Parfum de frescă
- Pictorii visează, de obicei, să aştearnă culori pe pânza unui tablou. Dumneavoastră pictaţi pereţi. Cum s-a născut această pasiune, cumva, ciudată?
- M-am îndrăgostit de fresce atunci când am văzut prima oară extraordinarele picturi din bisericile vechi, sârbeşti. În mod deosebit, m-a impresionat un detaliu de portret bizantin, de secol XIV. Nu-mi venea să cred că aşa ceva poate exista într-o biserică. De atunci am început să caut pictura religioasă. Visam cu înfrigurare să pictez şi eu fresce, deşi habar nu aveam ce sunt, dar citeam "Agonie şi extaz", a lui Irving Stone, citeam vieţile marilor pictori, citeam... Apoi am început să tot dau examen la Institutul "N. Grigorescu", la Secţia de Artă Monumentală. N-am intrat din prima, am încercat de câteva ori, dar nu m-am descurajat, că pe atunci se dădeau multe examene. Aveam baftă să cad mereu primul sau al doilea. Pesemne că nu era momentul. Pe urmă a venit şi clipa mea, pasul decisiv. Domnul Nicolae Sava, unul dintre cei mai mari muralişti ai ţării, expert UNESCO, m-a solicitat să intru la el, ucenic la o biserică din Piteşti. Am plecat din Bucureşti cu noaptea în cap. Când am intrat în biserica din Piteşti, era ora şapte jumătate. Şi de cum am intrat, am simţit acolo mirosul de var, amestecat cu aerul dimineţii şi cu mireasma de frescă prospătă. Nu îl mai simţisem în viaţa mea şi, totuşi, mirosul acela îmi aducea aminte de ceva pe care îl uitasem. Şi mai era şi mirosul de tămâie... Varul, câlţii şi tămâia mirosind toate într-o aromă ireală, ca de pe o altă lume. În biserică era întuneric şi, într-un colţ, o băbuţă făcea miruleţe - mici bucăţi de pânză impregnate cu mir, pe care le punea cu gesturi liniştite în coşuleţe, pentru credincioşi. Profesorul nu era acolo, dar m-a întâmpinat un alt ucenic. Am fost pus direct la treabă. Şi m-am simţit imediat acasă. Undeva unde voiam să ajung demult. Maestrul Sava mi-a explicat ce aveam de făcut. El era aşa, un tip mai repezit şi tinerel, pe vremea aia. M-a pus să sclivisesc o bucată de frescă, pe care urma el s-o picteze. Eu, învăţat ca pe şantierele de construcţii nereligioase pe care mai lucrasem, am migălit la bucata aceea vreo trei ore. Acum aş face-o într-o jumătate de oră. Dar mirosea atât de frumos fresca aia, că mă îndrăgostisem de ea. Pe urmă, eu tot îl întrebam pe profesor când mă învaţă să pun şi culorile. "Lasă, că ai să vezi tu!" - mă amâna Nicolae Sava. Şi atunci, într-o seară, m-am întors în biserica goală. Şi mi-am făcut o porţiune de frescă şi am început să pictez cu culorile maestrului. Curiozitatea. Eram înnebunit să aflu. Am lucrat cu înfrigurare noaptea întreagă şi am făcut o frescă frumoasă, cu Maica Domnului cu Pruncul. Dimineaţa, a venit preotul: "Ce frumoasă pictură!". Dar eu am luat şpaclul s-o distrug. Mă gândeam că nu-i frumos să vină maestrul şi să vadă cum mă laudă pe mine părintele, după doar două zile de ucenicie. Am dat-o jos imediat. "Nu-i spuneţi maestrului, părinte, că mă dă afară din şantier!". Dar de atunci, bucuria de a vedea cum se nasc sfinţii sub mâna mea nu m-a mai părăsit niciodată.
- Cum v-aţi continuat ucenicia?
