji, îmi lua apoi mâna mea de copil, în mâna ei de bunică. Afundată în pernele mari cu mireasmă de iarbă, mă prefăceam de fiecare dată adormită, doar ca să o ascult cât mai mult. Uneori, după tăcerea prelungă de început, îmi şoptea că sunt o fătucă cuminte şi că, dacă n-ar şti ea prea bine, ar zice că sunt un înger - îngerul ei. În alte dăţi, în dimineţile cu ploaie, un pic melancolică, îşi amintea de vremurile de demult, când era şi ea fată şi iubea cu foc. Flăcăi tineri şi fete frumoase, dantele şi baluri târzii se aşezau atunci între mine şi ea, imagini ce derulau viaţa ei ajunsă aproape de capăt şi presărau drumul meu, care stătea să înceapă. "Vei creşte şi tu şi vei întâlni, într-o bună zi, un bărbat, numai al tău. Să faci bine să-l îngrijeşti şi să fii cu băgare de seamă să nu-ţi scape".
Îi ascultam tăcută cuvintele şi îmi părea în acele momente că lucrurile pe care mi le spune sunt cele mai mari adevăruri de pe pământ. Mă mai foiam în aşternuturi, din când în când, de pe o parte pe alta, jucând, atât cât mă pricepeam mai bine, rolul adormitului, dar atentă să nu-i dau niciodată drumul la mână. Şi deşi mă forţam în fiecare dimineaţă să ţin ochii cât mai închişi, ea ştia prea bine că o aud, pentru că ea era Buna.
Dintre toate, mai mult decât orice pe lume, Buna ştia să iubească şi iubea pădurea. De la ea am învăţat, în prima vacanţă pe care mi-o amintesc, când cred că începusem deja să merg singură, că fericirea umblă liberă şi se ascunde uneori în copaci. O dată la câteva zile, cât era vacanţa de lungă, îşi lua bota şi coşul de nuiele în spinare şi porneam tăcute, ea cu paşi repezi, eu cu paşi mai mărunţi, până-n inima pădurii. În timp ce ea culegea ciuperci, într-un ritual ştiut numai de ea, în locurile ascunse şi acoperite intenţionat cu frunze uscate, să nu le găsească nimeni altcineva, eu căutam, în urma ei, fericirea. Îmi ridicam din când în când privirea, aşa cum mă învăţase, înspre copacii înalţi şi tineri, cu frunzele până la ceruri, drepţi şi fără capăt, o căutam apoi lângă copacii bătrâni împovăraţi de ani, contorsionaţi şi noduroşi, stăpânii pădurii. Din când în când, la vreun popas, uitându-se în altă parte, mă întreba dacă am găsit ceva, iar eu, ruşinată, lăsam privirea în pământ. Fiindcă pe atunci, fericirea mea nu stătea în lucruri măreţe, şi nici măcar în copaci, ci stătea pitită în buzunarele Bunei, de unde ea scotea, când ţi-era lumea mai dragă, caramele făcute de mâinile ei.
Buna m-a crescut simplu şi frumos, după chipul şi asemănarea ei, şi m-a făcut să fiu om, cu bune şi rele. Între noi, minciuna n-a încăput niciodată, iar adevărul îl ştia oricum şi fără să-l spun, pentru că ea era Buna, care le ştia pe toate. Într-o zi, când deja crescusem mai mare, m-a prins fumând ascunsă după nucul bătrân din mijlocul curţii. Era prima ţigară pe care o fumam în toată viaţa mea şi, deşi mă uitasem minute bune în jur, până să îmi fac curaj şi să îndrăznesc, ea m-a văzut. Nu m-a certat şi n-a zis nimic niciodată, nici despre faptul că eram la o vârstă mult prea mică ca să fumez, nici că ţigara era furată, cu o zi înainte, chiar de la ea. Dar ştiam că m-a iertat, fiindcă ea era Buna. A început doar, din acea zi, să adauge o porţie în plus, pentru mine, la cafeaua de dimineaţă. Găseam ceaşca de fiecare dată pe masa din bucătărie, o ceaşcă mică şi înflorată, aceeaşi în fiecare vacanţă, iar lângă ea, invariabil, ca şi când totul era firesc, lăsa să-i scape din pachet o ţigară şi pentru mine.