Schiţă de chip
Portret în culori de ceară
- Pe urmă am trecut la altă biserică, tot din Piteşti. Am lucrat mult, dar mi-a plăcut şi acolo, nu m-aş mai fi dat dus. Era şi o atmosferă aparte: lucram şi iarna, şi ţineam şi posturi. Cam leşinam de foame după atâta post, dar nu mă lăsam. Acolo am învăţat tehnica bună a frescei. Maestrul Sava ţinea la tehnicile vechi, pe care le ştia şi el de la alţi maeştri de dinaintea lui. Lucruri care azi nu se mai fac sau se fac de mântuială. Iar maestrul Sava lucra doar doi metri pătraţi pe zi, dar aceia erau bine făcuţi! Şi mai şi eram plătit onorabil, dar nu pentru bani mă duceam eu acolo, ci ca să îmi fac învăţătura. Îmi amintesc cum, odată, maestrul a venit cu o carte. Se numea Erminia picturii bizantine, scrisă acum câteva sute de ani. Era manualul de căpătâi al oricărui pictor de biserici. Şi am început s-o citesc zi şi noapte şi să experimentez tot ce era scris acolo. Mai ales reţete. Toată ziua eram cu fiertul pe aragaz, pe foc, în cenuşă fierbinte, numai ca să aflu. Citeam şi încercam o grămadă de reţete. Şi maestrul îmi zice: "Măi, Mihăiţă, cei mai mulţi dintre pictori se uită în cartea asta numai la poze. Puţini o citesc, dar şi mai puţini experimentează ce scrie în ea, cum faci tu". A fost o mare şansă pentru mine să învăţ după Erminie, dar şi după alte cărţi vechi, din perioada Renaşterii. Pe urmă am făcut multă restaurare. Aşa pricepi mai bine cum lucrau zugravii din vechime. Am lucrat la Curtea de Argeş. Puteai să vezi pictura din secolul XIV-lea aşa, la centimetru, şi să o buchiseşti. Cu Sava am mai lucrat la Biserica Mărcuţa, şi la Biserica Elefterie, din cartierul Cotroceni. Am învăţat enorm de la cei vechi.
La vânătoare de absolut
Sf. Ioan Botezătorul
- Cum să nu? Nici azi maeştrii nu-şi arată tainele ucenicilor, până la capăt. Unele subtilităţi sunt păstrate exact ca în vechime. Aşa că, o parte din secretele culorilor şi ale tehnicilor trebuie să le prinzi pe furiş. E ca o vânătoare de absolut.
- Dacă tot vorbim de secrete, ştiu că dvs. stăpâniţi o tehnică foarte veche: pictura cu ceară. Povestiţi-ne despre ea, vă rog.
- Pictura cu ceară este foarte, foarte veche. Iar rezistenţa ei în timp este extraordinar de mare. Ceara, fiind un produs al albinei, are proprietăţi miraculoase chiar şi în pictură. Şi la Pompei s-au găsit panouri de lemn pictate cu ceară. Dar ceara se poate picta şi pe zid, pe metal. Se poate picta cu ceară chiar şi pe lemn, direct, fără grunduiri speciale. Această tehnică veche, pierdută din păcate, a rămas scrisă, totuşi. Dar chiar dacă o citeşti, nu înţelegi bine formulele culorilor. Eu cred că am reuşit, dar îmi păstrez, totuşi, secretul până ce voi face nişte tuburi cu culori de ceară.
- Dar despre secretele frescelor ce puteţi povesti?
Altarul Paraclisului de iarnă - Mânăstirea Voroneţ
- Ce culori sunt bune ca să pictezi îngeri şi sfinţi?
- Numai culori din oxizi de metal sau culori de pământ. Aşa cum e albastrul de cobalt, de pildă, una dintre cele mai preţioase culori în ziua de azi. Albastrul de cobalt poate înlocui acel vestit lapis lazuli, care este foarte scump.
- Cum se făcea o culoare din această piatră semipreţioasă?
- Se pisa. Dar închipuiţi-vă, să pictezi o biserică întreagă cu lapis lazuli! Era o avere uriaşă. Cu lapis lazuli s-au pictat numai icoane mici. În Italia îşi permiteau. Fra Angelico foloseşte acel albastru extraordinar în picturile sale. Există şi culori vegetale, şi animale, mai ales negrurile: de stejar, de os, negru ivoriu, negru de viţă, negru de nucă şi negru de sâmbure de piersică. Se ard fără aer, în nisip, în cutii etanşe, şi astfel se prefac în cărbune. Se mai numeau "cerneală de stejar". Peste cerneala de stejar se punea acel albastru uluitor, din lapis lazuli.
Un mister: albastrul de Voroneţ
Mai aproape de sfinţi. Pictând biserica Mianiţa din Serbia, Valea Timocului
- Eu am lucrat la Voroneţ, la paraclisul de iarnă al mânăstirii. A fost o luptă foarte grea pentru mine. E greu să lucrezi lângă un monument de o valoare atât de mare. Rişti ca ce faci tu acolo să iasă o caricatură. Am făcut mii de portrete, toate numai scene mici. Cu albastrul a fost mai greu. Maicile voiau un albastru care să semene foarte bine cu albastrul de Voroneţ. N-aveam cum să-l fac, şi am început să caut şi să tot caut şi tot nu găseam albastrul pe care-l voiau. Dar într-o zi, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am întors la învăţătura mea de pe atâtea şantiere unde preparasem culorile. Eram priceput la echilibrat culorile. Mi-am adus aminte de lecţiile de pe şantier şi m-am apucat să fac culoarea după capul meu. Mi-am dat seama că la mijloc era un oxid de cupru foarte rezistent la intemperii şi la var. M-am dus şi am stat în biserică cuminţel, şi am adăugat, şi am tot amestecat, şi am pus. Albastrul de Voroneţ străluceşte cel mai bine în arborele lui Iesei. Am băgat mâna în culoare, aşa, toată palma, şi am lăsat-o să se zvânte, că şi pe perete albastrul acela era zvântat de 400-500 de ani. Pe urmă am pus mâna pe monument unde era colorat cu albastru, şi mâna mea a dispărut. Nu se mai vedea. Era aceeaşi culoare. Maicile au crezut că am luat albastrul de Voroneţ de pe zidurile vechi, direct pe mână.
- Pentru paraclisul de iarnă de la Voroneţ aţi primit "Premiul pentru Artă Murală" al Uniunii Artiştilor Plastici.
- Aşa e. Dar primul premiu al Uniunii l-am primit pentru ceea ce lucrasem la Putna. Culmea e că aceste două mânăstiri, se ştie din istorie, au fost într-un fel de concurenţă, "dulce" să-i zic. Prima dată am pictat la Putna un paraclis la Părintele Pavel, Dumnezeu să-l odihnească!, un mare călugăr. Am început în 1994, am terminat în '97-'98, şi m-am apucat după aceea de Voroneţ.
Sunete îngereşti
Răstignirea - paraclis Mânăstirea Voroneţ
- La Putna am avut o probă foarte grea, duhovnicească. Acolo era o linişte cum nu prea o găseşti. Locul se afla la 7-8 kilometri de Putna, un schit condus de Părintele Pavel. Era atât de linişte, încât auzeai cu adevărat zborul păsărilor. Chiar şi când lucram în biserică auzeam când trecea o pasăre mică, o vrabie, se auzea fâlfâitul aripilor, aşa era de linişte. Dar în liniştea aia, toate gândurile grozave se năpustesc peste tine, îţi vin în minte, mai ales când lucrezi la lumină de zi. N-aveam lumină electrică, doar lumânări. Abia după ce s-a terminat pictura, au băgat curent electric. Am lucrat cum se lucra pe vremuri, la lumina de-afară, care pătrundea prin ferestruici. Până atunci, eu nu avusesem o experienţă adevărată de rugăciune şi de participare la slujbe. Şi acolo, slujbele începeau de la două-trei dimineaţa. Începeau cu Utrenia şi se terminau cu Sfânta Liturghie, zilnic. Program ca în Muntele Athos, cum este şi acum. Şi încă din prima zi, părintele Pavel mi-a spus: "Dacă puteţi să participaţi şi dvs. la slujbă, dis-de-dimineaţă, îi spunem părintelui Spiridon şi el vă trezeşte". Şi mă trezeau cu o formulă specială. Părintele venea, bătea la uşă şi spunea: "Pentru rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi. Doamne Iisuse Hristoase. Amin!" Săream drept în picioare, dădeam cu puţină apă pe faţă şi, fie că ploua, fie că ningea, eu trebuia să mă duc la biserică. Şi acolo, dimineaţă la ora cinci, în genunchi, stăteam şi ascultam Sfânta Liturghie. Dura o oră, o oră şi jumătate, pe urmă era masa, şi de la masă, mergeam direct la lucru. Dar rugăciunile acelea în genunchi, cântecele călugărilor, adunarea minţii în liniştea aceea deplină, toate m-au apropiat de profunzimile duhovniceşti. Imaginaţi-vă: să te întâlneşti zi de zi cu tine însuţi şi cu Liturghia, dis-de-dimineaţă, în liniştea aceea care ocrotea schitul, atât de intensă şi clară, încât începusem s-o aud ca pe un sunet aparte: un sunet îngeresc.