Ca o bunică bună şi o prietenă adevărată, m-a urmărit şi a trăit cu mine fiecare moment din viaţa mea. Atunci când eu plângeam ziua, ea a plâns nopţile şi s-a bucurat câteodată mai mult chiar decât o făceam eu, când mi se însenina viaţa. A simţit şi ea fiorii primei mele iubiri, când a apărut în viaţa mea bărbatul care era numai al meu, şi mi-a umplut tolba de învăţăminte pe care le adunase şi ea, în ani, de la mama şi bunica ei. M-a învăţat să gătesc pentru omul pe care-l iubesc, "ca să nu-mi scape", şi am stat lângă ea zile în şir, în toate vacanţele pline de soare, urmărind-o cum reuşeşte să facă cele mai bune plăcinte cu varză, pe care le mâncam, mai apoi, prin pădurile ei. M-a lăsat să-i fur cu bună ştiinţă toate secretele culinare, atât cât să-mi dea impresia că-i semăn. Eu credeam că nu observă când îmi notam pe sub masă paşii vreunei reţete, dar o vedeam doar cum, din când în când, începea să facă pauze scurte şi dese, cât să-mi dea răgaz să nu scap ceva.
După nişte ani, când m-am căsătorit, şi-a adunat din puţinele puteri ca să îmi fie alături, şi-a luat rochia de gală, mărgelele şi pălăria, că tare-i mai plăceau pălăriile, şi a fost musai să vină şi ea. A dansat şi ea o singură melodie, pe care i-o pregătisem special, fiindcă ştiam că e preferata ei, şi i-am văzut atunci, în noaptea aceea, din colţul în care şedea, ochii mici şi negri, plini de bucurie, o bucurie gratuită şi sinceră, a unui om care ştia ce înseamnă să dăruieşti iubire.
În ultimii ani, atunci când ieşeam din iureşul muncii şi al oboselii de oraş mare, în care trăiam, o sunam şi stăteam minute în şir de vorbă, comentând mersul lucrurilor. Când îmi auzea glasul, îi simţeam tresărirea ca un râset de copil şi mă umplea de energie. Reuşea să dea, culmea, chiar şi de la cele câteva sute de kilometri care ne despărţeau, câte un sens fiecărui lucru pe care îl făceam. După o scurtă trecere în revistă a mondenităţilor, fiindcă era la curent cu toate ştirile, treceam amândouă la viaţa politică şi terminam, negreşit, cu rezultatele meciurilor sportive, pe care ea nu le rata niciodată. Înainte să închid telefonul, după râsete îndelungi, îi simţeam umbra de tristeţe şi ştiam că urma să mă roage să o vizitez. Îi răspundeam de fiecare dată că nu pot, invocând nişte motive stupide, pe care câteodată nici măcar eu nu le credeam. "Nu am timp deloc, nu am bani acum, trebuie să muncesc mult, iar am un proiect nou". Ea tăcea, dar mai zicea o dată, pe final, "Hai la Buna", obligându-mă atunci să îi promit, mereu, termene noi. "Promit că voi veni până înfloresc cireşii, îţi promit, şi vorbesc serios de data asta, că vin să te văd neapărat de Paşti, negreşit, îţi promit că la început de vară vin la tine, în toamnă sigur îmi iau concediu şi ne vedem". Se prefăcea că mă crede dar ştiam că mă iartă fiindcă o mint, şi-mi spunea doar atât: "Fii bună!".
În ultimii ani de viaţă, în prea puţinele dăţi pe an când ne întâlneam, ea era din ce în ce mai slăbită, dar reuşeam, pe ascuns, să adaug în plus la cafeaua mea de dimineaţă, o porţie şi pentru ea. Şi din când în când, atunci când nu mă vedea nimeni, mai lăsam să cadă din pachetul meu de ţigări, aproape întâmplător, câte o ţigară şi pentru ea.
Au trecut 27 de zile de când Buna a murit. Am ajuns lângă ea, în celălalt capăt de ţară, mult prea târziu, ţinută în loc de aceleaşi motive stupide. Şi deşi ştiam că în ultima vreme se simţea din ce în ce mai rău, aveam mereu impresia că mai aveam timp. Când am ajuns la ea, într-un târziu, doborâtă de boală, nu-şi mai putea mişca trupul aproape deloc. Am apucat doar să-i văd ochii mici şi negri, care altădată râdeau, şi am ştiut că mă vede şi ea şi că mă iartă, chiar şi acum, că am întârziat.
În ultimele zile, atât cât am putut sta lângă ea, mă aşezam lângă patul ei şi îi ţineam mâna ei de bunică, în mâinile mele de copil. Avea mâna la fel de vie şi caldă ca în dimineţile de demult, de
MARIA ŢEPOSU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