Icoanele înviate
Fragment din Judecata de Apoi - paraclis Mânăstirea Voroneţ
- A fost o mare experienţă, care mi s-a impus fără să vreau. Am acceptat postul de bunăvoie, de pildă. Habar n-aveam ce înseamnă. Şi, mai eram şi fumător. Asta, până când mi-a zis părintele, într-o zi: "Domnule profesor, dacă pictaţi un sfânt cu ţigara în gură, eu vă dau voie să fumaţi!". Da, Putna a fost o lecţie extraordinară pentru mine, despre cum să înveţi să lupţi cu tine însuţi. Când începi să te descoperi pe tine în faţa lui Dumnezeu, să te cercetezi, să stai de vorbă cu tine. Că noi prea ne raportăm mereu la ceilalţi, nu şi la noi înşine. Şi astfel, uităm ades să ne mai vedem sufletul. Şi trebuie să-ţi vezi sufletul. Acolo, la Putna, am înţeles că trebuie să ai un duhovnic şi tot acolo am descoperit că lumea există şi altfel decât o ştim noi, prinsă ca în vâltoarea fără de sfârşit a unei vieţi încrâncenate. Există şi o altă lume, există şi altfel de conflicte, unele interioare, peste care coboară Dumnezeu, dar în care intervine şi celălalt, Necuratul, care nu ar vrea ca eu să pictez o biserică cu atâta devotament. Dar Dumnezeu te ajută să ieşi din ele. Nu sunt habotnic, nu fac metanii, dar la Putna am învăţat că dacă te duci la biserică, trebuie să te rogi, nu te duci doar de formă. Pentru că există legătura asta, pe care noi o pierdem în timp: legătura directă cu Dumnezeu. Asta-i o lecţie care mi-a ajutat foarte tare.
- Cereţi şi astăzi ajutorul lui Dumnezeu? O faceţi mereu înainte de lucru?
- Eu nu pot să-i spun nici măcar unui copil să picteze icoane, fără să se roage. Cere-i lui Dumnezeu ajutor în ce faci. Că fără el nu îţi iese nimic. Nici mie nu-mi ies lucrurile fără rugăciune. Uneori, nu îmi aduc aminte de o formulă aşa de simplă. Şi după ce cer ajutor lui Dumnezeu, toate încep să iasă la vedere, să se lumineze. Că nu eşti numai tu stăpânul lumii tale. Mâna ţi-e învăţată şi exersată îndelung, dar uneori, pe căi nebănuite, poţi să le uiţi pe toate. Dacă vrea Dumnezeu, ţi le şterge El pe toate, aşa. Şi nu mai faci nimic. Te uiţi la lemnul gol, pui culoare, că ştii toate lecţiile, poleitură, tot, apoi începi să lucrezi şi nu iese nimic. Iar altă dată, iese din prima. Au păţit-o înaintea mea oameni mult mai învăţaţi şi cu mai multă credinţă ca mine. Aşa că trebuie să ceri ajutorul lui Dumnezeu. Un exemplu în sensul acesta a fost icoana Maicii Domnului Prodromiţa, de la Muntele Athos, despre care se spune că a făcut-o un meşter român. Şi meşterului nu-i ieşea icoana cu niciun chip. Dar atâta a plâns şi s-a rugat Maicii Domnului, încât a doua zi, când a venit, icoana se făcuse deja. Era Nefăcută de mână omenească.
- S-au întâmplat şi cu icoanele dvs. minuni?
Sfinţii Ierarhi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
